ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3398/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 octombrie 2016 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Direcția Generală a Vămilor, a solicitat suspendarea Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016 a Direcției Generale a Vămilor, prin care organul de control a dispus suspendarea pentru o perioadă de o lună a autorizației de comisionar în vamă nr. 173 din 26 februarie 2002, emisă în favoarea societății A. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 328/2016 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a dispus suspendarea Deciziei nr. 63 din 11.10.2016 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, obligând pârâtă să plătească reclamantei suma de 50 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 328/2016 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, susținând că în mod greșit prima instanță a pronunțat hotărârea de suspendare pe motiv că intimata ar fi transmis noul contract de închiriere Biroului Vamal de Interior Cluj, iar pârâtei Direcția Generală a Vămilor i-a comunicat în mod explicit că a luat măsuri pentru declararea punctului de lucru în locația închiriată potrivit contractului de închiriere nr. 3142 din 25 august 2016.

Recurenta-pârâtă consideră că o astfel de reținere a instanței de fond este neîntemeiata în condițiile în care prima instanță nu a indicat prin ce adresă și la ce dată intimata a îndeplinit deficiența stabilită prin adresa din 31 august 2016, iar pe de altă parte, nu s-a avut în vedere că prin adresa intimatei nr. 297 din 26 septembrie 2016 s-au transmis documente pentru activitatea de comisionar în vamă, pe lângă Biroul Vamal de Interior Cluj, fără a transmite documente care să ateste faptul că societatea a comunicat Direcției Generale a Vămilor și Biroului vamal modificările intervenite cu privire la spațiul de depozit, motiv pentru care apreciază că prima instanță a reținut o altă situație de fapt decât cea reală.

Consideră că instanța de fond în mod eronat a reținut și că decizia atacată nu a arătat de ce s-a dispus măsura suspendării, fiind în eroare cu privire la situația de fapt, în sensul că prin corespondența purtată ulterior între părți s-ar fi avut în vedere schimbarea spațiului de depozitare.

De asemenea, arată că decizia atacată face trimitere atât la adresa din 31 august 2016 a Biroului Vamal de interior Cluj cât și la Nota Direcției Reglementari Vamale nr. 29304/SRDV/05.10.2016 privind propunerea de suspendare pe o perioada de o lună a autorizației de comisionar în vamă a intimatei, în care se arată pe larg considerentele avute în vedere la suspendare, astfel că susținerea instanței de fond referitoare la nemotivarea deciziei de suspendare este neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă critică faptul că prima instanță a susținut că nu a făcut dovada celor invocate prin întâmpinare deși i s-a solicitat în mod expres să depună întreaga documentație ce a stat la baza emiterii actului atacat, sens în care apreciază că instanța de fond în mod greșit a pronunțat o hotărâre doar pe baza unor documente și nu a întregii documentații, deși în virtutea rolului activ, avea obligația să solicite instituției pârâte documentele relevante.

Astfel, arată că deși hotărârea atacată este pe deplin motivată, prin trimiterea la adresele menționate anterior, aceasta este contradictorie, în condițiile în care pe de o parte instanța reținând greșit nemotivarea deciziei atacate, a apreciat că numai o decizie motivată poate fi verificată sub aspectul proporționalității sancțiunilor, iar pe de altă parte, a considerat că sancțiunea aplicată intimatei este disproporționată.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit prima instanță a apreciat că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în opinia sa, în speță, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme reclamantul nu și-a motivat temeinic cererea de suspendare și nici nu a făcut dovada că prima condiție a cazului bine justificat ar fi îndeplinită. Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea unui act, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acțiuni în anulare, până la o eventuală anulare, actul administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate.

Mai susține că suspendarea executării actelor administrative constituie o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile expres reglementate.

