ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2467/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 2830 emisă de Șeful Departamentului pentru Eficiența Energetică din cadrul ANRE din 17.12.2014 până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a acestei decizii în Dosar nr. x/2015.

Prin Notele scrise depuse la data de 10.06.2015 Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București - RADET București a precizat acțiunea în sensul restrângerii acesteia și a solicitat suspendarea efectelor art. 3 al Deciziei ANRE nr. 2830/2014 până la soluționarea în fond a cauzei din dosar nr. x/2015, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1742 din 17 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității a admis cererea formulată de reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și S.C. A. S.R.L., astfel cum a fost precizată (restrânsă) și a dispus suspendarea executării art. 3 din Decizia nr. 2830 din 17 decembrie 2014 până la soluționarea acțiunii în anulare pe fond.

Împotriva sentinței civile nr. 1742 din 17 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării sentinței atacate.

În cadrul motivelor de recurs s-a susținut că hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute în legislația comunitară și națională, respectiv art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 37 alin. (4) lit. a) și alin. (12) din Directiva 2009/72/CE al Parlamentului European și a Consiliului Uniunii, O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea ANRE, Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 121/2014 a eficienței energetice, Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică.

Cu referire la principiul proporționalității s-a spus că acesta este corolarul marjei naționale de apreciere, iar cu privire la dreptul la apărare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului imparțialitatea este definită ca absența oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces, însă, în speță, judecătorul fondului cauzei a dat dovadă de parțialitate în examinarea pricinii cu care a fost învestit, acte și fapte ce vor fi probate.

Sentința a fost considerată vădit nelegală pentru că judecătorul fondului, în considerentele acesteia a reținut susținerile intimatei-reclamante și s-a aplecat cu superficialitate asupra afirmațiilor ANRE invocate în apărare și a apreciat că sunt îndeplinite condițiile suspendării actului administrativ individual, cu toate că intimata-reclamantă nu a depus înscrisuri din care să rezulte paguba iminentă.

Instanța de fond, susține recurenta, în mod greșit a respins excepția lipsei procedurii prealabile, dând o interpretare greșită dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, pentru că nu ține seama de raportul dintre C. proc. civ. și Legea contenciosului administrativ.

Legea nr. 554/2004 este dreptul comun în materia contenciosului administrativ, atât în faza administrativă cât și în faza judecătorească, în schimb O.U.G. nr. 33/2007 cuprinde dispoziții derogatorii doar în ceea ce privește instanța competentă și termenele de introducere a acțiunilor împotriva ordinelor și deciziilor ANRE în fața instanțelor de judecată și nu cuprinde nicio procedură relativă la faza judecătorească de unde rezultă că această din urmă etapă este cârmuită legislativ, exclusiv, de către legea contenciosului administrativ.

S-a arătat că judecătorul fondului, dovedind o vădită superficialitate în analiza temeiului de drept pe care RADET și-a întemeiat cererea de suspendare, respectiv art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cu interpretarea greșită a acestor dispoziții nu a avut în vedere că temeiul a fost art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar s-a solicitat suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea în fond a cauzei ce face obiectul dosar nr. x/2015, or, abordarea reclamantei este făcută cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta susține că instanța de fond a interpretat eronat prevederile legale aplicabile speței și a suspendat în mod greșit decizia.

Astfel, s-a susținut că urmare a Legii nr. 121/2014 privind eficiența energetică a fost înființată ANRE, iar prin decizia acesteia a fost numit dl. G. - Vicepreședinte ANRE la conducerea și coordonarea Departamentului pentru eficiență energetică, iar potrivit art. 3 alin. (4) acesta are prerogativa legală de a emite decizii în sfera departamentului pe care îl coordonează, astfel că nu poate exista o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate a Deciziei nr. 2830/2014.

Decizia nr. 2830/2014, în opinia recurentei a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007 iar actul contestat a fost dezbătut în Comitentul de Reglementare, așa cum prevede art. 5 alin. (2) și (5) din O.U.G. nr. 33/2007, la 17.12.2014 și așa cum rezultă din procesul-verbal, acesta a fost votat în unanimitate de către membrii comitetului de reglementare.

