ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 272/2019

HOTĂRÂRE

15.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 272/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

După disjungerea cererilor, în raport de circumscripția camerei de conturi unde își au locul de muncă reclamanții, potrivit încheierii din 11.10.2017, s-a format și prezentul Dosar nr. x/2017 având ca reclamanți pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., angajați ai Camerei de Conturi Harghita.

Prin Sentința civilă nr. 8733 din 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul disjuns nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Harghita.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că, în cauză, cererea principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea acțiunii principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, s-a apreciat că acestea își păstrează caracterul incident, în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea art. 56 C. proc. civ. și art. 126 din același act normativ, Tribunalul București a arătat că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

S-a apreciat că, în speță, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept dedusă judecății care este aceeași pentru toți reclamanții.

S-a constatat că litigiul de față, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Tribunalul a mai reținut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) C. muncii, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011

În speță, dat fiind faptul că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moștenitori ai salariaților pârâtei, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

De asemenea, față de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, normă specială în raport cu prevederile C. proc. civ., în cauză nu se aplică dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Astfel, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În speță au fost reunite cererile formulate de reclamanții cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Tribunalul București a avut în vedere existența unei reuniri formale a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeași instanță competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

Deoarece după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamanții în cauză au vreo legătură cu municipiul București, tribunalul a apreciat că reclamanții cu domiciliul în județul Harghita au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, în a cărui rază teritorială își au domiciliul reclamanții.

S-a menționat că potrivit dispozițiilor art. 87 - 91 C. proc. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

Prin Sentința civilă nr. 1798 din 6 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, a fost admisă necompetența teritorială invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a conflictului de muncă promovat de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, Tribunalul Harghita a reținut că obiectul litigiului îl reprezintă un conflict individual de muncă, astfel cum noțiunea este definită de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011. Reclamanții sunt angajați în cadrul Curții de Conturi a României și au formulat pretenții identice, justificate pe aceeași cauză juridică, salarizarea determinată de aplicarea acelorași norme legale.

Redând și însușindu-și considerentele Deciziei nr. 1845/16.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o cauză disjunsă tot din dosarul inițial nr. x/2017 al Tribunalului București, Tribunalul Harghita a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010, coroborat cu art. 269 alin. (2) din C. muncii și art. 59 din C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, iar luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la locul de muncă sau domiciliile reclamanților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Harghita competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, un număr de 438 de reclamanți, salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: obligarea acesteia la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ.. obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

După disjungerea cererilor, în cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior C. muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) C. muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2017, privind inclusiv pe reclamanții menționați, formând dosare noi pentru parte dintre aceștia.

În Dosarul nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații domiciliați în județul Harghita.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) C. muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din Dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2017 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Harghita, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.