ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2017

Prin sentința civilă nr. 3616 din 6 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să-l reintegreze pe reclamant începând cu data pronunțării hotărârii - 06 aprilie 2016, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 258.

400 RON, reprezentând prejudiciu, precum și de obligare Ia plata sumei de 20-000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul șî pârâta, cereri înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/3/2015.

La termenul de judecată din data de 22 decembrie 2017, apelanta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a interpretării date unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, dispozițiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii și art. 1083 din C. civ. de la 1864 în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., în raport de prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României. A invocat, de asemenea, încălcarea prevederilor constituționale prin art. 521 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. raportat la decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/3/2015, la data de 30.01.2017.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A susținut că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, reguli reprezentate de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că în mod nelegal instanța de apel a reținut că prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost invocată nu au legătură cu soluționarea cauzei. Totodată, a făcut trimitere la dispozițiile art. 6 din C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât a fost încălcat principiul respectării dreptului la un proces echitabil, dar și dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, în condițiile în care, prin aceeași încheiere prin care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la art. 253 din C. muncii» instanța de apel a reținut aplicabilitatea acestei norme legale în soluționarea litigiului.

A învederat că instanța de apel, în mod neiegal, nu a observat modalitatea în care dispozițiile art. 253 din C. muncii urmează să fie aplicate în prezentul litigiu după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016. A arătat că există o strânsă legătură între art. 253 din C. muncii și decizia menționată în ceea ce privește izvorul dreptului salariatului de a obține despăgubiri.

În concret, prin încheierea atacată, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale motivat de faptul că dispozițiile pretins incompatibile cu Constituția, în modalitatea în care sunt contestate (în raport cu interpretarea dată acestora de către Înalta Curte de Casație și Justiție), nu au legătură cu soluționarea cauzei. Instanța de apel a concluzionat în sensul că decizia nr. 19/2016 nu cuprinde nicio dezlegare de drept dată dispozițiilor art. 253 din C. muncii.

Or, acest considerent este nelegal și se bazează exclusiv pe analizarea pur formală, restrictivă și iară a fi avut în vedere ansamblul deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016 și a consecințelor pe care aceasta Ie generează în ordinea de drept; de asemenea, este nelegal, deoarece nu ține cont de prevederile art. 253 din C. muncii. Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost invocată au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, în primul rând, constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și a apelului formulat de către intimatul-reclamant (în ceea ce privește daunele morale) și, în al doilea rând, chiar instanța de apel a reținut că această normă legală este aplicabilă în litigiul dedus judecății în apel, arătând că "poate să analizele modalitatea în care prima instanță a aplicat în speță aceste dispoziții legale [s.n, art. 253 din C. muncii], pronunțându-se în sensul menținerii sau schimbării soluției primei instanțe".

În concluzie, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a menționat că izvorul dreptului salariatului de a pretinde despăgubiri îl constituie art. 253 din C. muncii, astfel încât există o strânsă legătură între această normă legală și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 13 iunie 2016

De altfel, motivarea instanței de apel nu poate fi primită, întrucât, ca efect ai înlăturării aplicării art. 52 alin. (2) din C. muncii (prin decizia sus indicată), art. 253 din C. muncii reprezintă singurul temei al dreptului de creanță ai salariatului la despăgubiri echivalente cu remunerația cuvenită pe durata suspendării.

Prin urmare, potrivit deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016, salariatul trebuie să formuleze o acțiune în justiție prin care să solicite instanței să-i acorde despăgubiri, acțiune care trebuie să fie întemeiată în drept. Or, temeiul de drept al cererii salariatului nu poate fi reprezentat de art. 52 alin. (2) din C. muncii, cât timp s-a decis că dreptul de creanță al salariatului nu se va mai întemeia pe acest text de lege

De altfel, dreptul de creanță al salariatului nu izvorăște din lege, ci trebuie stabilit pe cale judiciară, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei, adică prin aplicarea unei instituții de drept specială dreptului muncii (dreptul de creanță este izvorât dintr-un raport de muncă) sau, daca o asemenea instituție nu există, prin aplicarea dreptului civil - drept comun și pentru dreptul muncii, potrivit principiului specialia generalihus derogant.

Or, în dreptul muncii există o instituție specială în acest sens, reglementată de prevederile art. 253 din C. muncii - răspunderea angajatorului.

Astfel, după pronunțarea deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016, cererea salariatului referitoare la daunele morale se va întemeia pe prevederile art. 253 din C. muncii, instanța urmând să verifice îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale în sarcina angajatorului.

