ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1724/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 06.08.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună:

Principalele acte subsecvente în raport cu decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009 sunt următoarele:

- toate actele de executare silită - somații, titluri executorii, etc, emise de diferitele instituții fiscale subordonate Ministerului Finanțelor Publice - îndreptate împotriva S.C. A. SRL-acte care au avut ca obiectiv încasarea creanței de 528.610 RON stabilite prin decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009;

- toate actele de mișcare voluntară a activelor din patrimoniul S.C. A. S.R.L., dispuse de conducerea societății și operate în contabilitate după data de 19.08.2009, în contextul presiunilor generate de decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009;

- decizia de impunere nr. 1260 din 20 noiembrie 2009 emisă de D.G.F.P. Brașov pentru majorarea obligațiilor TVA aferente accizelor suplimentare;

- decizia nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 emisă de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Brașov privind suspendarea activității antrepozitului fiscal deținut de reclamanta în baza autorizației  din 24 octombrie 2007, reconfirmată în 20.10.2009;

- decizia nr. 149 din 30 iulie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal.

- reconstituirea întregului patrimoniu activ și pasiv deținut de S.C. A. S.R.L. la data de 19.08.2009 prin efectuarea în contabilitatea societății, cu concursul specialiștilor fiscali din structurile Ministerului Finanțelor Publice, a operațiunilor care se impun in acest sens;

- reglarea corespunzătoare și actualizarea fișei sintetice privind obligațiile și drepturile fiscale ale societății, ca urmare a anulării actelor de executare silită pornite din decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009 și a tuturor actelor de mișcare voluntară a activelor din patrimoniul societății intervenite după data de 19.08.2009;

- revalidarea autorizației de antrepozit fiscal, cu recunoașterea dreptului societății de a-și continua activitatea de antrepozit fiscal autorizată în data de 24.10.2007 și reconfirmată la 20.10.2010;

- restituirea sumelor încasate la buget în contul executării silite pornite în urma deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente.

1.2. Prin sentința nr. 575 din 3.03.2015 Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat, în esență, că obiectul cauzei privește refuzul intimatului de a da curs solicitărilor recurentei privind recunoașterea unui drept și repararea unei pagube, prin revocarea actelor administrative subsecvente deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009 emisă de DRAOV Brașov, anulată irevocabil.

Față de refuzul intimatului de a da curs solicitărilor recurentei, materializate prin adresele nr. 10181 din 18 octombrie 2012, nr. 11071 din 07 noiembrie 2012 și nr. 2222 din 22 februarie 2014, recurenta s-a adresat instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru obligarea intimatului să dea curs favorabil cererilor, în sensul de a dispune anularea/revocarea deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010 și repunerea recurentei în situația anterioară, în considerarea faptului că decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, anulată, a stat la baza emiterii deciziei nr. 149 din 30 iulie 2010.

Recurenta a susținut că decizia nr. 149 din 30 iulie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice este în fapt unul din actele administrative fiscale, emise de organele fiscale, în relație de subsecvență directă și nemijlocită față de decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, anulată în întregime, urmare a deciziei nr. 3961/R/02.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosar nr. x/2011.

2.2. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Cu privire la cererea de recurs. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Analizând criticile aduse hotărârii instanței de fond de recurentă, actele și lucrările dosarului, ca și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena casarea hotărârii primei instanțe, astfel că urmează a fi respins recursul declarat, pe temeiurile și pentru considerentele în continuare arătate.

În speță, se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, raportat la dispozițiile legale incidente.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocate de către recurentă, se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. "

Se constată că în speță, așa cum a reținut și instanța de fond, societatea a formulat cererea de chemare în judecată generic, aceasta nearătând în mod concret care este actul pe care dorește să îl obțină de la intimatele-pârâte însă, oricum, recunoașterea unui act ca fiind nul nu intră în competențele autorităților publice și nu se poate vorbi, în speță, de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept sau interes legitim .

De fapt, recurenta-reclamantă tinde la obținerea anulării unor acte, însă din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 554/2004, solicitarea este inadmisibilă deoarece conform prevederilor legale cuprinse în acest act normativ, persoana vătămată are deschisă calea unei acțiuni în vederea anulării actelor administrative iar nu în sensul obligării autorității publice de a lua măsuri pentru anularea actului.

Or, autoritatea publică poate fi obligată de către instanța de contencios administrativ, să emită un act administrativ ori să soluționeze o cerere concretă referitoare la un drept ori interes legitim al unui petent, nicidecum să recunoască, de principiu, nulitatea unui act.

Corelativ, nici repararea pagubelor solicitată de societatea recurentă nu este admisibilă din perspectiva dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea de despăgubiri trebuie să fie subsecventă cererii în anularea actului administrativ, însă în prezenta cauză, o asemenea cerere în anulare nu a fost formulată și ca atare, nici cererea de despăgubiri nu poate fi solicitată.

Prin urmare, Înalta Curte nu se poate raporta la dispozițiile art. 47 coroborat cu art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât actul a cărui anulare se solicită, anume decizia nr. 149/2010, nu este un act administrativ fiscal emis în temeiul deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, neavând caracterul de act administrativ fiscal subsecvent, în sensul avut în vedere de norma legală, așa cum argumentează recurenta.

Pentru aceste considerente, neputându-se reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 575 din 3 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2017.