ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 120/2018

Decizia

nr. 120/2018

Deliberând,

în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de

față, constată următoarele:

Prin decizia

nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul

nr. x/2/2012* a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor Centrală,

împotriva sentinței civiie nr. 3961 din 13 iunie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, și a fost modificată în

parte sentința civilă recurată în sensul că a fost obligat

pârâtul să emită decizia de compensare potrivit Legii nr. 165/2013.

Prin decizia

nr. 941/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția

a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. x/3/2016, a fost admis apelul declarat de

pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva

sentinței nr. 1323 din 24 octombrie 2016, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost

respinsă excepția autorității de lucru judecat ca

neîntemeiată, respingându-se ca neîntemeiată acțiunea

formulată în contradictoriu cu Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a formulat cerere de revizuire A. și B.

În motivarea

cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ., revizuenta a susținut că hotărârea a cărei

anulare o solicită este potrivnică deciziei civile nr. 5768 din 13

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VlII-a

contencios administrativ și fiscal, deoarece s-a încălcat autoritatea

de lucru judecat a acesteia.

Revizuenții

susțin, în esență, că sunt întrunite toate condițiile

de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ.

La termenul

din 19 ianuarie 2018 Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire Ia

admisibilitatea cererii de revizuire.

Analizând

condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 509 alin. (1) pct 8 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Revizuirea,

fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o

reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că

exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile

prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei

cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la

faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare,

în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar

condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție

și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se

verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate.

Potrivit

dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei

hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate

fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date

de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă

autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rezultă

că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă

dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor

hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice

(contradictorii); hotărârile judecătorești în cauză sa fie

pronunțate în dosare diferite; să existe tripla identitate de

părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să

nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau,

dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Rațiunea

reglementării menționate o constituie necesitatea de a se

înlătura încălcarea autorității de lucru judecat, atunci

când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care

privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același

obiect și aceleași părți.

În

speță, aceste condiții nu sunt însă îndeplinite, întrucât

în litigiul finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 941/A din 13 noiembrie

2017 a Curții de Apel București a fost invocată autoritatea

lucrului judecat a deciziei nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de

Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012*, iar

instanța s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Astfel, în Dosarul

nr. x/3/2016 ce a fost soluționat definitiv prin decizia a cărui

revizuire se solicită, la fond, la termenul din 12 septembrie 2016

reclamanții A. și B. au depus la dosar o cerere prin care au invocat

excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința

civilă nr. 3961 din 13 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012

de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, hotărâre modificată în parte prin decizia

civilă nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Relativ la

acest aspect, instanța de apel, prin decizia nr. 941/A din 13.11.2017 s-a

pronunțat în sensul: „curtea constată că

intimații-reclamanți nu sunt titularii unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi

stabilit că dosarul întocmit în condițiile Legii nr. 165/2013 este

complet, ci sunt în posesia unei hotărâri irevocabile prin care s-a

stabilit obligația emiterii titlului de despăgubire chiar în

condițiile Legii nr. 165/2013”.

Contrar celor

argumentate de instanța de fond în hotărârea apelată, nu poate

fi reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor

arătate anterior (n.n. decizia nr. 5768 din 13 decembrie 2013), în ceea ce

privește existența dovezilor de trecere a terenului în proprietatea

statului, întrucât, în acel litigiu, instanțele nu au analizat cauza din

această perspectivă, ci exclusiv din perspectiva depășirii

unui timp rezonabil de ia formularea notificării, înaintarea dosarului

Comisiei de Stabilire a Despăgubirilor și respectiv finalizarea

procedurii prin emiterea titlului de despăgubire.

Nu în ultimul

rând, curtea observă că, sub imperiul Legii nr. 247/2005, pârâta nu

era competentă să analizeze legalitatea emiterii hotărârii

comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 din perspectiva îndeplinirii

calității de persoană îndreptățită, a întinderii

dreptului de proprietate sau a existenței dovezilor de trecere a

imobilului în proprietatea statului, ci exclusiv din perspectiva

legalității restituirii în natură sau echivalent, în timp ce sub

imperiul Legii nr. 165/2013, prin emiterea deciziei de validare sau invalidare

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este obligată

potrivit art. 21 să verifice toate aceste aspecte, singura excepție

fiind aceea stabilită de Curtea Constituțională prin Decizia nr.

686/2014 care „a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (5) și

(8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu

se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu

soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri

judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat

irevocabil/definitiv asupra calității de persoane

îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate”.

Or,

intimații-reclamanți nu sunt într-o atare situație întrucât prin

hotărârea irevocabilă invocată nu au fost tranșate

aspectele legate de calitatea de persoană îndreptățită, de

întinderea dreptului de proprietate sau de preluarea abuzivă, ci doar cele

legate de depășirea termenului rezonabil, reținându-se inclusiv

aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, în raport de stadiul în care se afla

procedura reglementată de dispozițiile legale anterioare”.

Se

constată, astfel, că în al doilea proces a fost invocată

autoritatea de lucru judecat, iar instanța s-a pronunțat cu privire

Ia acest aspect, astfel că nu este îndeplinită această

condiție de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe pct.

8 al art. 509 C. proc. civ.

Trebuie

menționat că instanța competentă să se pronunțe

asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra

legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu

are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate

potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai

dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea

principiului autorității de lucru judecat ce rezultă din prima

hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei

hotărâri.

Scopul

reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării

hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea

altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat,

prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Soluția

se impune și pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi

admisibilă, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de

revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă

hotărâri, ci să examineze și modul de rezolvare a excepției

autorității de lucru judecat, ceea ce însă nu se poate realiza

prin intermediul revizuirii.

Pentru aceste

considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de

revizuenții B. și A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții B.

și A. împotriva deciziei nr. 941/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de

Apel București, secția a IIII-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2016.

Cu recurs în

termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, recurs ce se va depune

la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.