Așadar, dispozițiile art. 253 din C. muncii sunt incidente în cauză, iar modalitatea în care au fost aplicate de către prima instanță urmează să facă obiectul analizei instanței de apel, potrivit chiar încheierii de ședință atacate

Recurenta-pârâtă a mai arătat eă prin încheierea din data de 29 decembrie 2016 a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, prin punerea părții în imposibilitate să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție vizând o normă legală incidență în cauză și de care depinde soluționarea litigiului. Nerespectarea acestei reguli de procedură atrage sancțiunea nulității absolute a încheierii recurate, deoarece prevederea legală încălcată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public

Recurenta-pârâtă a precizat că, în cauză, sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 175 din C. proc. civ., încheierea contestată fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la condițiile sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstîtuționalitate, producând acesteia o vătămare, constând în imposibilitatea valorificării dreptului de acces la justiție, și care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii și trimiterea excepției de neconstîtuționalitate spre legală judecată în fața Curții Constituționale.

În aceste condiții, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care atrag casarea încheierii recurate și, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel.

Potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila 25 în dosar, cererea de recurs a fost comunicată mtimatului-reclamant la data de 23 februarie 2011.

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, comunicată recurentei-pârâte la data de 4 aprilie 2017, intimatui-reclamant a solicitat respingerea recursului.

În esență, a învederat că, din maniera în care a fost ridicată excepția de neconstituționaîitate, rezultă că recurenta-pârâtă s-a referit, în principal, la o pretinsă neconstituționaîitate a unor texte de lege ce nu au legătură cu soluționarea cauzei în apel și că, în subsidiar, a criticat dispozițiile art. 253 din C. muncii cu referire la decizia nr. 19/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ce privește aceste din urmă dispoziții, a arătat că temeiul de drept al acțiunii îi reprezintă, printre altele, și art. 253 din C. muncii, alături de art. 14 și 15 din C. civ., însă recurenta-pârâtă nu a susținut și nici nu a arătat că dispozițiile art. 253 din C. muncii ar contraveni drepturilor fundamentale din Constituție, ci s-a raportat în permanență la eventualele efecte pe care le-ar avea decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în apel.

Cum recurenta-pârâtă nu a criticat în mod direct art. 253 din C. muncii că ar fi neconstituțional» iar decizia nr. 19/2016 nu se referă ia dezlegarea unei probleme de drept în raport de dispozițiile menționate, în cauza nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

S-a depus răspuns la întâmpinare la data de 13 aprilie 2017.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 29 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosar nr. x/2015.

În opinia raportorului, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluției din 12 iunie 2017, s~a dispus comunicarea raportului; ulterior, părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

La data de 27 octombrie 2017, înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, constatând că motivele de recurs se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a admis, în principiu, recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 29 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr.35918/3/2015,

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate în raport de considerentele încheierii recuraie, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționaHtatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale ".

Din conținutul acestei norme legale rezultă condițiile de admisibilitate necesar a fi îndeplinite pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu analiza corespondenței textului de lege invocat ca fiind contrai- legii fundamentale cu prevederile constituționale. Pentru aceasta, excepția de neconstituționalitate: trebuie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; poate viza o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; trebuie să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; să nu aibă ca obiect o prevedere constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În speță, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a interpretării date, în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, dispozițiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii, Înalta Curte constată ca în mod greșit Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins-o, considerând că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluționarea cauzei.

Prioritar, raportat la sesizarea formulată în legătură cu dispozițiile art. 253 din C. muncii, trebuie reținut că obiectul recursului pendinte, în limitele criticilor invocate, este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Prin urmare, din această perspectivă urmează a se verifica, prin prisma acestor condiții, legalitatea respingerii cererii formulate în apel de către recurenta-pârâtă.

De asemenea, trebuie observat că, referitor la critica unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituțională a statuat, de principiu, în jurisprudența sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii.

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprîmire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Față de cele mai sus reținute, înalta Curte observă că, în jurisprudența Curții Constituționale cu privire la această materie, în care se poate include și situația hotărârilor prealabile pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, excepția are caracter inadmisibil și, respectiv, în a doua situație, dacăexcepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejui soluționării unui recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției.

În situația de față, obiectul criticii de neconstituționalitate invocat de către recurenta-pârâtă îl constituie modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 253 din C. muncii în lumina celor statuate prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunțată, în temeiul art. 519-521 dîn C. proc. civ., de către înalta Curte de Casație și Justiție,

În acest context, având în vedere și considerentele reținute de instanța de apel în sensul analizării condițiilor de admisibilitate din perspectiva art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte poate concluziona că instanța de contencios constituțional are competența de a se pronunța pe fondul excepției invocate.

