ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2523/2016

Decizia nr. 2523/2016

Asupra cauzei de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea Deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010 emisă de pârât și repunerea în toate drepturile de validitate a autorizației de antrepozit fiscal din 24 octombrie 2007, reconfirmată la 20 octombrie 2009.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2.100 din 1 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității formulării acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 2.100 din 1 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC A. SRL, solicitând casarea acesteia, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

1.3.1. În motivarea căii de atac, recurenta a arătat, în esență, că cererea introductivă de instanță a fost precizată, prin întâmpinare și notele scrise depuse, în sensul că obiectul cauzei privește refuzul intimatului de a da curs solicitărilor recurentei privind recunoașterea unui drept și repararea unei pagube, prin revocarea actelor administrative subsecvente deciziei de impunere nr. 13.213 din 19 august 2009 emisă de DRAOV Brașov, anulată irevocabil.

Față de refuzul intimatului de a da curs solicitărilor recurentei, materializate prin adresele nr. 10.181 din 18 octombrie 2012, nr. 11.071 din 07 noiembrie 2012 și nr. 2.222 din 22 februarie 2014, recurenta s-a adresat instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru obligarea intimatului să dea curs favorabil cererilor, în sensul de a dispune anularea/revocarea Deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010 și repunerea recurentei în situația anterioară, în considerarea faptului că decizia de impunere nr. 13.213 din 19 august 2009, anulată, a stat la baza emiterii Deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010.

Față de faptul că răspunsul negativ a fost formulat prin adresa nr. 725.868/SE din 28 februarie 2014, iar acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată la data de 12 martie 2014, rezultă că recurenta se afla în termenul de 6 luni instituit de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 pentru a cere recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate.

Instanța de fond a aplicat greșit regulile instituite de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, limitând analiza la un segment trunchiat din textul legii și rezumându-se la a aprecia că ar fi vorba în esență de o cerere expresă privind anularea unui act administrativ, fără a face nici o analiză a principiilor de drept invocate privind nulitatea actelor administrative subsecvente.

Judecarea cauzei în primă instanță nu a beneficiat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

1.3.2. Prin notele scrise depuse ulterior, recurenta a mai argumentat, în esență, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, întrucât în cauză devin aplicabile prevederile art. 47 coroborat cu art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., în care sunt prevăzute normele obligatorii de urmat în privința anulării și/sau modificării actelor administrative fiscale subsecvente în raport cu un act administrativ fiscal nul.

Recurenta a susținut și dovedit că Decizia nr. 149 din 30 iulie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice este în fapt unul din actele administrative fiscale, emise de organele fiscale, în relație de subsecvență directă și nemijlocită față de decizia de impunere nr. 13.213 din 19 august 2009, anulată în întregime, urmare a Deciziei nr. 3.961/R din 02 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/62/2011.

2.1. Apărările intimatului

Legal citat, intimatul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală și temeinică, a Sentinței civile nr. 2.100 din 01 iulie 2014.

Intimatul a arătat că Decizia nr. 169 din 14 septembrie 2010 prin care a fost soluționată contestația recurentei împotriva Deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010 a fost comunicată societății în luna septembrie 2010 și de la acest moment a început să curgă termenul de 6 luni pentru sesizarea instanței de contencios administrativ cu acțiunea al cărei obiect îl constituie anularea Deciziei nr. 169 din 14 septembrie 2010.

Declanșând cea de-a doua procedură prealabilă, justificată de anularea deciziei de impunere nr. 13.213 din 19 august 2009 emisă de DRAOV Brașov și a Deciziei nr. 508 din 17 noiembrie 2009 a DGRFP Brașov, recurenta încearcă anularea Deciziei nr. 169/2010 și, implicit, reautorizarea antrepozitului fiscal, în condițiile în care dreptul său de a solicita anularea Deciziei nr. 169/2010 este prescris.

2.2. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 mai 2016, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat de reclamanta SC A. SRL ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând criticile aduse hotărârii instanței de fond de recurentă, actele și lucrările dosarului, ca și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena casarea hotărârii primei instanțe, astfel că urmează a fi respins recursul declarat, pe temeiurile și pentru considerentele în continuare arătate.

În speță, se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, raportat la dispozițiile legale incidente.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocate de către recurentă, se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prima instanță apreciind în mod corect că cererea reclamantei este tardiv formulată.

Se constată că, în speță, prin cererea introductivă de instanță, înregistrată în data de 13 martie 2014, recurenta-reclamantă a solicitat "anularea în tot a actului juridic unilateral emis de pârât, intitulat Decizia nr. 149 din 30 iulie 2010 prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal și repunerea în toate drepturile de validitate a autorizației de antrepozit fiscal eliberată la 24 octombrie 2007 și reconfirmată la 20 octombrie 2009", expunând, în cerere, o serie de argumente privind nelegalitatea deciziei a cărei anulare o solicita și critici referitoare la motivele emiterii deciziei contestate.

În precizările depuse ulterior recurenta-reclamantă își menține solicitarea privind constatarea nulității Deciziei nr. 149/2010, arătând că aceasta este nulă absolut, și continuă criticile de nelegalitate expuse în acțiunea introductivă.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care reglementează termenul de introducere a acțiunii, "cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă."

În cauză, astfel cum a reținut și instanța de fond, recurenta-reclamantă a formulat prezenta acțiune la data de 13 martie 2014, după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, termen calculat de la data luării la cunoștință de Decizia nr. 169 din 14 septembrie 2010 prin care a fost soluționată contestația formulată de recurenta-reclamantă, în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împotriva Deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010.

Potrivit înscrisurilor cauzei data la care recurenta a luat cunoștință de Decizia nr. 169/2010 este 22 septembrie 2010.

Termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din lege, de 6 luni, este calificat ca un termen de prescripție și nu de decădere, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare.

Argumentele recurentei privind precizările aduse obiectului cererii de chemare în judecată și efectul corespondenței purtate cu intimatul în perioada 18 octombrie 2012 - 22 februarie 2014 nu pot avea consecința reformării soluției primei instanțe, câtă vreme scopul evident urmărit prin sesizarea instanței de contencios administrativ este anularea unei decizii emise și comunicate în septembrie 2010 și supusă procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 în octombrie 2010, dată la care se raportează obligatoriu termenele prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Repetarea procedurii prealabile, prin Adresa nr. 21.140 din 26 februarie 2014, nu poate avea efectul curgerii unui nou termen de sesizare a instanței de contencios administrativ, cu începere de la această dată.

Înalta Curte nu se poate raporta la dispozițiile art. 47 coroborat cu art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât actul a cărui anulare se solicită, anume Decizia nr. 149/2010, nu este un act administrativ fiscal emis în temeiul deciziei de impunere nr. 13.213 din 19 august 2009, neavând caracterul de act administrativ fiscal subsecvent, în sensul avut în vedere de norma legală, așa cum argumentează recurenta.

Revocarea autorizației de antrepozit fiscal a fost dispusă în temeiul art. 206

28

alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003, pentru faptul că recurenta nu mai îndeplinea condițiile pentru care a fost autorizată.

Prin actul contestat s-a reținut, în esență, faptul că recurenta solicitase renunțarea la autorizația de antrepozit fiscal, că înstrăinase bunurile aparținând antrepozitului fiscal de producție fără a anunța autoritatea vamală teritorială despre aceste modificări și fără a ține cont de dispozițiile art. 206

28

alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003, precum și faptul că administratorul societății nu a prezentat la control actele solicitate.

Pentru aceste considerente, neputându-se reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2.100 din 1 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.

Procesat de GGC - ED