ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 322/2019

HOTĂRÂRE

21.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 322/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. au chemat în judecata pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauza sa se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice, sa includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

La termenul din 20.06.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

La termenul din data de 12.09.2018, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată din oficiu.

Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială invocată din oficiu tribunalul a reținut, în primul rând, că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Buzău și sunt salariați ai Camerei de Conturi Buzău, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecata.

În drept tribunalul reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești competente, în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul"

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - C. muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Nu mai puțin tribunalul reține că dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) C. muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanți nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Pentru aceste motive tribunalul, admițând excepția invocată din oficiu, urmează a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Buzău instanță competentă față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 6.431/2018 din 12 septembrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale.

A declinat competența teritoriala de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Buzău.

În temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la instanța competentă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău în data de 13.11.2018, iar la termenul de judecată din data de 13.12.2018 din oficiu a fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău.

Analizând excepția necompetenței teritorială a Tribunalului Buzău, instanța a reținut următoarele:

Obiectul litigiului îl reprezintă conflicte individuale de muncă, astfel cum noțiunea este definită de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011. Reclamanții sunt angajați în cadrul Curții de Conturi a României și au formulat pretenții identice, justificate pe aceeași cauză juridică, salarizarea determinată de aplicarea acelorași norme legale.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul negativ de competență dintre Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița, a reținut, în Dosarul nr. x/2018, potrivit Deciziei nr. 2.807 din 10.07.2018, că devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din C. muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă. Instanța care a soluționat conflictul de competență a menționat că acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 423 de reclamanți. Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, s-a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la locul de muncă sau domiciliile reclamanților.

În prezenta cauză, disjunsă din dosarul inițial, există aceleași rațiuni pentru declinarea competenței teritoriale, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010, coroborat cu art. 269 alin. (2) din C. muncii și art. 59 din C. proc. civ., astfel încât, în conformitate cu art. 132 din C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Constatându-se în cauză că există declinări reciproce de competență între Tribunalul București și Tribunalul Buzău s-a constatat ivit conflict de competență, în raport de dispozițiile art. 134, 135 alin. (1) C. proc. civ. dosarul urmând a fi înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Buzău, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 1.743/2018 din 13 decembrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău și în consecință:

A constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe.

A suspendat, din oficiu, judecata cauzei formulate de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Buzău și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul București cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul pe raza județului Buzău, fiind și angajați ai Curții de Conturi Buzău, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Buzău și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,