ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2016

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499

C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 30 iunie 2015, reclamantul D.V. a declarat

recurs împotriva Deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, întemeiat pe prevederile art. 488 pct 4, 6 și 8 C.

proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În sinteză, recurentul a invocat faptul că:

- litigiul ce face obiect al prezentului dosar nu este

unul de muncă, ci este întemeiat pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

- instanța de fond, ca și instanța de apel, au admis

excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, precum

și a C.N.P., deși Curtea de Justiție de la Luxembourg s-a pronunțat în

numeroase rânduri asupra responsabilității statului pentru fapta de violare a

dreptului comunitar comisă de judecători; totodată, lipsa unei prevederi legale

concrete privind calitatea procesuală a statului în cazul dedus judecății este

în fapt tot o forma de răspundere a statului;

- instanțele de fond și de apel au depășit limitele puterii

judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., prin

încălcarea principiilor fundamentale consacrate de C. proc. civ.: dreptul la un

proces echitabil, în termen optim șî previzibil; dreptul de dispoziție al

părților prin modificarea obiectului dedus judecății; obligațiile părților în

desfășurarea procesului; contradictorialitatea; respectarea principiilor

fundamentale prevăzute de art. 20 C. proc. civ.; rolul judecătorului în aflarea

adevărului;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs

prevăzut de art- 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind faptul că în

considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și respectiv de

apel nu au fost făcute referiri speciale la existența sau inexistența

discriminării, instanțele invocând trunchiat decizia nr. 29 din 12 decembrie

2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum șî practica C.E.D.O.

(cauzele Frimu și alții contra României; Zelca și alții contra României);

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.

proc. civ., dat fiind faptul că, în raport de prevederile art. 6 și art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum

și în raport de Protocolul nr. 12 la Convenție ce în art. 1 interzice

discriminarea, precum și față de probele administrate, respectiv hotărâri

pronunțate de cauze similare, instanța nu a concluzionat asupra existenței unui

tratament discriminatoriu.

ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În legătură cu natura litigiului dedus judecății,

înalta Curte constată că, în speță, reclamantul D.V. a invocat prevederile art.

27 alin. (1) din O.G. nr, 137/2000 în sensul că „(...); Persoana care se

consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere

pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare

discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit

dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu

este condiționată de sesizarea Consiliului"

Întemeiat pe dispozițiile legale sus-citate, reclamantul a

solicitat să se constate aplicarea unui tratament discriminatoriu de către

Statul Român și instituțiile sale în raport de alți pensionari din aceeași

categorie socio-profesională și să fie obligat Statui Român, prin intermediul C.N.P.P.,

la anularea situației create prin discriminare și restabilirea situației

anterioare discriminării.

Același obiect al fost reiterat de reclamant în fața

instanței de recurs, prin precizările depuse la data de 22 septembrie 2015

arătând că a solicitat:

- ca obiect principal al litigiului "constatarea

aplicării unui tratament discriminatoriu de către Statul Român și instituțiile

sale față de alți pensionari, membri ai categoriei socio-profesionale de foști

angajați ai Curții de Conturi a României care au fost pensionați în baza

prevederilor aceleași Legi nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții de Conturi, republicată în M. Of. nr, 282 din 29 aprilie 2009, urmare a

modificării și completării prin Legea nr. 217/2008".

- ca obiect asociat, ce putea fi analizat și hotărât numai în

situația în care instanța constată că există discriminare, "obligarea

Statului Român, prin intermediul C.N.P.P., la anularea situației create prin

discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării".

Totodată,

in urma comunicării raportului privind admisibilitatea recursului, întocmit la

data de 22 octombrie 2015, recurentul a depus, în termenul legal prevăzut de

dispozițiile art. 493 alin. (4) teza I C. proc. civ., punct de vedere la raport

prin care reiterează concluziile sale privind obiectul și natura juridică a

litigiului, precum și motivele recursului.

Se reține, prin urmare, că reclamantul invocă discriminarea

în raport cu alți membri ai categoriei socio-profesionale, de foști angajați ai

Curții de Conturi a României, care au fost pensionați în baza prevederilor aceleași

Legi nr. 94/1992 privind, organizarea și funcționarea Curții de Conturi,

republicată în M. Of. nr. 282 din 29 aprilie 2009, iar conform precizării

depuse la data de 22 septembrie 2015, acesta a solicitat anularea deciziilor de

recalculare a pensiei din anii 2010 și 2011 emise de C.J.P.P. Ialomița și

menținerea Deciziei nr. 127240 din 29 septembrie 2009 privind acordarea pensiei

de serviciu în baza prevederilor Legii nr. 217/2008, precum șî obligarea la

plata diferenței dintre drepturile de pensie efectiv încasate după data de 01

octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii nr. 217/2008, până la repunerea

acestora în plată.