În sfera noțiunii de reglementare ANRE, asupra căreia Consiliul Consultativ poate face propuneri de îmbunătățire, nu se poate încadra o decizie individuală de aprobare a prețurilor la energie termică care este rezultatul unor metodologii de calcul și nu era necesară supunerea acesteia dezbaterii Consiliului Consultativ al ANRE ce este alcătuit din membrii de la diverse organizații și asociații care sunt concurente.

În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) și alin. (5) din O.U.G. nr. 33/2007, ANRE stabilește, prin decizie, prețuri pentru energia termică, produsă în cogenerare, de înaltă eficiență, într-o centrală ce beneficiază de scheme de sprijin, pe baza prevederilor schemelor de sprijin acordate prin hotărâre a Guvernului, respectiv pe baza metodologiei aprobate de ANRE, iar conform Metodologiei prețurile de referință se aprobă prin ordin ANRE, iar prețurile reglementate se aprobă prin decizie ANRE.

În cauză, susține recurenta, nu este demonstrată paguba iminentă deoarece ANRE nu aprobă prețuri ale RADET-ului, iar decizia se aplică în exclusivitate producătorului de energie A. și nu RADET care este furnizor de utilități publice (apa caldă și căldură) și care nu intră în sfera de reglementare a ANRE ci a ANRSC potrivit Legii nr. 325/2006, iar prețurile cu care RADET furnizează energie termică populației sunt stabilite de ANRSC, nu de ANRE.

CET Grivița vinde energia termică produsă în cogenerare la prețul stabilit de ANRE mai departe utilizatorului RADET ce furnizează utilitățile către CET-uri/populație la un preț stabilit de ANRSC care se calculează astfel: la prețul cu care vinde A. (60% din prețul final) se adaugă prețul cu serviciu de distribuție, prețul cu serviciu de furnizare și prețul cu serviciul de transport energie termică, prețuri stabilite și recunoscute de ANRSC (aproximativ 40% din prețul final care ajunge la populație).

Dar ANRE nu este răspunzător de prețurile cu care vinde RADET și nici de faptul că nu încasează la timp bani.

Susține recurenta că instanța de fond nu a analizat gravitatea suspendării deciziei în speță pentru că se dă posibilitatea ca intimata-reclamantă RADET să plătească către A. un preț aleatoriu pentru energia achiziționată ceea ce conduce la intrarea în faliment a producătorului de energie termică și blochează o piață de energie reglementată de ANRE.

Asigurarea continuității alimentării cu energie termică se poate realiza doar prin asigurarea unei funcționari corespunzătoare a capacității de producere a energiei în cogenerare, care implică acoperirea costurilor necesare funcționării (inclusiv plata contribuabilului).

S-a apreciat de către recurentă că Decizia nr. 2830/2014 este motivată, iar instanța de fonda ignorat cu desăvârșire probatoriile depuse de către ANRE la dosarul de fond, ea fiind rezultatul unor calcule efectuate de ANRE prin aplicarea strictă a prevederilor Metodologiei și Ordinului Președintelui ANRE nr. 109/2014 și nu se impuneau alte explicații sau justificări.

Pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea condiției cazului bine justificat și a pagubei iminente, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând pricina în fond, instanța de recurs să procedeze la respingerea acțiunii formulată de reclamantă.

Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare și a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței iar pe fondul cauzei să se respingă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 2830/2014 emisă de ANRE, fiind invocată excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile.

Intimata RADET a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, dar fiind invocată și excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a dispus comunicarea acestuia.

Prin încheierea din 27.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de RADET și a inadmisibilității recursului și a fost admis în principiu recursul declarat de ANRE, fixându-se termen pentru soluționarea cauzei cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea cererii reclamantei Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București prin care a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei nr. 2830 din 17.12.2014 emisă de Șeful Departamentului pentru Eficiența Energetică din cadrul ANRE până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a acestei decizii în Dosar nr. x/2015.

