ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1326/2015

Decizia nr. 1326/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea reconvențională formulată la data de 19 decembrie 2013 în fața Judecătoriei Tulcea, în Dosarul nr. x/327/2012, CN A. SA s-a îndreptat, în contradictoriu cu SC B. SA (titular al cererii principale în revendicare din dosarul menționat), împotriva certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994 eliberat în favoarea SC B. SA Tulcea de către fostul C., solicitând „desființarea” în parte a titlului de proprietate, respectiv pentru suprafața de teren de 4.268 mp situată în Tulcea și care aparține domeniului public al statului.

În motivarea cererii, reclamanta CN A. SA a arătat că terenul menționat a fost dobândit de Statul Român prin expropriere pentru cauză de utilitate publică în temeiul Decretului nr. 3393/1939 și a Decretului nr. 553/1969, fiind întrebuințat pentru construirea liniei de cale ferată curentă Medgidia-Tulcea, găsindu-se în proprietatea publică a Statului Român și că aceasta administrează bunul, în baza contractului de concesiune din 2002 încheiat cu D., ca reprezentant al Statului Român.

Reclamanta a calificat cererea sa ca fiind o acțiune în revendicare, prin care urmărește a evita înstrăinarea bunurilor care aparțin domeniului public și care nu fac parte din circuitul civil, fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilește sancțiunea nulității absolute a actelor juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al proprietății publice. Regimul juridic al terenului în litigiu nu se putea modifica decât prin hotărâre de guvern, iar trecerea terenului în domeniul privat s-a realizat cu încălcarea normei imperative anterior citate.

Prin întâmpinare, SC B. SA Tulcea a invocat excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei de interes a cererii, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii.

Pe fond, pârâta a arătat că lipsesc elemente care să răstoarne prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ atacat.

Prin sentința civilă nr. 2098 din 27 mai 2013, Judecătoria Tulcea a disjuns cererea formulată de CN A. SA și a declinat competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

După înregistrarea cererii la data de 04 iulie 2013, reclamanta a întregit cadrul procesual subiectiv al cererii chemând în judecată și pe E., în calitatea de succesor în drepturi al fostului C., emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994.

Prin întâmpinare, pârâtul SC B. SA a invocat excepția inadmisibilității cererii și excepția tardivității cererii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr.

131 din 17 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității cererii; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta CN A. SA, în contradictoriu cu pârâții E. și SC B. SA.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității cererii, Curtea de apel a constatat că cererea formulată de reclamanta CN A. SA este o cerere de anulare parțială a actului administrativ individual adresat altui subiect de drept, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994 emis în favoarea SC B. SA Tulcea.

S-a reținut că reclamanta exprimă o poziție contradictorie privitoare la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată pe care a formulat-o întrucât, pe de o parte, socotește competentă să soluționeze pricina instanța de contencios administrativ, iar de pe altă parte, atât prin cererea formulată, cât și prin răspunsul la întâmpinare, consideră că acțiunea formulată este una în revendicare, iar nu o acțiune în anularea actului administrativ.

În raport de petitul exprimat al cererii, Curtea de apel a constatat că aceasta privește anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cât privește compararea titlurilor invocate de părți în Dosarul nr. x/327/2012 urmând a se pronunța instanța învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare formulată de SC B. SA împotriva CN A. SA și a celorlalte părți chemate în judecată.

Plecând de la premisa stabilită că obiectul cererii de față îl reprezintă anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994, cerere formulată în condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a constatat că reclamanta trebuia să urmeze dispozițiile art. 7 alin. (1) și (7) din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că, în virtutea dispozițiilor legale arătate, coroborate cu Decizia nr. 797/2007 a Curții Constituționale, reclamanta trebuia ca, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ cu cererea de anulare a actului, să adreseze autorității publice emitente a actului plângerea prealabilă prin care să solicite revocarea în parte a acestui act, termenul pentru formularea plângerii prealabile curgând de la data luării la cunoștință asupra conținutului actului administrativ.