Cu privire la condiția pagubei iminente, arată că nici această condiție nu este îndeplinită, iar motivarea instanței de fond în sensul că suspendarea activității reclamantei pe un termen de o lună ar fi iremediabilă prin simpla trecere a timpului, apreciază că este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, care vorbește de pagubă iminentă și care nu poate fi reparată, în conformitate cu definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Susține că executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea însăși ca producătoare a unei pagube iminente, reclamanta invocând, fără să probeze, un dezechilibru major în activitate cauzat de pierderea clientelei și de faptul că un poate plăti salariile angajaților pentru luna în care operează suspendarea, astfel că pretinsa vătămare nu este ireparabilă. Iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită, ceea ce presupune administrarea de dovezi, fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute de reclamantă, sens în care invocă cu titlu de practică judiciară Decizia nr. 6183 din 21 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, consideră că și cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece acestea nu pot fi reținute în sarcina instituției pârâte, nefiind îndeplinite condițiile art. 451 - 453 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca fiind formulat de către o parte care nu are calitate procesuală activă în cauză, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare se invocă excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Administrare Fiscală în formularea prezentului recurs, având în vedere că reclamanta a chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor, iar sentința recurată a fost pronunțată de către Curtea de Apel Cluj în contradictoriu cu Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nicidecum în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală. Cu toate acestea, recursul de față a fost declarat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, instituție care în prezenta cauză nu are nicio calitate, motiv pentru care apreciază că recursul declarat și depus la dosarul cauzei, care nu provine de la pârâta din litigiu, trebuie înlăturat ca fiind un act extraneu de dosar, iar apărările formulate nu pot fi avute în vedere, întrucât nu provin de la organul fiscal chemat în judecată.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că prima instanță i-a pus în vedere pârâtei Direcția Generală a Vămilor ca în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004 să depună la dosarul cauzei întregul dosar administrativ care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, dar pârâta nu și-a îndeplinit obligația, pârâta susținând că înscrisurile depuse de către aceasta reprezintă întreg dosarul administrativ care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016 de către Direcția Generală a Vămilor.

Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, arată că acestea au fost îndeplinite și că instanța de contencios fiscal poate face în acest sens o analiză sumară a elementelor de nelegalitate invocate, pentru a proba existența cazului bine justificat, având în vedere că prezumția de legalitate a unui act administrativ fiscal este susceptibilă de proba contrară, probă care în cauză a fost făcută de către societatea reclamantă, iar pe de altă parte, arată că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție evocate de către recurentă este veche, neputând constitui per se un argument juridic.

Se mai arată că jurisprudența în materia suspendării circumscrise art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 este protectivă pentru contribuabil și că în speță nu este vorba despre vreo sumă de bani pe care reclamanta ar trebui să o plătească, ci de suspendarea abuzivă a autorizației de comisionar vamal.

În ceea ce privește cazul bine justificat, arată că acesta a fost generat de încălcarea dreptului societății A. S.R.L. de acces la dosarul administrativ și nerespectarea dreptului la apărare al acesteia, precum și de nemotivarea deciziei de suspendare emise de către Direcția Generală a Vămilor și contestată de către intimata-reclamantă, respectiv de nerespectarea principiului proporționalității raportat la sancțiunea aplicată.

Referitor la prevenirea pagubei iminente, arată că paguba este mai mult decât iminentă, fiind actuală, întrucât Decizia nr. 63 din 11 octombrie 2016 și-a produs deja efectele pentru o perioadă de 15 zile începând cu data emiterii, activitatea societății fiind suspendată până în data de 26.10.2016, dată la care a fost emisă Decizia nr. 70 de către Direcția Generală a Vămilor prin care s-a suspendat executarea Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016. Suspendarea activității are consecințe dramatice atât asupra societății, care suferă un dezechilibru major fiind în imposibilitate de a-și desfășura activitatea și poate conduce la pierderea clientelei acumulate în perioada 2002 - 2016, dar și asupra angajaților societății, a căror activitate va fi de asemenea sistată.

De asemenea, arată că o eventuală reactivare a Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016 ar pune societatea în imposibilitate de a-și mai onora obligațiile din contractele de muncă încheiate cu angajații societății, cu consecințe iremediabile, dar și din contractele încheiate cu partenerii comerciali.

Concluzionând, intimata-reclamantă susține că hotărârea instanței de fond este legală, fiind temeinic motivată în raport de starea de fapt, susținerile părților și probatoriul administrat.

În ceea ce privește critica formulată de recurentă față de soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea acesteia, apreciind că în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect, instanța de fond, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxa judiciară de timbru.

Recurenta-pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat răspuns la întâmpinare în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a acesteia, solicitând respingerea excepției și a susținerilor formulate prin întâmpinare.

Susține că Agenția Națională de Administrare Fiscală are calitate procesuală activă, întrucât recursul a fost formulat prin Direcția Generală Juridică, având în vedere structura organizatorică a ANAF și atribuțiile direcțiilor de specialitate din cadrul acestei instituții.