Înalta Curte constată că, deși recurentul invocă prin

precizările depuse cât și prin punctul de vedere asupra raportului ca obiect

principal al cererii de chemare în judecată, neevaluabil în bani,

"constatarea aplicării unui tratament discriminatoriu", în realitate,

capătul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de

acordarea despăgubirilor și restabilirea situației anterioare, în sensul art. 27

alin. (1) teza I din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia „.Persoana care se

consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere

pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare

discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit

dreptului comun", fapta de discriminare în raport cu pensionari din

aceeași categorie socio-profesională reprezentând, de fapt, temeiul cererii

deduse judecății.

Totodată, fiind invocată discriminarea în raport de

alte categorii de pensionari din aceeași categorie socio-profesională și

solicitată repararea prejudiciului rezultat din fapta de discriminare prin

acordarea despăgubirilor, respectiv diferența dintre drepturile de pensie

electiv încasate după data de 01 octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii

nr. 217/2008, până la repunerea acestora în plată, litigiul izvorăște din

raporturile de asigurări sociale.

În consecință, cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile

legale din materia asigurărilor sociale, inclusiv în privința instanței de

judecată competentă șî a căilor de aîac.

Or, în raport de natura juridică a litigiului dedus

judecații și de data la care a fost promovat litigiul de față, în speță sunt aplicabile

prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unde măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C., publicată în M. Of. din data de

12 februarie 2013 potrivit cărora „în procesele pornite începând cu data

intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile privind conflictele

de muncă șî de asigurări sociale (...)."

Cum, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.,

potrivit căruia „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de

recurs, precum și cele neatacate cu recurs", hotărârea pronunțată de

instanța de apel este definitivă și prin urmare, nu poate fi atacată cu recurs.

Înalta Curte mai reține că dezlegarea în sensul

inadmisibiiității recursului, se impune chiar și în ipoteza în care ar fi

validat punctul de vedere ai recurentul ui-reclamant în sensul că sintagma

„dreptul comun" cuprinsă în art. 27 din O.G. nr. 137/2000 trebuie

interpretată prin raportare la art, 99 alin. (1) C. proc. civ., respectiv

"în raport cu. natura sau obiectui acesteia" și la art. 95, pct. 1 C.

proc. civ. "Tribunalele judecă: 1. in prima instanță, toate cererile care

nu sunt date prin lege în competența altor instanțe".

Înalta Curte reține că reclamantul nu a precizat valoarea

obiectului principal al cererii de chemare în judecată, apreciat ca atare de

instanță, conform celor mai sus-arătate, respectiv de a arăta care este

cuantumul despăgubirilor, reprezentate de diferența dintre drepturile de pensie

efectiv încasate după data de 01 octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii

nr. 217/2008, în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ.

și cu rezoluția din data de 7 septembrie 2015, acesta susținând că cererea

principală este reprezentată de constatarea discriminării, neflînd evaluabilă

în bani.

În consecință, caracterul evaluabil al cererii principale

deduse judecății și hpsa determinării valorii obiectului cererii de chemare în

judecată, prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/3013,

potrivit cărora „în procesele pornite începând cu data intrării in vigoare a

prezentei legi și până Ia data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate (...) în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până ta 1.000.000 lei inclusiv," conduc la aceeași concluzie, a

caracterului inadmisibil al recursului de față.

În concluzie, fiind vorba despre un litigiu de asigurări

sociale, început la data 6 februarie 2014, după data intrării în vigoare a

Legii nr. 2/2013, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Decizia civilă

nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a

VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în apel, în

litigiul având obiectul indicat, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a

recursului.

Principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 C.

proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât

căilor de atac reglementate expres de lege. în afară de căile de atac pe care

legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a

se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate, Decizia

civilă nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu

este supusă căii de atac a recursului.

Având în vedere dispozițiile art. 248 aiin. (1) C. proc. civ.,

raportat la art. 493 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă,

ca inadmisibil, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de

reclamantul D.V. împotriva Deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie

2016.