Mai trebuie reținut că, deși recurenta-pârâtă a arătat, în apel, cu privire la obiectul excepției, că înțelege să solicite Curții Constituționale să constate caracterul incompatibil cu Constituția României al prevederilor art. 521 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. raportat la decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care au fost utilizate de instanța supremă pentru a impune tuturor instanțelor judecătorești o interpretare vădit neconstituțională cu privire la efectele pe care le produc deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, cerere analizată de către instanța de apel, prin prezentul recurs această parte nu a contestat soluția adoptată de către Curtea de Apel București prin încheierea recurată. Aceeași observație trebuie făcută și în legătură cu dispozițiile art. 1083 din C. civ. de la 1864.

Analizând, în continuare, criticile formulate, Înalta Curte constată că, ia data de 7 octombrie 2015, reclamantul a solicitat instanței de judecată să fie obligată pârâta la reintegrarea sa în muncă de la data pronunțării hotărârii, precum și la plata prejudiciului cauzat pentru exercitarea abuzivă a dreptului consacrat de art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii, cu reterire la suspendarea contractului individual de muncă.

Acesta a invocat ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 253 din C. muncii și a învederat că, pentru justa soluționare a cererii de chemare în judecată, relevante sunt considerentele deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii (publicată în M.Of. al României, Partea 1, nr. 431 din 17 iunie 2015).

Prin sentința civilă nr. 3616 din 6 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a analizat petitul principal al acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii și la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, iar cererea privind plata prejudiciului creat prin prisma prevederilor art. 253 din C. muncii, constatând că nu s-a tăcut dovada existenței unei legături de cauzalitate între conduita culpabilă a angajatorului și prejudiciul moral reclamat de către contestator în temeiul acestei dispoziții legale. Prima instanță a mai reținut că cererea este neîntemeiată în condițiile în care pârâta nu a săvârșit nicio faptă ilicită, iar salariatul beneficiază de protecție adecvată în condițiile art. 52 alin. (2) din C. muncii.

În apel, reclamantul a contestat soluția referitoare la respingerea capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 253 din C. muncii, susținând că prima instanță a analizat acordarea despăgubirilor prin raportare la art. 52, deși cererea formulată a fost întemeiată pe art. 253 din C. muncii.

Prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că, prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, s-a stabilit că, "drept urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I". Or, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrai Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost învestit cu interpretarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) din C. muncii și nici nu a realizat o astfel de interpretare în considerentele deciziei. Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care reprezintă motivul determinant pentru care apelanta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate, nu cuprinde nicio dezlegare de drept dată dispozițiilor art. 253 din C. muncii, prin urmare nu se poate reține cerința legăturii cu modul de soluționare a cauzei.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că, prin cererea de apel formulată împotriva soluției date capătului de cerere având ca obiect despăgubirile materiale și morale, apelantul-reclamant a susținut că prima instanță a analizat acest capăt de cerere prin raportare ia art. 52 alin. (2) din C. muncii, în condițiile în care, atât prin cererea de chemare în judecată, prin răspunsul la întâmpinare, cât și prin precizările ulterioare orale, acesta a arătat că temeiul de drept al despăgubirilor solicitate îl reprezintă dispozițiile art. 253 din C. muncii și art. 14 și 15 din C. civ., iar nu dispozițiile analizate de prima instanță.

Prin urmare, a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 47 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel este ținută sa analizeze, în apelul reclamantului, dacă prima instanță a respectat limitele învestirii, sub aspectul cauzei juridice a acțiunii introductive, situație în care curtea fie poate să rețină incidența dispozițiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. -referitoare la anularea (parțială) a sentinței și trimiterea cauzei, în ceea ce privește acest capăt de cerere, spre rejudecare primei instanțe, tară a mai evoca fondul, respectiv fără a mai analiza aplicabilitatea în speță a art. 253 din C. muncii, având în vedere solicitarea expresa a apelantului-reclamant formulată prin cererea de apel, fie, în măsura în care ar aprecia acest motiv ca nefondat și ar considera că instanța a analizat cererea formulată prin prisma temeiurilor de drept invocate de reclamant, poate să analizeze modalitatea în care prima instanță a aplicat în speță aceste dispoziții legale, pronunțându-se în sensul menținerii sau schimbării soluției primei instanțe.

