ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.997 din 5 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1.077 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că în această cauză pârâta Camera Deputaților a invocat excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, asupra căreia, față de obligația instituită prin art. 137 din C. proc. civ., instanța s-a pronunțat cu prioritate, apreciind-o ca întemeiată.

Soluția dată excepției lipsei procedurii prealabile este corectă și în deplin acord cu prevederile art. 109 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Solicitarea suspendării cât și anulării actului administrativ apreciat ca vătămător adresată autorității emitente sau celei ierarhic superioare este în mod evident o cerință obligatorie pentru declanșarea procedurii judiciare, textul art. 7 alin. (1) din actul normativ amintit nelăsând loc pentru o altă interpretare.

Fiind vorba de o excepție peremptorie, dirimantă, efectul pe care îl produce este acela de respingere a acțiunii ca inadmisibilă sau prematură, jurisprudența îmbrățișând ambele variante.

În opinia Înaltei Curți, dacă autoritatea publică/administrativă nu a fost sesizată, cu reclamație administrativă, astfel că lipsește o condiție de exercițiu a acțiunii și soluția care se impune este aceea de respingere ca inadmisibilă a acțiunii.

Din lucrările dosarului reiese că recurentul în data de 27 ianuarie 2004 a luat la cunoștință de conținut Ordinului nr. 481 din 30 septembrie 2003, potrivit dovezii de comunicare anexate.

Mai mult, chiar recurentul precizează, în ceea ce privește și Ordinul nr. 39 din 31.06.2006, așa cum reiese din practicaua sentinței că i-a fost comunicat în data de 22 septembrie 2010, fără însă a combate acest repere.

Or, din dispozițiile enunțate anterior în raport de termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reiese că recurentul nu a formulat procedura prealabilă obligatorie în cauză.

Nici critica recurentului potrivit căreia memoriul adresat Biroului Permanent al Camerei Deputaților și înregistrat la Registratura generală a Camerei Deputaților, sub nr. x din data de 15 februarie 2010, memoriu cu care a susținut că a făcut dovada formulării plângerii prealabile nu poate fi reținută, având în vedere că prin acesta s-a solicitat verificarea legalității Anexei 10 la Ordinul nr. 907 din 1.10.2001 și Anexei nr. 16 la Ordinul nr. 831 din 10.11.2006, care nu fac obiectul prezentei cauze.

Critica referitoare la contradicțiile existente în dispozitivul sentinței, în sensul că instanța a prevăzut termene diferite pentru exercitarea recursului, nu poate fi reținută, întrucât potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 alin. (4) "hotărârea prin care se pronunță suspendarea (...) poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare", iar pentru anularea actului administrativ legiuitorul a prevăzut termenul de 15 zile de la comunicare, conform art. 20 alin. (1) din același act normativ.

Așadar, în mod corect prima instanță a reținut că, acțiunea privind atât suspendarea cât și anularea ordinelor este inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile fie din perspectiva atacării actului administrativ cu caracter individual,emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cât și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 7 din aceeași lege.

Pe de altă parte, în considerentele sentinței recurate se face o analiză pertinentă și concludentă asupra modului în care s-a abordat chestiunea lipsei plângerii prealabile, cu consecința firească a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, judecătorul fondului argumentând în fapt și în drept soluția pronunțată.

Împotriva Deciziei nr. 1.997 din 05.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A.

În motivarea căii de atac, revizuentul descrie demersurile efectuate și litigiile desfășurate în vederea valorificării drepturilor sale și redă dispozițiile legale pe care le consideră ca fiind incidente în cauză.

Temeiul de drept invocat în susținerea cererii de revizuire este reprezentat de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd ca motiv de revizuire pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Ulterior, la data de 01.04.2015, revizuentul a formulat o completare a cererii de revizuire a aceleiași Decizii nr. 1.997 din 05.04.2011, invocând ca și temei de drept dispozițiile art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ.

Revizuentul a expus pe larg situația de fapt și de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanțelor de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a formulat-o.

În continuare, revizuentul a expus considerațiuni privind incidența art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum și neaplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ., în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, pentru considerentele expuse în continuare.

3.1. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare.

Revizuentul nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuent pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat și argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuentul formulând exclusiv critici asupra soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, fără raportare la vreo dispoziție imperativă de drept comunitar.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, criticile recurentului-revizuent nu se încadrează în cerințele acestui caz special de revizuire, dreptul comunitar nefiind antamat prin cererea de revizuire care a formulat obiectul prezentei cauze, recurentul-revizuent invocând formal prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de fond.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă și din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză.

3.2. Revizuentul a mai invocat și motivele de revizuire reglementate de art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire în condițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentul A.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că revizuirea nu poate fi promovată decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Față de dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază", Înalta Curte constată că Decizia nr. 1.997 din 05.04.2011 nu poate constitui obiect al revizuirii, întrucât, prin decizia pronunțată de instanța de recurs, s-a respins recursul declarat împotriva Sentinței nr. 1.077 din 17.02.2011 a Curții de Apel București, ca nefondat, iar prin sentința recurată, acțiunea reclamantului A. a fost respinsă ca inadmisibilă.

Analizând dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., conform cărora "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri ...", Înalta Curte reține că pot forma obiectul revizuirii hotărârile pronunțate în recurs, cu condiția ca acestea să evoce fondul cauzei.

În ceea ce interesează materia revizuirii, a evoca fondul înseamnă, în primă instanță, a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, aceasta presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării materialului probator.

Din această perspectivă, hotărârea judecătorească (decizia) prin care a fost respins recursul ca nefondat întrucât soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este legală, nu se circumscrie sferei hotărârilor ce evocă fondul în sensul prevederilor art. 322 din C. proc. civ.

Revizuirea, ca și cale extraordinară de atac de retractare, a fost concepută de legiuitor pentru îndreptarea erorilor de fapt, iar nu de drept, în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile expuse la pct. 1 - 9 ale art. 322 C. proc. civ.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1.861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către revizuent, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ. invocate de revizuent.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 326 și art. 328 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de recurentul-reclamant A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1.997 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.

Procesat de ED