ÎCCJ, decizie (scj.ro #83207)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83207) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Taxa
de timbru
Efectul nedeterminării
cuantumului unui capăt de cerere și netimbrarea acestuia asupra
acțiunii - considerată ca un tot unitar - în interpretarea
art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997
În speță s-a făcut aplicarea
articolului 20 (2) și (4) din Legea nr.146/1997 față de
referirile la elementele care determină o valoare mai mare raportată
la obiectul litigiului în unitatea lui și de particularitatea
fiecărui capăt de cerere, reținându-se corect că primul capăt
de cerere era determinat și timbrat legal, ceea ce nu
îndreptățea instanța de fond să anuleze în totalitate
acțiunea ca netimbrată.
(Înalta
Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia
nr.196 din 25 ianuarie 2008)
Prin
sentința nr.1808 din 13 februarie 2007 a fost anulată ca
insuficient timbrată acțiunea formulată de D.Gh. îndreptată
împotriva SC GP D.A. prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea
sumei de 126.344,55 lei împrumutată de reclamant și la
actualizarea acestei sume cu indicele de inflație.
În
pronunțarea
soluției
s-au
avut
în
vedere
dispozițiile
art.20
din
Legea
nr.146/1997, 112 pct.3
și
720
3
Cod
procedură
civilă
.
În
esență
, s-a
reținut
că
nu
a
fost
determinată
suma
pentru
capătul
doi
de
acțiune
prin
care s-a
solicitat
actualizarea
conform
indicelui
de
inflație
a
sumei
împrumutată
,
în
vederea
timbrării
cererii
. Prima
instanță
a
înlăturat
prevederile
art.20 alin.4 din
Legea
nr.146/1997
pe
considerentul
că
nu
se
află
în
situația
majorării
câtimii
pe
parcursul
judecării
litigiului
.
Sentința tribunalului a fost desființată
de Curtea de Apel București – care prin decizia nr.311 din 13 iunie 2007 a
admis apelul reclamantului și ca urmare a trimis cauza pentru
rejudecare.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de
fond a rămas în pronunțare la primul termen și că
la acel termen se cunoștea cuantumul pretenției cuprinse în
capătul doi de cerere situație în care instanța trebuia să
respecte dispozițiile art.20 (2) din Legea nr.146/1997 și
să încunoștiințeze partea despre obligația de
plată a diferenței de taxă.
Curtea
a
mai
reținut
și
nerespectarea
în
cauză
a
prevederilor
art.20 (3) (4) din
legea
mai
sus
menționată
.
Împotriva
soluției
pronunțată
în
apel
a
declarat
recurs
pârâta
SC GP D.A.
prin
care
în
temeiul
motivelor
prevăzute
de
art.304 alin.1 pct.7,8,9 Cod
procedură
civilă
a
solicitat
admiterea
recursului
,
modificarea
deciziei
în
sensul
respingerii
apelului
reclamantei
și
menținerea
sentinței
primei
instanțe
.
Fără
să
argumenteze
fiecare
motiv
de recurs,
recurenta
a
susținut
că
în
cauză
nu
erau
aplicabile
prevederile
art.20 alin.4 din
Legea
nr.146/1997,
că
prima
instanță
i
-a pus
în
vedere
reclamantului
la
primirea
acțiunii
cât
și
prin
încheierea
din 9
ianuarie
2007
să
precizeze
cuantumul
sumei
solicitate
și
să
timbreze
la
valoare
.
A mai susținut
că apelantul a fost asistat de apărător ales care avea
obligația să se conformeze dispoziției instanței de
fond și să achite taxa de timbru. În sprijinul greșitei
aplicări a legii s-au mai invocat prevederile art.720
3
Cod
procedură civilă care statuează obligația
reclamantului de a determina obiectul și valoarea cererii precum
și modalitatea de calcul. În fine, recurenta a susținut că
motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii
întrucât a reținut că reclamantul ar fi solicitat acordarea unui
termen pentru achitarea diferenței de taxă după ce și-a
precizat cuantumul pretențiilor, deși din actele dosarului
rezultă că reclamantul nu a formulat o astfel de cerere.
Recursul este nefondat.
S-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă
aplicare a art.20(2) din Legea nr.146/1997 reținând din text
referirile la „elementele care determină o valoare” mai mare
raportată la obiectul litigiului în unitatea lui precum și în
particularitatea fiecărui capăt de cerere. Din acest punct de
vedere s-a reținut corect că primul capăt de cerere era
determinat și timbrat legal, ceea ce nu îndreptățea
instanța să anuleze în totalitate acțiunea ca insuficient
timbrată.
Susținerea că textul nu ar fi aplicabil pentru că nu este
o modificare ulterioară a cererii nu va fi reținută pentru
motivul că recurenta dă o interpretare restrictivă art.20 (4)
din Legea nr.146/1997. In concret precizarea de acțiune viza tocmai o
modificare ulterioară dacă avem în vedere că raportarea la
obiectul cererii poate privi obiectul litigiului în unitatea lui și
„precizare” al capătului doi de acțiune dacă acesta este
privit distinct.
Așadar, dispozițiile legale au fost corect interpretate și
tot corect s-au reținut posibilitățile de soluționare
redate ca alternative în considerentele deciziei de desființare.