ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2017

HOTĂRÂRE

26.09.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1352/2017

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2016 la data de 19 februarie 2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B. Timișoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000 euro, reprezentând drepturi bănești neachitate potrivit contractului încheiat între părți, sumă actualizată cu dobânda legală de la data scadenței acesteia (15 decembrie 2014, data rezilierii unilaterale a contractului de către acesta) și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 8.622 din 4 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

În motivare s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, competența teritorială în domeniul conflictelor de muncă este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de sediul locului de muncă.

S-a arătat ca instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Timiș, având în vedere că reclamantul a avut locul de muncă la B. Timișoara situat în municipiul Timișoara, jud. Timiș, motiv pentru care a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin Sentința civilă nr. 208/PI din 2 martie 2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că reclamantul, care este cetățean străin, avea atât rezidența cât și locul de muncă la data formulării cererii de chemare în judecată în raza de competență a Tribunalului Covasna, astfel că, în temeiul art. 248 alin. (3) și 129 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Covasna.

Prin Sentința civilă nr. 641 din 6 iulie 2017, Tribunalul Covasna, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

În motivare s-a reținut că litigiul este unul civil, de dreptul muncii și conține un element de extraneitate, respectiv reclamantul nu are domiciliul, nici reședința și nici locul de muncă actual în România, ci, așa cum rezultă chiar din cuprinsul cererii introductive, această parte își are domiciliul în Republica Serbia, fapt ce atrage inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 269 alin. (2) și art. 270 C. muncii.

Pentru astfel de situații sunt incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ. care arată următoarele: "Competența internă.

(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

(2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la judecătoria Sectorului 1 al municipiului București, respectiv la Tribunalul București."

Având în vedere aceste considerente, raportându-le și la dispozițiile art. 129, 130 alin. (1) și (3), 131 și 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Tribunalul Covasna a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Obiectul cauzei de față, în legătură cu care s-a invit conflictul negativ de competență, este cererea reclamantului de plată a drepturilor bănești neachitate potrivit contractului încheiat între părți.

Potrivit art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003, C. muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă și se aplică cetățenilor străini încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ. iar potrivit art. 208 din Legea nr. 63/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

Prin urmare, litigiului referitor la soluționarea conflictului de muncă dedus prezentei judecăți i se aplică legea materială și procesuală română.

În principiu, competența teritorială internă (art. 107 C. proc. civ.) se stabilește în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului. Regula generală este că "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul." Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se recurge la instanța reședinței/reprezentanței pârâtului, iar dacă nu are reședință/reprezentanță cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reprezentanța, după caz.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin art. 210, reglementează o excepție de la această regulă de principiu, în sensul că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Aceasta este o normă alternativă cu caracter protectiv, constituind un beneficiu pentru salariatul căruia i se permite să opteze între două instanțe, deopotrivă competente.

În cauză, potrivit celor menționate în cererea de chemare în judecată, reclamantul este cetățean sârb cu domiciliul în Republica Serbia, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, anume 24 iunie 2016, raporturile de muncă cu pârâtul încetaseră.

Astfel, având în vedere că la data învestirii instanței reclamantul nu avea domiciliul în România și că acesta nu s-a adresat instanței în raza căreia a avut locul de munca, textul legal anterior citat nu își găsește utilitatea în stabilirea competenței, iar calitatea de cetățean străin a reclamantului impune raportarea la dispozițiile art. 1065 din Cartea a VII-a din C. proc. civ., conform cărora "Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel" coroborate cu dispozițiile art. 1072 alin. (1) din același cod, conform cărora "Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Această împrejurare exclude aplicarea dispozițiilor art. 1070 alin. (1) C. proc. civ. privind forul de necesitate, respectiv competența instanței române "de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă", conform cărora instanța competentă a soluționa cauza ar fi Tribunalul Timiș, ca instanță în circumscripția căreia se află sediul pârâtului și a locului în care s-au desfășurat raporturile de muncă, care nu pot fi avute în vedere întrucât vizează exclusiv ipoteza în care legea nu prevede competența instanțelor române.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., ce statuează că dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 București sau, după caz, la Tribunalul București, în condițiile în care reclamantul nu s-a adresat instanței de la locul de muncă.

Cum potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 tribunalul este instanța competentă material să soluționeze cererile având ca obiect conflictele de muncă, în aplicarea dispozițiilor art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.