Arată că potrivit Structurii organizatorice din Anexa 1 la H.G. nr. 520/2013, Direcția Generală a Vămilor este o direcție generală din cadrul ANAF, iar pentru actele întocmite de Direcția Generală a Vămilor, atacate în fața instanțelor judecătorești, calitatea procesuală pasivă aparține ANAF, ca instituție cu personalitate juridică în subordinea căreia se află respectiva direcție, ce nu are personalitate juridică și nu poate sta singură în fața instanței de judecată.

Mai arată că reprezentarea în instanță a ANAF se face de către Direcția Generală Juridică, astfel cum rezultă din atribuțiile acestei direcții, prevăzute în art. 66 alin. (2) pct. a) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 536/2014 privind Regulamentul de Organizare și Funcționare al ANAF, care prevede că Direcția Generală Juridică asigură reprezentarea ANAF și/sau a Statului Român în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu activitate jurisdicțională.

În aceste condiții, apărările în cauzele în care sunt atacate decizii emise de Direcția Generală a Vămilor din cadrul ANAF, inclusiv în căile de atac și reprezentarea în instanță se realizează de către ANAF prin Direcția Generală Juridică.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 aprilie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat un punct de vedere cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care susține că recursul de față nu este scutit de plata taxei de timbru, nefiind vorba despre venituri publice, ci despre suspendarea executării unui act administrativ.

De asemenea, arată că a introdus în termen acțiunea în anularea actului administrativ, aceasta fiind soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Cluj, în sensul anulării Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016, emisă de către Direcția Generală a Vămilor și a respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de suspendare a aceleiași decizii, motiv pentru care apreciază că nu ar opera pierderea beneficiului suspendării pentru societate, ci față de acest aspecte, recursul pârâtei ar fi lipsit de obiect și de interes, având în vedere că recurenta nu ar putea obține vreun beneficiu în ipoteza admiterii recursului, din moment ce în primă instanță a fost deja anulat actul administrativ contestat.

Prin încheierea din 15 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând excepția lipsei calității procesuale active a recurentei în formularea prezentului recurs, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că în cauză, Agenția Națională de Administrare Fiscală are calitate procesuală activă, dat fiind considerentele ce succed.

Conform Anexei 1 a H.G. nr. 520/2013 din 24 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, se constată că Direcția Generală a Vămilor este o direcție generală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Potrivit art. 7 lit. A). pct. 32 din H.G. nr. 520/2013 din 24 iulie 2013, Agenția Națională de Administrare Fiscală:

"reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și vamale, precum și orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției, direct sau prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, în baza mandatelor transmise (…)."

În același sens, se observă că potrivit art. 64 alin. (1) și (2) lit. a) din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1566 din 18 mai 2017 privind Regulamentul de Organizare și Funcționare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală:

"(1) Direcția generală juridică își desfășoară activitatea în domeniul avizării pentru legalitate a actelor juridice care ar putea angaja răspunderea Agenției și a reprezentării instituției în fața instanțelor de judecată, precum și în fața altor autorități/organisme de drept public sau privat;

(2) Obiectul de activitate al direcției generale juridice constă în:

a) reprezentarea Agenției și/sau a Statului Român în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu atribuții jurisdicționale."

Anterior, aceste dispoziții au fost incluse în art. 66 din Ordinul Președintelui ANAF nr. 536/2014, ordin abrogat odată cu intrarea în vigoare a Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1566 din 18 mai 2017.

Astfel, coroborând cele de mai sus, se constată că pentru actele întocmite de Direcția Generală a Vămilor, atacate în fața instanțelor judecătorești, calitatea procesuală aparține Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca instituție cu personalitate juridică în subordinea căreia se află Direcția Generală a Vămilor.

De altfel, din examinarea Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016, act a cărui suspendare face obiectul cauzei de față, se observă că antetul cuprinde atât denumirea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cât și pe cea a Direcției Generală a Vămilor, astfel că nu se poate susține lipsa calității procesuale active a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, ca nefondată.

3.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, având în vedere următoarele aspecte:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că în ceea ce privește lipsa de obiect și de interes, invocate de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin punctul de vedere formulat cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, constituie apărări de fond și nu veritabile excepții, fiind reliefate în contextul aspectelor de fapt prezentate, respectiv al situației particulare în care acțiunea în anularea actului administrativ ce face obiectul prezentei cereri de suspendare, a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Cluj, în sensul anulării Deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016, emisă de către Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Pe fond, se constată că măsura suspendării executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că în speță, având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, sunt îndeplinite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția referitoare la paguba iminentă.

