ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 120/2018

Decizia nr. 120/2018 Deliberând, în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012* a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor Centrală, împotriva sentinței civiie nr. 3961 din 13 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a fost modificată în parte sentința civilă recurată în sensul că a fost obligat pârâtul să emită decizia de compensare potrivit Legii nr. 165/2013.

Prin decizia nr. 941/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2016, a fost admis apelul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței nr. 1323 din 24 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, respingându-se ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat cerere de revizuire A. și B. În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., revizuenta a susținut că hotărârea a cărei anulare o solicită este potrivnică deciziei civile nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, deoarece s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a acesteia. Revizuenții susțin, în esență, că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. La termenul din 19 ianuarie 2018 Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire Ia admisibilitatea cererii de revizuire. Analizând condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătorești în cauză sa fie pronunțate în dosare diferite; să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

În speță, aceste condiții nu sunt însă îndeplinite, întrucât în litigiul finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 941/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București a fost invocată autoritatea lucrului judecat a deciziei nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012*, iar instanța s-a pronunțat cu privire la acest aspect. Astfel, în Dosarul nr. x/3/2016 ce a fost soluționat definitiv prin decizia a cărui revizuire se solicită, la fond, la termenul din 12 septembrie 2016 reclamanții A. și B. au depus la dosar o cerere prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 3961 din 13 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, hotărâre modificată în parte prin decizia civilă nr. 5768 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Relativ la acest aspect, instanța de apel, prin decizia nr. 941/A din 13.11.2017 s-a pronunțat în sensul: „curtea constată că intimații-reclamanți nu sunt titularii unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi stabilit că dosarul întocmit în condițiile Legii nr. 165/2013 este complet, ci sunt în posesia unei hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit obligația emiterii titlului de despăgubire chiar în condițiile Legii nr. 165/2013”. Contrar celor argumentate de instanța de fond în hotărârea apelată, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor arătate anterior (n.n.

decizia nr. 5768 din 13 decembrie 2013), în ceea ce privește existența dovezilor de trecere a terenului în proprietatea statului, întrucât, în acel litigiu, instanțele nu au analizat cauza din această perspectivă, ci exclusiv din perspectiva depășirii unui timp rezonabil de ia formularea notificării, înaintarea dosarului Comisiei de Stabilire a Despăgubirilor și respectiv finalizarea procedurii prin emiterea titlului de despăgubire.

Nu în ultimul rând, curtea observă că, sub imperiul Legii nr. 247/2005, pârâta nu era competentă să analizeze legalitatea emiterii hotărârii comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 din perspectiva îndeplinirii calității de persoană îndreptățită, a întinderii dreptului de proprietate sau a existenței dovezilor de trecere a imobilului în proprietatea statului, ci exclusiv din perspectiva legalității restituirii în natură sau echivalent, în timp ce sub imperiul Legii nr. 165/2013, prin emiterea deciziei de validare sau invalidare Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este obligată potrivit art. 21 să verifice toate aceste aspecte, singura excepție fiind aceea stabilită de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 686/2014 care „a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate”.

Or, intimații-reclamanți nu sunt într-o atare situație întrucât prin hotărârea irevocabilă invocată nu au fost tranșate aspectele legate de calitatea de persoană îndreptățită, de întinderea dreptului de proprietate sau de preluarea abuzivă, ci doar cele legate de depășirea termenului rezonabil, reținându-se inclusiv aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, în raport de stadiul în care se afla procedura reglementată de dispozițiile legale anterioare”. Se constată, astfel, că în al doilea proces a fost invocată autoritatea de lucru judecat, iar instanța s-a pronunțat cu privire Ia acest aspect, astfel că nu este îndeplinită această condiție de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe pct. 8 al art. 509 C. proc.

civ. Trebuie menționat că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri. Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Soluția se impune și pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze și modul de rezolvare a excepției autorității de lucru judecat, ceea ce însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii. Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și A. împotriva deciziei nr. 941/A din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IIII-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2016. Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, recurs ce se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.