Prin decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/99/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că, urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) pctb teza I din C. muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a arătat că, în urma declarării neconstituționalității lor, "dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii nu își mai produc efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege menționat nu mai pot produce efecte juridice. Efectul declarării neconstituționalității este cel al neaplicabilității textului legal în discuție, pentru o situație juridică în curs de constituire, instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului fiind obligată să țină seama de acest aspect, fie chiar și într-o cale de atac de reformare, fără ca, prin aceasta, să fie afectată regula neretroactivității deciziei de neconstituționalitate. Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, așadar, ineficienta normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic. Trebuie subliniat că lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii, ca urmare a deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, este distinctă de problema acordării despăgubirii bănești salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecința directă a lipsirii de efecte a textului în discuție duce la ineficienta actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituționale și la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Așadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naștere un drept de creanță, pentru salariat, a cărui existență trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească în acest caz, dreptul de a obține reparația bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicționale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naștere numai ca urmare a acordării de către instanță, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei".

În acest context, Înalta Curte apreciază că, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 253 din C. muncii, text de lege a cărui aplicabilitate a fost invocată și prin motivele de apel (normă specială, derogatorie de fa dreptul comun, care reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului în situația în care salariatul a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul) și date fiind considerentele deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, care statuează în sensul că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii nu își produc efectul și dau naștere unui drept de creanță pentru prejudiciul creat pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional nr. 279 din 23 aprilie 2015, drept care, în opinia reclamantului nu poate fi determinat decât prin prisma art. 253 din C. muncii, reglementarea invocată a fi neconstituțională are legătura cu soluționarea cauzei în apel. Excepția de neconstituțîonalitate a interpretării date dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. b) teza I din C. muncii prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 13 iunie 2016 urmează a fi analizată, în fond, de Curtea (constituțională, soluție în raport de care se va aprecia asupra legalei învestiri a instanței de judecată în fond.

Chiar dacă, în fapt, decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 nu cuprinde referiri, în concret, la art. 253 din C. muncii, prin aceasta s-a recunoscut dreptul salariatului pentru recuperarea prejudiciului pe perioada suspendării neiegale a contractului de muncă, drept de creanță a cărui existență trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească; or, în situația pendinte, reclamantul și-a fundamentat dreptul pe dispozițiile art. 253 alin. (1) din C. muncii, norma juridică la care face trimitere, implicit, decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, chestiune care urmează a fi dezlegată, din perspectiva excepției invocate, de către Curtea Constituțională în raport de prevederile constituționale indicate în cererea de sesizare.

De altfel, prin soluția pronunțată, instanța de apel a apreciat asupra incidenței în cauză a textului legal contestat, considerând că, în limitele învestirii, urmează a aprecia în ce măsură sunt aplicabile, în speță, prevederile art. 253 din C. muncii "sub aspectul cauzei juridice a acțiunii introductive".

Înalta Curte mai reține că, prin încheierea din data de 29 decembrie 2016, a fost încălcat dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. proc. civ., aplicație a dispoziției înscrise în art. 21 alin. (3) din Constituția României, și, respectiv, de art. 6 par. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin punerea părții în imposibilitate să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție vizând o normă legală incidență în cauză și de care depinde soluționarea litigiului

Or, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în dreptul fiecărei părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția în proces.

Nerespectarea acestui principiu de drept atrage nulitatea încheierii recuraîe, prevederea legală încălcată de către instanța de apel fiind instituită printr-o normă care ocrotește un interes public (normele referitoare la jurisdicția Curții Constituționale, inclusiv cele referitoare la sesizarea instanței de contencios constituțional, sunt de ordine publică, întrucât se circumscriu dreptului de acces la justiție, ocrotit de art. 21 alin. (3) din Constituția României), astfel cum în mod corect susține recurenta-pârâtă.

În aceste condiții, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În consecință, înalta Curte observă, relativ la cererea de sesizare a Curții Constituționale, că instanța de apel, Hmitându-se la soluția adoptată, nu a procedat și la verificarea celorlalte condiții de admisibilitate deduse din dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr.47/1992, sens în care se impune, pentru a fi continuată analiza tuturor acestor cerințe legale și față de incidența art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii de ședință din 29 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a pentru cauze privind conflicte de muncă șî asigurări sociale, în dosar nr. x/2015, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentui-petent B. împotriva încheierii de ședință din 29 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarui nr. x/3/2015.

Casează încheierea atacată și uimite cauza Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2017.