ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2482/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 148/S/2013 Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F.R. S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, precum și cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtă în contradictoriu cu intervenienta forțată Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. În consecință, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în C.F. nr. XX Sânpetru (provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. YY), nr. top. AA. A dispus radierea dreptului de proprietate al intervenientei forțate și al pârâtei din cartea funciară menționată și înscrierea acestui drept pe numele reclamantei.

A respins cererile având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra Bisericii parohiale ortodoxe, cu anexe și cimitir ortodox, intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor constând în Biserică parohială ortodoxă cu anexe și cimitir ortodox, constatarea nulității contractului de închiriere din 25 iunie 2012 și a actului adițional nr. 1 la acesta, precum și radierea notării acestora din C.F. A obligat pârâta și intervenienta forțată să plătească reclamantei suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. În motivarea sentinței s-a reținut că, potrivit înscrierii de sub B1 din C.F. nr. XX Sânpetru (provenită din conversia pe hârtie a C.F.

nr. YY), nr. top. AA, în suprafață de 114.621 mp (în C.F. pe hârtie 114.621,20 mp), proprietara tabulară a acestui imobil este Societatea Națională a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Brașov, nefiind operată nicio modificare în ceea ce privește schimbarea titularului dreptului de proprietate sau a denumirii acestuia, ca urmare a reorganizării, titlul acesteia fiind acela de împroprietărire, act din anul 1949, respectiv restabilirea situației anterioare. S-a constatat că prin adresa din 20 decembrie 1990, Regionala de Căi Ferate Brașov a adus la cunoștința reclamantei că au fost avizate ocuparea terenului necesar construirii bisericii, cimitirului și locuințe C.F.R. în zona suprafeței cu nr. top.

AA și BB, urmând ca reclamanta să obțină avizele necesare de la autoritățile competente, iar prin H.C.L. Brașov nr. 128/1995, s-au aprobat o serie de proiecte vizând construirea unor cimitire în municipiul Brașov, în anexă figurând și cimitirul parohial din cartierul T. De-a lungul timpului, reclamanta a formulat mai multe cereri în vederea trecerii terenului din litigiu în proprietatea sa, cu titlu gratuit, invocându-se, după intrarea în vigoare, prevederile Legii nr. 239/2007. Conform adreselor depuse la dosar, a rezultat că pârâta a fost de acord ca reclamanta să facă demersurile necesare dobândirii terenului aferent bisericii și cimitirului, „în conformitate cu prevederile legale și într-o formă care să se încadreze în legislația în vigoare”, arătând de asemenea, că existența cimitirului și a bisericii ortodoxe, cu anexele sale, exclud orice utilizare a terenului în interesul căii ferate, „destinația actuală fiind irevocabilă”, precum și că S.R.C.F.

Brașov nu are competențele legale de a promova un astfel de demers. La data de 25 iunie 2010 s-a încheiat contractul de închiriere, între Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, în calitate de locator, și Parohia Ortodoxă Brașov – Triaj în calitate de locatar, având ca obiect folosința terenului în suprafață de 114.621 mp, situat în Brașov, str. H. nr. 71, cu destinația biserică parohială, anexe și cimitir ortodox, pentru o perioadă de 5 ani, contra unei chirii de 2.087,25 RON/lună. La data de 07 octombrie 2010 a fost încheiat actul adițional nr. 1 la acest contract, pentru identificarea imobilului închiriat prin datele de carte funciară.

În privința cadrului legal, instanța a reținut dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, conform cărora imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare, în condițiile prezentei legi.

De asemenea, alin. (2) al textului de lege prevede că prin unitate de cult deținătoare se înțelege centrul de cult sau unitatea locală de cult recunoscut, care deține în folosință gratuită unul sau mai multe imobile atribuite cu acest titlu după 1 ianuarie 1990, în vederea desfășurării unei activități specifice cu caracter de continuitate, iar conform alin. (3), prin imobile, în sensul acestei legi, se înțelege atât terenurile atribuite în folosință, după 1 ianuarie 1990, în vederea edificării de lăcașuri de cult sau de clădiri cu destinație administrativă, educațională, de asistență socială și a anexelor acestora, cât și clădirile împreună cu terenul aferent primite, după 1 ianuarie 1990, pentru realizarea de către culte a unor activități spirituale, administrative, educaționale, de asistență socială.

