ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2016

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Cererea de recurs: La data de 30 iunie 2015, reclamantul D.V. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, întemeiat pe prevederile art. 488 pct 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În sinteză, recurentul a invocat faptul că: - litigiul ce face obiect al prezentului dosar nu este unul de muncă, ci este întemeiat pe dispozițiile O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare; - instanța de fond, ca și instanța de apel, au admis excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, precum și a C.N.P., deși Curtea de Justiție de la Luxembourg s-a pronunțat în numeroase rânduri asupra responsabilității statului pentru fapta de violare a dreptului comunitar comisă de judecători; totodată, lipsa unei prevederi legale concrete privind calitatea procesuală a statului în cazul dedus judecății este în fapt tot o forma de răspundere a statului; - instanțele de fond și de apel au depășit limitele puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., prin încălcarea principiilor fundamentale consacrate de C. proc.

civ.: dreptul la un proces echitabil, în termen optim șî previzibil; dreptul de dispoziție al părților prin modificarea obiectului dedus judecății; obligațiile părților în desfășurarea procesului; contradictorialitatea; respectarea principiilor fundamentale prevăzute de art. 20 C. proc. civ.; rolul judecătorului în aflarea adevărului; - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art- 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind faptul că în considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și respectiv de apel nu au fost făcute referiri speciale la existența sau inexistența discriminării, instanțele invocând trunchiat decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum șî practica C.E.D.O.

(cauzele Frimu și alții contra României; Zelca și alții contra României); - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dat fiind faptul că, în raport de prevederile art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și în raport de Protocolul nr. 12 la Convenție ce în art. 1 interzice discriminarea, precum și față de probele administrate, respectiv hotărâri pronunțate de cauze similare, instanța nu a concluzionat asupra existenței unui tratament discriminatoriu. 2. Analizând recursul, Înalta Curte urmează sa îl respingă, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: În legătură cu natura litigiului dedus judecății, înalta Curte constată că, în speță, reclamantul D.V.

a invocat prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr, 137/2000 în sensul că „(...); Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului" Întemeiat pe dispozițiile legale sus-citate, reclamantul a solicitat să se constate aplicarea unui tratament discriminatoriu de către Statul Român și instituțiile sale în raport de alți pensionari din aceeași categorie socio-profesională și să fie obligat Statui Român, prin intermediul C.N.P.P., la anularea situației create prin discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării.

Același obiect al fost reiterat de reclamant în fața instanței de recurs, prin precizările depuse la data de 22 septembrie 2015 arătând că a solicitat: - ca obiect principal al litigiului "constatarea aplicării unui tratament discriminatoriu de către Statul Român și instituțiile sale față de alți pensionari, membri ai categoriei socio-profesionale de foști angajați ai Curții de Conturi a României care au fost pensionați în baza prevederilor aceleași Legi nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată în M. Of.

nr, 282 din 29 aprilie 2009, urmare a modificării și completării prin Legea nr. 217/2008". - ca obiect asociat, ce putea fi analizat și hotărât numai în situația în care instanța constată că există discriminare, "obligarea Statului Român, prin intermediul C.N.P.P., la anularea situației create prin discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării". Totodată, in urma comunicării raportului privind admisibilitatea recursului, întocmit la data de 22 octombrie 2015, recurentul a depus, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) teza I C. proc. civ., punct de vedere la raport prin care reiterează concluziile sale privind obiectul și natura juridică a litigiului, precum și motivele recursului.

Se reține, prin urmare, că reclamantul invocă discriminarea în raport cu alți membri ai categoriei socio-profesionale, de foști angajați ai Curții de Conturi a României, care au fost pensionați în baza prevederilor aceleași Legi nr. 94/1992 privind, organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată în M. Of. nr. 282 din 29 aprilie 2009, iar conform precizării depuse la data de 22 septembrie 2015, acesta a solicitat anularea deciziilor de recalculare a pensiei din anii 2010 și 2011 emise de C.J.P.P. Ialomița și menținerea Deciziei nr. 127240 din 29 septembrie 2009 privind acordarea pensiei de serviciu în baza prevederilor Legii nr. 217/2008, precum șî obligarea la plata diferenței dintre drepturile de pensie efectiv încasate după data de 01 octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii nr. 217/2008, până la repunerea acestora în plată.

Înalta Curte constată că, deși recurentul invocă prin precizările depuse cât și prin punctul de vedere asupra raportului ca obiect principal al cererii de chemare în judecată, neevaluabil în bani, "constatarea aplicării unui tratament discriminatoriu", în realitate, capătul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de acordarea despăgubirilor și restabilirea situației anterioare, în sensul art. 27 alin. (1) teza I din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia „.Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun", fapta de discriminare în raport cu pensionari din aceeași categorie socio-profesională reprezentând, de fapt, temeiul cererii deduse judecății.

Totodată, fiind invocată discriminarea în raport de alte categorii de pensionari din aceeași categorie socio-profesională și solicitată repararea prejudiciului rezultat din fapta de discriminare prin acordarea despăgubirilor, respectiv diferența dintre drepturile de pensie electiv încasate după data de 01 octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii nr. 217/2008, până la repunerea acestora în plată, litigiul izvorăște din raporturile de asigurări sociale. În consecință, cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile legale din materia asigurărilor sociale, inclusiv în privința instanței de judecată competentă șî a căilor de aîac.

Or, în raport de natura juridică a litigiului dedus judecații și de data la care a fost promovat litigiul de față, în speță sunt aplicabile prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unde măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C., publicată în M. Of. din data de 12 februarie 2013 potrivit cărora „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile privind conflictele de muncă șî de asigurări sociale (...)." Cum, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., potrivit căruia „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", hotărârea pronunțată de instanța de apel este definitivă și prin urmare, nu poate fi atacată cu recurs. Înalta Curte mai reține că dezlegarea în sensul inadmisibiiității recursului, se impune chiar și în ipoteza în care ar fi validat punctul de vedere ai recurentul ui-reclamant în sensul că sintagma „dreptul comun" cuprinsă în art. 27 din O.G. nr. 137/2000 trebuie interpretată prin raportare la art, 99 alin. (1) C. proc. civ., respectiv "în raport cu. natura sau obiectui acesteia" și la art. 95, pct. 1 C. proc. civ.

"Tribunalele judecă: 1. in prima instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe". Înalta Curte reține că reclamantul nu a precizat valoarea obiectului principal al cererii de chemare în judecată, apreciat ca atare de instanță, conform celor mai sus-arătate, respectiv de a arăta care este cuantumul despăgubirilor, reprezentate de diferența dintre drepturile de pensie efectiv încasate după data de 01 octombrie 2010 și cele stabilite conform Legii nr. 217/2008, în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ. și cu rezoluția din data de 7 septembrie 2015, acesta susținând că cererea principală este reprezentată de constatarea discriminării, neflînd evaluabilă în bani.

În consecință, caracterul evaluabil al cererii principale deduse judecății și hpsa determinării valorii obiectului cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/3013, potrivit cărora „în procesele pornite începând cu data intrării in vigoare a prezentei legi și până Ia data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până ta 1.000.000 lei inclusiv," conduc la aceeași concluzie, a caracterului inadmisibil al recursului de față.

În concluzie, fiind vorba despre un litigiu de asigurări sociale, început la data 6 februarie 2014, după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Decizia civilă nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în apel, în litigiul având obiectul indicat, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului. Principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 C. proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege. în afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate, Decizia civilă nr. 574 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este supusă căii de atac a recursului. Având în vedere dispozițiile art. 248 aiin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 493 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de reclamantul D.V. împotriva Deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.