Astfel, cazul bine justificat se referă la existența unei îndoieli asupra legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, luând în considerare prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Cu toate acestea, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității acestuia, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Cu privire la cazul bine justificat, se constată în acord cu cele statuate de către prima instanță, că măsura de suspendare a autorizației de comisionar în vamă nr. 173 din 26 februarie 2002, luată prin Decizia nr. 63 din 11 octombrie 2016, emisă de către Direcția Generală a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, nu a fost motivată, respectiv nu a arătat în niciun fel de ce s-a dispus această măsură, deși potrivit art. 580 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, autorizația de comisionar în vamă poate fi suspendată, motivat, de către Direcția Generală a Vămilor, pe o perioadă de până la 6 luni, dacă titularul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute la art. 578 din același act normativ.

Pe de altă parte, se reține că măsura suspendării autorizației are caracter facultativ, astfel că simpla neîndeplinire a obligațiile prevăzute la art. 578 este necesară, dar nu și suficientă să atragă suspendarea, ci se impune a fi arătate motivele pentru care luarea unei asemenea măsuri a fost apreciată ca fiind justificată.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurii dispuse, se constată că nici această cerință nu este îndeplinită, în condițiile în care măsura nu este nici adecvată și nici necesară pentru atingerea scopului urmărit de legiuitor, ce constă în cunoașterea de către organul vamal a locului unde se află spațiul de depozitare pentru desfășurarea controlului vamal.

Examinând înscrisurile din dosarul primei instanțe - vol. 1, se constată că atașat adresei nr. x din 31 august 2016, înregistrată la Direcția Regională Vamală Cluj - Biroul Vamal de Interior nr. 1 sub nr. x din 31 august 2016, depusă la fila 43 dosar fond, intimata-reclamantă a comunicat organului vamal noul contract de închiriere nr. 3142 din 25 august 2016 pentru spațiul închiriat în vederea depozitării.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 63 din 11 octombrie 2016, s-a dispus suspendarea autorizației intimatei-reclamantei de comisionar în vamă, ceea ce face cu atât mai necesară existența unei motivări temeinice a actului sancționator, deoarece numai o măsură motivată poate fi verificată de instanța de contencios administrativ sub aspectul testului proporționalității.

În aceste condiții, se constată că susținerile intimatei-reclamante își regăsesc fundament în cele relevate de înscrisurile depuse la dosar, în cauză fiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că prin sentința nr. 133 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2016, ce are ca obiect acțiunea în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită în prezentul dosar, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., fiind anulată Decizia nr. 63 din 11 octombrie 2016 emisă Direcția Generală a Vămilor; s-a respins, ca fiind fără obiect, suspendarea executării deciziei nr. 63 din 11 octombrie 2016 emisă de pârâtă. De asemenea, a fost obligată pârâta Direcția Generală a Vămilor la plata în favoarea reclamantei, a sumei de 5.125,39, reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004:

"În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)."

Astfel, se constată că în ipoteza admiterii acțiunii de fond, se face aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în sensul că măsura suspendării dispusă în condițiile art. 14 se prelungește de drept până la soluționarea definitivă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 15 alin. (1).

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa nelegalității actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel infirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză instanța de fond a constatat în mod corect că și această condiție este îndeplinită, raportat la efectul imediat al deciziei a cărei suspendare a fost solicitată, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a produs efectele pe o perioadă de 15 zile, timp în care activitatea societății a fost suspendată, în condițiile în care fusese îndeplinită obligația în baza căreia s-a dispus sancțiunea.

Condiția pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Prin urmare, se constată că sunt întemeiate aprecierile instanței de fond, în sensul că suspendarea activității reclamantei pe un termen de o lună ar fi iremediabilă prin simpla trecere a timpului mai înainte ca o instanță de contencios administrativ să examineze fondul raportului juridic dintre părți.

În cauză, este de necontestat că în condițiile în care punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită în sarcina societății reclamante o măsură care prin însăși natura ei, conduce la diminuarea patrimoniului societății reclamantei, prin lipsa încasărilor și perturbarea întregii activități a societății, nu pot fi omise repercusiunile de natură economică și financiară cauzate în acest mod.

Prin urmare, ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea nr. R/89/8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei, mai ales că, reclamanta a produs dovezi din care rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a opera suspendarea actului administrativ dedus judecății.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 328/2016 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 500 RON către intimata S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 2.626,66 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării și a concluziilor scrise ce cuprind punctul de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului și prezența la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 328/2016 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 500 RON către intimata S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial redus.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2017.