În ceea ce privește procedura de transmitere a dreptului de proprietate, art. 2 alin. (1) din același act normativ prevede că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite în folosință, unitățile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate câte o cerere pentru fiecare imobil. Potrivit art. 3 alin. (1), cererile de transmitere a dreptului de proprietate se soluționează în termen de 60 de zile de la data înregistrării, prin hotărâre. S-a reținut că legea nu cuprinde dispoziții referitoare la competența de soluționare a litigiilor generate de refuzul soluționării acestor cereri, ceea ce face aplicabile prevederile dreptului comun.

Sub acest aspect, instanța a apreciat că, chiar și în lipsa unor prevederi legale exprese, refuzul soluționării unor asemenea cereri trebuie echivalat cu refuzul transferului dreptului de proprietate, întrucât, în caz contrar, s-ar da loc arbitrariului persoanelor juridice care, potrivit legii, sunt debitoarele unor obligații legale, iar în final s-ar ajunge la negarea dreptului de acces la justiție, sub cuvânt că legea nu prevede posibilitatea formulării unor acțiuni în caz de refuz. În consecință, a fost interpretat refuzul de a răspunde ca un refuz de soluționare a cererilor formulate de reclamantă, analizându-se îndeplinirea condițiilor legale pentru transferul dreptului de proprietate. Tribunalul a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a intrat în folosința terenului în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei C.F.R. Brașov din 20 decembrie 1990, iar ulterior, pe teren a început construirea lăcașului de cult și a anexelor, precum și a cimitirului. Având în vedere că din extrasul C.F. rezultă că dreptul de proprietate al pârâtei a fost reînscris, cu titlu de restabilire situație anterioară de C.F., cu actul din anul 1995 C.F., și coroborând această înscriere cu titlul inițial (acela de împroprietărire), rezultă că, la nivelul anului 1990, imobilul în litigiu constituia proprietatea Statului.

S-a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 239/2007, respectiv ca imobilul să se fi aflat în proprietatea statului și să fi fost atribuit în folosință gratuită unui cult religios după data de 1 ianuarie 1990, în vederea desfășurării unei activități specifice cu caracter de continuitate. De asemenea, s-a apreciat ca îndeplinită condiția referitoare la destinația imobilului, prevăzută la alin. (3) al textului de lege, în sensul că acesta a fost dat în folosință în vederea edificării de lăcașuri de cult sau de clădiri cu destinație administrativă, educațională, de asistență socială și a anexelor acestora. Ca atare, reclamanta este îndreptățită să pretindă transmiterea fără plată a imobilului în litigiu, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007.

Procedând la interpretarea teleologică a actului normativ menționat, instanța a concluzionat că intenția legiuitorului a fost ca drepturile de proprietate reglementate de Legea nr. 239/2007 să fie transmise cu titlu gratuit din patrimoniul statului sau al unităților administrativ-teritoriale în acela al unităților de cult deținătoare, în condiții expres prevăzute, fiind vorba de un mod de dobândire a proprietății ope legis (art. 644 C. civ. aflat în vigoare la data adoptării acestei legi). Potrivit considerentelor menționate, instanța a constatat că cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul legii, este întemeiată.