Ulterior a precizat că solicită suspendarea numai a art. 3 din Decizia nr. 2830 din 17.12.2014.

La termenul din 13.05.2015 a fost introdusă în cauză, în baza art. 161 din Legea nr. 554/2004, ca pârâtă, S.C. A. S.R.L.

Prin decizia a cărei suspendare se solicită a fost aprobat bonusul pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență și limită SEN și a prețurilor reglementate pentru energia termică livrată în anul 2015 din centrul A., prețul energiei termice crescând pentru consumatorii casnici de la 169,14 RON/gcal (fără TVA) la 185,36 RON/gcal (fără TVA).

Instanța de fond a admis cererea de suspendare și a dispus suspendarea executării art. 3 din Decizia nr. 2830 din 17.12.2014 până la soluționarea acțiunii în anulare pe fond.

Înainte de a analiza criticile recurentei se impune, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a fi analizate excepțiile invocate de către intimatele RADET și S.C. A. S.R.L., deoarece excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă RADET a fost respinsă prin încheierea din 27.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal când s-a apreciat că recursul este admisibil și că motivele de recurs au fost încadrate în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în acest moment vor fi analizate excepția inadmisibilității recursului și excepția inadmisibilității cererii de suspendare pentru lipsa procedurii prealabile.

Excepția inadmisibilității recursului a fost invocată de intimata-reclamantă RADET și a considerat că recursul ar fi inadmisibil pentru că în acesta au fost invocate apărări care țin de fondul acțiunii în anulare, dar această excepție va fi respinsă pentru că nu se poate considera inadmisibil un recurs numai pentru că intimata consideră greșite motivele de recurs invocate, acestea urmând a fi analizate pe fondul recursului.

Excepția inadmisibilității cererii de suspendare pentru lipsa procedurii prealabile invocată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Așa cum a reținut și instanța de fond, potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007:

" Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ de Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părțile interesate".

Din interpretarea acestor prevederi rezultă că ordinele și deciziile emise de Președintele ANRE pot fi contestate direct la Curtea de Apel București, în termen de 30 zile de la data publicării sau de la data notificării părților interesate, fără a fi nevoie de formularea plângerii prealabile.

Legea nr. 554/2004 reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, astfel că prin legi speciale, pot fi prevăzute derogări de la regulile stabilite prin această lege.

În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că este necesară formularea plângerii prealabile ori de câte ori, într-o lege specială, se prevede că acțiunea în fața instanței de contencios administrativ se face potrivit legii sau în condițiile legii contenciosului administrativ (condiții între care este prevăzută și plângerea prealabilă) și nu este necesară plângerea prealabilă când în norma specială se prevede că sesizarea instanței de contencios administrativ se face într-un anumit termen.

În condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 precizează dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ la Curtea de Apel București și termenul în care se poate formula, atunci nu este necesară formularea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, art. 93 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei plângeri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta".

Referitor la recursul declarat de ANRE

Prima critică a vizat greșita soluționare a excepției inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, dar considerentele pentru care aceste critici sunt nefondate au fost prezentate anterior când a fost analizată excepția inadmisibilității invocată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

A doua critică s-a referit la o interpretare greșită a art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și că prin aceasta ar lipsi de substanță prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar această critică este nefondată.

Potrivit art. 15 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004:

" (1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond.

(2) Dispozițiile alin. (2) și (4) ale art. 14 se aplică în mod corespunzător.

(3) Hotărârea data cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. (4), nu suspenda executarea", iar conform art. 14 alin. (1) din același act normativ:

" (1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Din interpretarea coroborată a prevederilor mai sus precizate rezultă că suspendarea executării unui act administrativ unilateral se poate dispune potrivit art. 15 din legea contenciosului administrativ dacă este dovedit cazul bine justificat și paguba iminentă. Suspendarea se poate cere fie prin cerere adresată instanței pentru anulare, în tot sau în parte, a actului, fie printr-o acțiune separată, dar numai până la soluționarea acțiunii în fond.