Constatând că reclamanta nu a formulat plângerea prealabilă, socotind fără temei că aceasta nu ar fi necesară în raport cu obiectul cererii, Curtea a admis excepția inadmisibilității cererii, respingând cererea reclamantei, în consecință.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta CN A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că prima instanță a încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., in sensul că acțiunea, astfel cum s-a precizat prin cererea formulată, răspunsul la întâmpinare și in dezbaterile orale, este întemeiată pe dispozițiile art. 865 raportat la 563 C. civ., fiind o veritabilă acțiune in revendicare, imprescriptibilă.

Pentru aceste motive s-a arătat că prezenta cauză nu reprezintă o acțiune in anulare act administrativ, cum greșit a fost calificată, astfel că instanța de fond nu mai era competenta a o soluționa.

S-a susținut că prezenta acțiune este o acțiune in comparare de titluri de proprietate in care instanța are de verificat care dintre cele două titluri opuse este preferabil.

S-a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării in tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare in vederea punerii in discuție a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, cu consecința soluționării in fond a cauzei.

Procedura în fața instanței de recurs;

Intimatul - pârât a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În fapt, instanța de contencios administrativ a fost investită, prin declinare, cu soluționarea cererii reconvenționale formulate de către recurenta - reclamantă CN A. SA la data de 19 decembrie 2013 în fața Judecătoriei Tulcea, în Dosarul nr. x/327/2012, având ca obiect cerere de revendicare imobiliară.

Potrivit cererii reconvenționale aflată la fila 2 din dosarul Judecătoriei Tulcea, obiectul acesteia îl reprezintă desființarea in parte a titlului de proprietate constând in certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994 eliberat în favoarea SC B. SA Tulcea de către fostul C., pentru suprafața de teren de 4 268 mp situată în Tulcea.

În esență, recurenta - reclamantă, susține prin recursul formulat, că in raport de precizarea obiectului acțiunii și de temeiul de drept invocat in cererea reconvențională, respectiv art. 865 raportat la 563 C. civ., pretenția dedusă judecății reprezintă o veritabilă acțiune in revendicare, acțiune care este imprescriptibilă.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Înalta Curte reține, raportat la jurisprudența constantă a secției de contencios administrativ și fiscal, că in mod întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994 eliberat în favoarea SC B. SA Tulcea de către fostul C., reprezintă un act administrativ cu caracter individual, in accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 emis de o autoritate publică centrală, in regim de putere publică, care modifică raporturi juridice, competența Curții de apel, secția contencios administrativ și fiscal, fiind atrasă de dispozițiile art. 8 și art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, constată instanța de control judiciar că nu poate opera nici prorogarea legală prevăzută de art. 17 C. proc. civ., cu privire la cererea reconvențională care face obiectul prezentului recurs, întrucât dispozițiile legii contenciosului administrativ introduc o competență exclusivă in ceea ce privește atacarea unui act administrativ in favoarea instanței de contencios.

Instanța nu este legată de temeiul de drept invocat de către parte, in condițiile in care obiectul acțiunii este clar stabilit și mai ales că invocata comparare a titlurilor de proprietate face obiectul cauzei din care a fost disjunsă prezenta cerere reconvențională, neconstatându-se nicio încălcare a rolului activ al instanței sau a dreptului la apărare.

De asemenea, se constată că reclamanta nu poate invoca principiul disponibilității, pentru a fi eluda competența stabilită prin Legea nr. 554/2004, lege care prevede condiții speciale de sesizare.

Pentru motivele de mai sus, constată Înalta Curte că nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanța ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu subzistă.

Constatând netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția pronunțată de către instanța de fond in ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iunie 1994, este legală și temeinică.

Astfel, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/20004 statuează caracterul obligatoriu al procedurii prealabile administrative, sancțiunea in cazul neefectuării acesteia, in condițiile invocării excepției de către pârât prin întâmpinare, fiind inadmisibilitatea acțiunii, cum in mod întemeiat a constatat prima instanță.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de CN A. SA împotriva sentinței nr. 131 din 17 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.