S-a apreciat însă, că nu are un asemenea caracter, cererea vizând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii parohiale ortodoxe, a anexelor și cimitirului aferent, întrucât actul normativ menționat nu reglementează decât situația terenurilor, nu și pe aceea a construcțiilor, iar pe de altă parte, este evident faptul că reclamanta nu putea dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren (biserică, anexe și cimitir), ci prin construire, mod de dobândire distinct și care nu se confundă cu modul de dobândire a bunului principal.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rectificarea situației de carte funciară, instanța a reținut că, potrivit art. 907 alin. (1) C. civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia, iar potrivit art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu situația juridică reală a imobilului. Instanța a apreciat că aceste din urmă dispoziții legale sunt incidente, impunându-se rectificarea situației de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al intervenientei forțate și al pârâtei din cartea funciară menționată și al înscrierii acestui drept pe numele reclamantei, ca urmare a dobândirii de către aceasta a dreptului real, prin efectul legii.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor, constând în Biserică parohială ortodoxă, cu anexe și cimitir ortodox, instanța a reținut că reclamanta nu a arătat titlul cu care ar urma să se efectueze această înscriere, din cuprinsul cererii rezultând însă că se pretinde dobândirea dreptului de proprietate ope legis inclusiv asupra acestora, cerere neîntemeiată, conform considerentelor anterioare. În ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității contractului de închiriere încheiat între reclamantă și pârâtă, și a actului adițional la acesta, instanța a reținut, în primul rând, față de data încheierii actelor și de dispozițiile art. 6 alin. (2) noul C. civ., că în cauză sunt aplicabile prevederile vechii reglementări în materie.

În acest sens, instanța a reținut că, din motivele cererii, rezultă că aspectul de nulitate invocat este lipsa cauzei actului juridic (art. 948 pct. 4 vechiul C. civ.), întrucât, în aprecierea reclamantei, calitatea sa de proprietară asupra terenului lipsește de cauză un contract de închiriere încheiat cu privire la acesta. Această susținere a fost înlăturată ca neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum rezultă din reglementarea Legii nr. 239/2007, dreptul de proprietate asupra imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, se dobândește în urma parcurgerii unei anumite proceduri, iar în cauză, ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs solicitării, existența acestui drept a fost constatată de instanță numai prin hotărâre.

Ca atare, la data încheierii respectivelor acte, nu exista motivul de nulitate invocat, reclamanta neavând calitatea de proprietară asupra terenului. Referitor la cererea de arătare a titularului dreptului, instanța a reținut că, potrivit înscrierii din cartea funciară, proprietarul tabular al imobilului teren este Societatea Națională a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Brașov (entități între care există un raport de subordonare), așa încât a fost admisă cererea de arătare a titularului dreptului, întrucât hotărârea privitoare la un drept real și la rectificarea cărții funciare trebuie să fie opozabilă, iar procesul să fie purtat în contradictoriu cu titularul dreptului înscris.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T. și pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov. Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii și a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de locațiune și a actului adițional, cu radierea acestora din C.F. întrucât, potrivit art. 963 C. civ. numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract. Or, în speță, terenul, bun sacru potrivit legii, este scos din circuitul civil și nu mai poate face obiectul vreunui act juridic. Pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a pretins nelegalitatea sentinței întrucât pârâta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 239/2007, titularul dreptului de proprietate putând fi doar Statul Român față de care reclamanta ar trebui să-și îndrepte pretențiile.

Terenul în litigiu nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosință gratuită, ci a fost dat în folosință prin contracte de închiriere succesive. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia nr. 44/Ap din 4 februarie 2014, prin care a respins apelul pârâtei, ca nefondat și a admis apelul reclamantei, schimbând în parte sentința, în sensul că a admis și cererile având cas obiect nulitatea contractului de închiriere și a actului adițional acestuia, precum și radierea notării din cartea funciară. Prin decizia civilă nr. 3236 din 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția instanței de casare a vizat stabilirea calității procesuale a pârâtei în cauză, constatându-se că numai Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA poate avea calitatea de pârât, iar Sucursala Regională C.F.R. Brașov poate avea doar calitate de reprezentant legal al pârâtei amintite. De asemenea, prin decizia de casare a fost soluționată excepția lipsei capacității de exercițiu pentru reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T., stabilindu-se că la data sesizării instanței reclamanta avea capacitatea de folosință și de exercițiu a drepturilor sale. Procedând la rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 612 din 5 mai 2015, prin care a respins apelul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R.

prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov. A admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 25 iunie 2010 și a actului adițional nr. 1/2010 încheiate între părți, dispunând radierea notării acestora din CF nr. XX Sânpetru, provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. YY Sânpetru, nr. top./cad. AA, de sub C+2. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. În ceea ce privește apelul formulat de către pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, cu reținerea calității procesuale pentru Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA și a calității de reprezentant legal pentru Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov potrivit deciziei de casare, Curtea a reținut caracterul nefondat.

S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra terenului înscris în CF nr. XX Sânpetru, nr. top. AA, față de prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, conform cărora imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare în condițiile prezentei legi. În ceea ce privește procedura de transmitere a dreptului de proprietate, dispozițiile legale prevăd că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite în folosință, unitățile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate câte o cerere pentru fiecare imobil.

Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a beneficiat de atribuirea în folosință gratuită a imobilului teren în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei C.F.R. Brașov din 20 decembrie 1990, iar ulterior pe teren a început și s-a realizat construirea lăcașului de cult și anexelor, precum și a cimitirului. În aceste condiții, Curtea a reținut că respectivul imobil nu mai putea fi folosit în niciun alt scop, realizându-se practic, prin afectațiune și ca urmare a destinației sale, o scoatere din circuitul civil.

În acest sens, dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cele cuprinse în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din 16 ianuarie 2008, Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale, Regulamentul pentru administrarea averilor mănăstirești consacră calitatea de bunuri sacre care nu mai pot fi folosite în alt scop, bunul neputând fi grevat ori valorificat civil sau supus taxelor fiscale. Față de acest cadru legislativ, Legea nr. 239/2007 reglementează, pentru situațiile referitoare la bunurile sacre, transmiterea de drept a proprietății.

La data transmiterii imobilului în folosința gratuită, proprietar de carte funciară era Statul Român; odată ce acest drept a fost transmis în mod legal și s-au concretizat edificatele cu caracter de bunuri sacre, dreptul de proprietate se transmite prin efectul legii, neavând relevanță înscrierea ulterioară în cartea funciară a hotărârii judecătorești pe baza căreia pârâta a dobândit dreptul de proprietate, hotărâre care nu-i este opozabilă reclamantei câtă vreme nu a fost parte în acel proces. Legea nr. 239/2007 dispune trecerea în proprietate de drept și gratuită a bunurilor aflate în această situație, de bunuri sacre, fără a distinge în funcție de schimbările ulterioare ale situației de carte funciară.

În acest sens, s-a apreciat că nu se poate susține retroactivitatea Legii nr. 239/2007, ci aplicarea acesteia în reglementarea regimului juridic al terenurilor pe care au fost edificate bunuri sacre. Or, legea constituie un mod originar de dobândire a proprietății și pe cale de consecință, nu se pune problema comparării titlurilor în cazul unei acțiuni în revendicare în condițiile în care reclamanta uzează de această acțiune, permisă de lege, în constatarea drepturilor proprii. De asemenea, s-a considerat că nu poate fi primită ipoteza transferului proprietății cu titlu oneros, câtă vreme art. 1 din Legea nr. 239/2007 prevede transmiterea în proprietate fără plată.

În ceea ce privește cererea de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, Curtea a reținut că o asemenea cerere nu a fost făcută în fața instanței de fond și, pe de altă parte, față de complexitatea pricinii și valoarea obiectului acesteia, precum și față de serviciile avocațiale prestate în procedura desfășurată în fața instanței de fond, nu se impune reducerea onorariului acordat. Referitor la apelul reclamantei Parohia Ortodoxă Brașov T., s-a constatat că bunul în cauză nu putea forma obiectul contractului de închiriere, fiind bun sacru scos din circuitul civil și incidente dispozițiile art. 963 vechiul C. civ. aplicabil în cauză, potrivit cărora numai lucrurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unui contract.