În speță, reclamanta a solicitat suspendarea în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, mai ales că nu era necesară formularea plângerii prealabile, printr-o acțiune separată de acțiunea în anulare și chiar a precizat că acțiunea în anulare a Deciziei nr. 2830/2014 formează obiectul dosar nr. x/2015 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal .

De aceea, nu se poate susține că instanța de fond nu a respectat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și nici că cererea de suspendare, ulterior formulată cererii de anulare se poate face numai în cadrul dosarului având ca obiect anularea, pentru că s-ar încălca prevederile exprese ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care stabilesc o singură condiție în cazul cererii de suspendare formulate separat de acțiunea în anulare, aceea de a fi depusă înainte ca acțiunea în fond să fie soluționată în primă instanță, condiție ce a fost îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește criticile recurentei ce vizează motivele pentru care instanța de fond a considerat că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a se dispune suspendarea executării (cazul bine justificat și paguba iminentă) se impune a fi făcute următoarele precizări:

Suspendarea actelor administrative reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului a cărei suspendare se solicită.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

În ceea ce privește cazul bine justificat, chiar dacă instanța de fond a analizat unele aspecte ce vizează, de fapt, nelegalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită, iar în motivele de recurs au fost formulate critici în privința celor reținute de instanța de fond, totuși, având în vedere obiectul cererii (suspendarea executării actului administrativ) nu se impune a fi analizate aceste critici, ci se vor face aprecieri cu caracter general în ceea ce privește dovedirea cazului bine justificat. Astfel, aspectele reținute de instanța de fond pot fi considerate argumente ce dovedesc această condiție pentru care se poate dispune suspendarea excepției unui act administrativ.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere și Recomandarea nr. R/89/8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de altfel și în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare.

Aceeași Recomandare reamintește principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

Referitor la prevenirea pagubei iminente, așa cum a reținut și instanța de fond, având în vedere că este pusă în discuție perturbarea unui serviciu public și această condiție este îndeplinită.

Serviciul public este definit de art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică în scopul satisfacerii unui interes legitim public, iar interesul legitim public, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. r) din același act normativ sesizează, între altele și satisfacerea nevoilor comunitare.

În speță, este de necontestat că prin emiterea deciziei a cărei suspendare se solicită este influențat prețul de distribuție al energiei termice, care este un serviciu public în sensul legii contenciosului administrativ.

În afară de aceste argumente, se impune a fi făcută precizarea că soluția de menținere a suspendării executării Deciziei nr. 2830 din 17.12.2014 emisă de ANRE se impune și din alte considerente. Astfel, prin sentința civilă nr. 797 din 20.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. x/2015 s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 2827 din 17.12.2014 emisă de ANRE privind aprobarea bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare și livrată în B. și a prețurilor reglementate pentru energia termică livrată în anul 2015 din centralele C., D., E. și F., sentință definitivă prin Decizia nr. 172 din 26.01.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal .

O cerere a suspendării aceleiași decizii a fost menținută de instanța supremă și prin Decizia nr. 1348 din 3.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosar nr. x/2015.

În raport de aceste soluții ce vizează tot prețurile pentru energia termică (serviciu public) livrată în municipiul București, chiar dacă se referă la alți producători decât A., nu s-ar putea dispune o altă măsură decât cea dispusă deja în alte cauze pentru că s-ar ajunge la situația în care prețurile energiei termice pentru anul 2015, până la soluționarea acțiunii în anulare a deciziilor emise de ANRE, să fie stabilite diferit pentru producătorii de energie termică din București, respectiv pentru A., potrivit prețurilor stabilite prin Deciziile nr. 2830/2014, iar pentru ceilalți producători măsura stabilirii noilor prețuri să fie suspendată.

Așa cum s-a subliniat în hotărârea CEDO, cauza Beian, divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, parag. (59), CEDO 1999-VII) și că în loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, parag. (97), CEDO 2002-VII și Păduraru parag. (98), în cazul în care s-ar pronunța soluții contrare în spețe identice.

Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței civile nr. 1742 din 17 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2017.