ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3110/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din actele și lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2523 din 11 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2100 din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că potrivit înscrisurilor cauzei data la care recurenta a luat cunoștință de decizia nr. 169/2010 este 22.09.2010.

Termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din lege, de 6 luni, este calificat ca un termen de prescripție și nu de decădere, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare.

Argumentele recurentei privind precizările aduse obiectului cererii de chemare în judecată și efectul corespondenței purtate cu intimatul în perioada 18.10.2012 - 22.02.2014 nu pot avea consecința reformării soluției primei instanțe, câtă vreme scopul evident urmărit prin sesizarea instanței de contencios administrativ este anularea unei decizii emise și comunicate în septembrie 2010 și supusă procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 în octombrie 2010, dată la care se raportează obligatoriu termenele prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Repetarea procedurii prealabile, prin Adresa nr. x din 26 februarie 2014, nu poate avea efectul curgerii unui nou termen de sesizare a instanței de contencios administrativ, cu începere de la această dată.

Instanța de recurs nu s-a putut raporta la dispozițiile art. 47 coroborat cu art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât actul a cărui anulare se solicită, anume decizia nr. 149/2010, nu este un act administrativ fiscal emis în temeiul deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, neavând caracterul de act administrativ fiscal subsecvent, în sensul avut în vedere de norma legală, așa cum argumentează recurenta.

Revocarea autorizației de antrepozit fiscal a fost dispusă în temeiul art. 206 indice 28 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003, pentru faptul că recurenta nu mai îndeplinea condițiile pentru care a fost autorizată.

Prin actul contestat s-a reținut, în esență, faptul că recurenta solicitase renunțarea la autorizația de antrepozit fiscal, că înstrăinase bunurile aparținând antrepozitului fiscal de producție fără a anunța autoritatea vamală teritorială despre aceste modificări și fără a ține cont de dispozițiile art. 206 indice 28 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003, precum și faptul că administratorul societății nu a prezentat la control actele solicitate.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare se arată că cererea de revizuire este întemeiată pe înscrisuri noi, care se constituie în probe clare, certe și pertinente, din care rezultă fără putință de tăgadă că decizia nr. 149/2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice îndeplinește toate atributele unui act administrativ fiscal subsecvent în raport cu alte acte administrative fiscale desființate, motiv pentru care, în cauză devin pe deplin aplicabile prevederile art. 47 C. proc. fisc. privind anularea, desființarea sau modificarea actelor administrative fiscale.

În acest sens se invocă, în primul rând, forța probantă a hotărârii nr. 1390 din 23 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2014, definitivă, necomunicată până la momentul redactării cererii, prin care s-a dispus desființarea deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 de suspendare a activității antrepozitului fiscal, în aplicarea prevederilor art. 47 C. proc. fisc., ca act administrativ fiscal subsecvent în raport cu decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, nulă.

Este de observat ca decizia nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 face parte din înscrisurile probante atașate la cererea introductivă, ca act administrativ fiscal subsecvent față de decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, nulă.

Astfel, în momentul de față este dovedit faptul că a existat o înșiruire de acte administrative fiscale provocate de emiterea și punerea în executare silită a deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009.

Cum organele administrative fiscale au refuzat, constant și nemotivat, să aplice prevederile art. 47 C. proc. fisc., chiar și în urma cererilor repetate ale contribuabilului, revizuenta s-a văzut obligată să acționeze în contencios administrativ pentru anularea individuală, în succesiunea lor temporală și cauzală, a tuturor actelor administrative fiscale emise după decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009.

Astfel, prin decizia nr. 940/R din 30.09.2015 pronunțata de Curtea de Apel Brașov în dosar nr. x/2014, definitivă, a fost modificată decizia nr. 1260 din 20 noiembrie 2009, atașată la cererea introductivă, prin care au fost majorate obligațiile TVA rezultate din decizia nr. 13213 din 19 august 2009.

La decizia de desființare a deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 se alătură Raportul de inspecție fiscala nr. x din 04 decembrie 2013, completat cu R.I.F. nr. x din 29 august 2016 prin care se dovedesc neadevărate constatările cuprinse în Referatul nr. 16/BA din 03.02.2010 și Raportul nr. x din 02 februarie 2010, menționate în preambulul deciziei nr. 149/2010, prin care s-a afirmat în mod eronat, gratuit, abuziv și discreționar, în afara oricăror norme de drept fiscal, că societatea ar fi înstrăinat bunurile aparținând antrepozitului fiscal.

R.I.F. x/2013 și R.I.F. x/2016 concluzionează clar că bunurile antrepozitului fiscal nu au fost niciodată înstrăinate, că nu s-a făcut niciodată transferul lor în proprietatea unei alte entități, că nu au părăsit niciodată locul antrepozitului fiscal, ele fiind în continuare la locul lor, așteptând decizia autorităților în drept de repunere în drepturile câștigate legal, prin instaurarea legalității grav afectate.

Revizuenta consideră că desființarea prin hotărâre definitivă a deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 este deosebit de relevantă în judecarea cauzei de față întrucât suspendarea activității dispusă prin aceasta decizie a generat în mod direct, nemijlocit și explicit toate actele și acțiunile invocate în preambulul deciziei nr. 3 din 30 iulie 2010.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta cerere de revizuire este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților."

Deci, conform art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se cere ca înscrisul doveditor pe care se sprijină cererea de revizuire să fi existat la data soluționării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către revizuentă dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, respectiv să fi fost reținut de partea potrivnică și să fie determinant pentru soluția ce urmează a se da în cauză.

În cauza de față, sentința civilă nr. 1390 din 23 martie 2017, invocată de către revizuentă, nu exista la momentul pronunțării deciziei atacate.

Cu atât mai mult nu se poate afirma că acest înscris ar fi fost reținut de partea potrivnică, așa cum cer dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, față de aspectele mai sus invocate, nu se poate afirma că hotărârea a cărei revizuire se cere este greșită, în condițiile în care la momentul pronunțării acestei hotărâri nu exista sentința civilă nr. 1390 din 23 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2014*.

Pe de altă parte, hotărârea judecătorească invocată în cererea de revizuire nu constituie un înscris determinant în sensul art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care aspectele soluționate prin respectiva hotărâre judecătorească nu determină modificarea soluției pronunțate în cauza atacată pe calea revizuirii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru ca cererea de revizuire să fie întemeiată.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei 2523 din 11 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2017.