Astfel fiind, față de calitatea de bun sacru a imobilului în litigiu, având în vedere afectațiunea și destinația acestuia – lăcaș de cult și cimitir – s-a apreciat că se impune constatarea nulității absolute a contractului de locațiune și a actului adițional acestuia pentru lipsa obiectului, urmând a fi operată și în cartea funciară radierea corespunzătoare desființării titlului. În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta, ca parte căzută în pretenții a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 89.515 RON, constând în onorariu avocațial. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R.

SA, care a formulat critici arătând următoarele: - În mod nelegal instanța a respins motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii, având în vedere că pârâta nu se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, neavând calitatea de reprezentant al Statului Român și nici pe aceea de unitate administrativ-teritorială (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, pârâta este o societate comercială pe acțiuni, așa cum rezultă din H.G. nr. 581/1998, iar terenul nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosință gratuită, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 239/2007, ci a făcut obiectul unui contract de închiriere.

În ce privește aprecierea instanței conform căreia la momentul atribuirii terenului, respectiv în anul 1990, proprietar tabular era Statul Român, în realitate, până în anul 1995, când recurenta-pârâtă și-a intabulat dreptul de proprietate, reclamanta nu a depus nicio cerere în vederea transmiterii fără plată a dreptului de proprietate asupra terenului, aceasta având în mod cert calitatea de locatar și nicidecum pe aceea de titular al dreptului de folosință cu titlu gratuit. Față de principiul neretroactivității și pentru a fi incidentă Legea nr. 239/2007, era necesar ca în momentul intrării ei în vigoare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu să aparțină Statului, or, încă din anul 1995 era intabulat în cartea funciară, opozabil era omnes, dreptul de proprietate al pârâtei.

În realitate, prin soluția pronunțată, instanța nu a făcut decât să o priveze pe recurentă de dreptul de proprietate privată pe care îl deține în temeiul unei hotărâri judecătorești și să îl atribuie Parohiei Ortodoxe, cu motivarea că acest teren nu mai poate fi folosit decât în scop de cimitir, ca bun sacru. Deși acest lucru este adevărat, recurenta-pârâtă nu își apără dreptul de proprietate pentru a evacua Parohia, ci pentru a fi despăgubiți, întrucât altminteri, ar însemna că a avut loc exproprierea pârâtei în favoarea reclamantei. Or, anterior promovării acțiunii în justiție, în corespondența purtată de părți, recurenta a adus la cunoștință intimatei că terenul este domeniul privat al Companiei C.F.R.

și ca atare, singura modalitate de transmitere a dreptului de proprietate este cu plată, sub rezerva avizării de către Consiliul de administrație și aprobării Adunării generale a acționarilor. Instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al reclamantei a fost obținut în temeiul legii, ignorând faptul că și dreptul de proprietate al recurentei a fost dobândit prin împroprietărire, în baza Legii nr. 187/1945, fiind validat prin hotărâre judecătorească pronunțată în anul 1994. - Soluția instanțelor de fond și apel reprezintă o expropriere directă a recurentei, fără dreaptă și prealabilă despăgubire, prin aplicarea greșită a Legii nr. 239/2007, neincidentă speței, în condițiile în care sunt specificați deținătorii terenurilor de la care poate avea loc transmisiunea cu titlu gratuit – Statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

- Instanța de apel a ignorat susținerea pârâtei conform căreia transmiterea dreptului de proprietate se putea face numai cu plată și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul neîndoielnic cu privire la modalitatea de transfer a proprietății, nesocotind adresa din 30 octombrie 2009, prin care i s-a răspuns reclamantei că „terenul este domeniul privat al C.N. C.F.R. SA, astfel încât singura modalitate de transmitere a dreptului de proprietate este cea cu plată”, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - În privința solicitării de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, considerentul instanței de apel este eronat, întrucât pârâta nu a avut cunoștință de onorariul avocatului părții adverse, fiind de notorietate practica avocaților de a depune și solicita, la ultimul termen de judecată, astfel de cheltuieli.

