ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3362/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3362/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea aceleiași pârâte la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

La termenul din data de 09.01.2018, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrată și cauza de față având ca reclamante pe A. și B.

Prin sentința nr. 401 din 22 ianuarie 2018 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Întrucât cauza de față privește un litigiu de muncă căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (act normativ cu caracter special față de dispozițiile art. 269 din Codul muncii), potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", competența de soluționare aparține acestei instanțe, respectiv Tribunalul Constanța.

Prin încheierea nr. 1678 din 22 iunie 2018 Tribunalul Constanța, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționare.

Tribunalul Constanța a reținut că reclamantele A. și B., în calitate de salariate ale Curții de Conturi a României, au solicitat plata drepturilor bănești reprezentând majorarea de 75% din indemnizația de bază, reținând că nu poate exista un tratament diferențiat în cadrul aceleiași instituții/familiei ocupaționale.

Reținând incidența art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce statuează asupra regulilor ce guvernează competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă, în considerarea excepției prevăzute la alin. (3) al aceluiași articol, coroborat cu dispozițiile cuprinse în art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, constatând că acțiunea introductivă de instanță ce are ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamantele din prezentul dosar, și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 423 de reclamanți, deoarece drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, Tribunalul Constanța a constatat că în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în ceea ce privește coparticiparea procesuală facultativă.

Astfel, Tribunalul București a fost în mod legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, iar disjungerea raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce urmează:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. 3 al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și numitele A., B., fiind îndeplinite astfel condițiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Această situație procesuală se regăsește în speță, întrucât se pune problema valorificării unor drepturi bănești având aceeași natură, de către angajați ai aceluiași angajator.

În atare ipoteză, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competență de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte și reclamantele B., A., Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.