De asemenea, instanța de apel a obligat la cheltuieli în cuantum de 89.515 RON, probabil pe baza unei simple chitanțe (neînsoțite de factura fiscală), suma fiind totodată, disproporționată cu mult față de obiectul dedus judecății și față de munca îndeplinită de avocat. - Instanța a încălcat legea și atunci când, admițând apelul reclamantei, a constatat nulitatea contractului de închiriere din anul 2010, ce a avut ca obiect folosința terenului în suprafață de 114.621 mp, considerându-se că pârâta ar fi închiriat parohiei de fapt un cimitir, care este calificat ca bun sacru și pe cale de consecință, este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

De altfel, lipsa bunei-credințe în derularea contractului de închiriere rezultă și din aceea că preotul paroh este cercetat pentru că a vândut locuri de veci către diferite persoane deși în conținutul contractului de locațiune s-a menționat expres că este interzisă orice formă de înstrăinare, cesionare, gajare, asociere fără aprobarea expresă a locatorului. În drept, au fost invocate, pe lângă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, și cele ale art. 304 1 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, întrucât motivele dezvoltate nu se încadrează în dispozițiile indicate, ale art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În privința dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. și a solicitării de analizare a cauzei sub toate aspectele, cererea este de asemenea, inadmisibilă, întrucât recursul este o cale de atac nedevolutivă care nu permite o rejudecare în fond a cauzei. În ce privește criticile de fond, acestea nu pot fi primite, în condițiile în care a rezultat, din probele administrate, că terenul s-a aflat în proprietatea statului și în administrarea directă operativă a fostei Direcții Regionale a Căilor Ferate Brașov, fiind atribuit reclamantei în folosință gratuită încă din 1990. În acest context, este eronată susținerea conform căreia n-ar fi aplicabilă speței Legea nr. 239/2007, a cărei incidență în cauză au reținut-o în mod corect instanțele fondului.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, sub aspectul inadmisibilității invocate a recursului de către intimata-reclamantă, argumentele dezvoltate în susținerea acestei apărări vizează, de fapt, nu o situație de fine de neprimire, ci de încadrare a criticilor în dispozițiile procedurale menționate de natură să atragă – în măsura în care s-ar verifica– sancțiunea nulității. Tot astfel, indicarea ca temei juridic al recursului a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. – în condițiile în care nu este suprimat apelul – nu poate avea drept consecință inadmisibilitatea recursului, cum se pretinde, ci doar imposibilitatea unui control sub toate aspectele asupra hotărârii atacate.

- În privința criticilor de nelegalitate formulate – și încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – se constată că ele deduc judecății, în principal, aspecte vizând greșita aplicare a Legii nr. 239/2007, identificată ca reprezentând sediul materiei în speță. Astfel, recurenta-pârâtă a pretins că nu-i sunt incidente dispozițiile actului normativ menționat întrucât nu are calitate de reprezentant al Statului Român și nu este nici unitate administrativ-teritorială, iar reclamanta nu s-a bucurat de folosința terenului în mod gratuit, ci în temeiul unui contract de închiriere, plătind prețul locațiunii. Statuând asupra aplicabilității Legii nr. 239/2007, instanța de apel a avut în vedere faptul că la momentul transmiterii terenului în folosință gratuită – în anul 1990 – acesta era proprietate de stat, fiind nerelevantă modificarea ulterioară a regimului juridic al imobilului, dat de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei.

Or, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, atunci când circumstanțiază domeniul de aplicare a acesteia fac referire la „imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosința gratuită cultelor religioase după data de 1 ianuarie 1990” și care pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților de cult deținătoare. Rezultă că este vorba de o modalitate de exercitare a dreptului statului de a stabili prin acte normative situația juridică a patrimoniului său (ori a unităților administrativ-teritoriale) dar, evident, cu referire la data intrării în vigoare a actului normativ, față de principiul constituțional al neretroactivității legii civile.

Ca atare, interesează regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 239/2007 și nu, cum eronat s-a raportat instanța de apel, la nivelul anului 1990 – care a fost anul atribuirii în folosință gratuită a imobilului. O interpretare în sens contrar ar însemna ca, în ipoteza în care, până la data intrării în vigoare a legii, terenul ar deveni proprietate particulară, acest regim juridic să nu intereseze și să aibă loc o deposedare cu titlu gratuit de bun, ceea ce ar echivala cu o expropriere, fără justă cauză, lipsită de dreaptă și prealabilă despăgubire.

Instanța de apel se limitează la a analiza o singură condiție din cele înscrise în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007 – respectiv, acordarea terenului în folosință gratuită cultului religios după 1 ianuarie 1990. Deși pe acest aspect reține corect, față de conținutul adresei din 20 decembrie 1990 a Regionalei de Căi Ferate Brașov (contrar susținerii recurentei, care se prevalează de existența unor contracte de închiriere ulterioare însă anului 2001), ca fiind îndeplinită cerința legală, în același timp, constată eronat ca fiind lipsită de relevanță înscrierea în cartea funciară a hotărârii judecătorești (sentința civilă nr. 11008/1994 a Judecătoriei Brașov) prin care pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate, pe motiv că aceasta nu ar fi opozabilă reclamantei și că, oricum, schimbarea ulterioară a situației de carte funciară este lipsită de consecințe juridice.

Considerentul instanței de apel este eronat sub un dublu aspect. Pe de o parte, întrucât funcția și rolul publicității imobiliare sunt tocmai acelea de a asigura opozabilitatea față de terți a drepturilor reale. Potrivit dispozițiilor în materie (art. 21 din Legea nr. 7/1996) publicitatea imobiliară asigură înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitare administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri. Așadar, conform reglementării anterioare noului C. civ., scopul oricărei forme de publicitate imobiliară constă în informarea terților despre existența unui act, fapt sau situații juridice noi (situație care se va menține, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011, până la definitivarea lucrărilor de cadastru).

De aceea, nu se poate susține că hotărârea care a validat dreptul de proprietate al pârâtei și respectiv, aducerea acesteia la cunoștința terților prin intabularea în cartea funciară nu ar fi opozabile reclamantei întrucât aceasta nu a fost parte în acel proces. În realitate, instanța confundă principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești – care presupune obligativitatea și executorialitatea în relația dintre părți – cu cel al opozabilității acelorași efecte, care se manifestă iclusiv față de terți, obligați să respecte situația juridică nouă căreia îi dă naștere actul jurisdicțional, sub rezerva posibilității de a demonstra în justiție situația juridică contrară.

Pe de altă parte, crearea unui alt regim juridic al imobilului conform mențiunilor de carte funciară, nu este nerelevantă sub aspectul incidenței Legii nr. 239/2007, ci dimpotrivă, față de principiul neretroactivității legii civile, care nu poate fi ignorat și care presupune o astfel de analiză raportat la data intrării în vigoare a actului normativ. Sub acest aspect, pârâta, în patrimoniul căreia se regăsește terenul a pretins că nu poate fi asimilată Statului sau unității administrativ-teritoriale, entități avute în vedere de Legea nr. 239/2007, pentru a fi obligată la transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a lăsat neanalizată această susținere, întrucât a considerat în mod greșit, cum s-a arătat anterior, că nu interesează regimul juridic în prezent al terenului, fiind suficientă îndeplinirea condiției referitoare la atribuirea terenului în folosință gratuită la nivelul anului 1990. În felul acesta, ipoteza normei legale a primit o verificare incompletă, nerealizându-se analiza pe fond a tuturor condițiilor prevăzute de aceasta, pentru a face operabil transferul, fără plată, al dreptului de proprietate către reclamantă. Ca atare, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, se vor analiza regimul juridic actual al imobilului, susținerile pârâtei conform cărora lipsirea sa de bun și transmiterea fără plată în proprietatea reclamantei echivalează cu o expropriere. Se va ține seama de faptul că, potrivit evidențelor de carte funciară, bunul este proprietatea Companiei Naționale C.F.R. și se va analiza, în contextul în care statul ar deține în continuare pachetul majoritar de acțiuni (conform H.G. nr. 581/1998, C.N. Căi Ferate „C.F.R.” SA s-a înființat având capitalul social vărsat integral de statul român, în calitate de acționar unic), dacă este vorba de obligația impusă de stat, prin adoptarea respectivei reglementări, ca parte din patrimoniul persoanei juridice controlate de acesta să fie transmisă, fără plată, în patrimoniul altei persoane sau dacă este vorba despre bunul proprietatea persoanei juridice de care statul nu poate dispune nici în situația în care ar fi acționar majoritar.

- În privința criticii formulate cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta vizează, în realitate, tot un aspect de nelegalitate privind transferul dreptului de proprietate din domeniul privat al C.N. C.F.R. Faptul că se face trimitere la o adresă (din 30 octombrie 2009), susținându-se că aceasta a fost interpretată eronat, schimbându-i-se înțelesul nu este de natură să atragă incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se aduce în dezbatere denaturarea sensului unui act juridic (negotium iuris) cu clauze clare, neîndoielnice, ci, în realitate, evaluarea unui mijloc de probă (care, în opinia recurentei, ar fi lămurit modalitatea de transfer al proprietății).

- În ce privește soluția dată de instanța de apel cererii vizând nulitatea contractului de închiriere și a actului adițional – obiect, de asemenea, al criticilor pârâtei-recurente – se constată că rezolvarea acestei solicitări a reclamantei va depinde de soluția ce se va da asupra cererii principale. Astfel, în ipoteza în care se va admite cererea principală și se va constata calitatea de proprietar a reclamantei, situația contractului de închiriere și problema efectelor juridice nu se vor rezolva pe terenul nulității, ci pe acela al caducității sau al încetării de drept a efectelor locațiunii (ca urmare a suprapunerii calității de proprietar și locatar).

În situația contrară, cauza de nulitate invocată – a situării bunului în afara circuitului civil, ca bun sacru – va trebui analizată prin raportare la momentul încheierii contractului și luând în considerare apărarea pârâtei conform căreia doar parte din terenul de 114.621 mp este ocupată de locuri de veci (și deci, ar corespunde afectațiunii speciale, aptă să scoată bunul în afara comerțului). Acestea sunt aspecte care de asemenea, urmează a fi lămurire cu ocazia reluării judecății, vizând împrejurări de elucidat subsecvent pretenției principale care trebuie să tranșeze chestiunea proprietății asupra imobilului. - Tot astfel, critica vizând cheltuielile de judecată va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării.

Pe de o parte, aspectul referitor la dimensionarea cuantumului cheltuielilor constând în onorariul avocatului este o chestiune de apreciere ce cade în competența instanțelor fondului în fața cărora s-a desfășurat prestația avocațială. Pe de altă parte, ca aspect de nelegalitate, se va avea în vedere susținerea pârâtei referitoare la nedovedirea cheltuielilor din apel, în contextul în care chitanțele de plată a onorariului nu au fost dublate și de facturi fiscale care să demonstreze efectivitatea plății sumei de 89.515 RON (a se vedea în acest sens, unde se regăsesc actele justificative ale plății onorariului și care nu demonstrează, într-adevăr, cuantumul reținut de instanță). În consecință, cu ocazia reluării judecății vor fi avute în vedere, ca probleme de drept a căror obligativitate de rezolvare se impune instanței de trimitere în termenii art. 315 C. proc.

civ., atât cele care vizează cererea principală, cât și cererile accesorii, conform tuturor considerentelor expuse anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin sucursala R.C.F. Brașov împotriva deciziei nr. 612/Ap din 5 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.