ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2482/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2482/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 148/S/2013 Tribunalul

Brașov a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov

T., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F.R. S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate

Brașov, precum și cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de

pârâtă în contradictoriu cu intervenienta forțată Compania Națională de Căi

Ferate C.F.R. S.A.

În consecință, a

constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii asupra

terenului înscris în C.F. nr. XX Sânpetru (provenită din conversia pe hârtie a C.F.

nr. YY), nr. top. AA. A dispus radierea dreptului de proprietate al intervenientei

forțate și al pârâtei din cartea funciară menționată și înscrierea acestui drept

pe numele reclamantei.

A respins cererile având

ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra Bisericii parohiale

ortodoxe, cu anexe și cimitir ortodox, intabularea dreptului de proprietate al reclamantei

asupra construcțiilor constând în Biserică parohială ortodoxă cu anexe și cimitir

ortodox, constatarea nulității contractului de închiriere din 25 iunie 2012 și a

actului adițional nr. 1 la acesta, precum și radierea notării acestora din C.F.

A obligat pârâta și intervenienta

forțată să plătească reclamantei suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată

parțiale.

În motivarea sentinței

s-a reținut că, potrivit înscrierii de sub B1 din C.F. nr. XX Sânpetru (provenită

din conversia pe hârtie a C.F. nr. YY), nr. top. AA, în suprafață de 114.621 mp

(în C.F. pe hârtie 114.621,20 mp), proprietara tabulară a acestui imobil este Societatea

Națională a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Brașov, nefiind operată

nicio modificare în ceea ce privește schimbarea titularului dreptului de proprietate

sau a denumirii acestuia, ca urmare a reorganizării, titlul acesteia fiind acela

de împroprietărire, act din anul 1949, respectiv restabilirea situației anterioare.

S-a constatat că prin

adresa din 20 decembrie 1990, Regionala de Căi Ferate Brașov a adus la cunoștința

reclamantei că au fost avizate ocuparea terenului necesar construirii bisericii,

cimitirului și locuințe C.F.R. în zona suprafeței cu nr. top. AA și BB, urmând ca

reclamanta să obțină avizele necesare de la autoritățile competente, iar prin H.C.L.

Brașov nr. 128/1995, s-au aprobat o serie de proiecte vizând construirea unor

cimitire în municipiul Brașov, în anexă figurând și cimitirul parohial din cartierul

T.

De-a lungul timpului,

reclamanta a formulat mai multe cereri în vederea trecerii terenului din litigiu

în proprietatea sa, cu titlu gratuit, invocându-se, după intrarea în vigoare, prevederile

Legii nr. 239/2007.

Conform adreselor depuse

la dosar, a rezultat că pârâta a fost de acord ca reclamanta să facă demersurile

necesare dobândirii terenului aferent bisericii și cimitirului, „în conformitate

cu prevederile legale și într-o formă care să se încadreze în legislația în vigoare”,

arătând de asemenea, că existența cimitirului și a bisericii ortodoxe, cu anexele

sale, exclud orice utilizare a terenului în interesul căii ferate, „destinația actuală

fiind irevocabilă”, precum și că S.R.C.F. Brașov nu are competențele legale de a

promova un astfel de demers.

La data de 25 iunie 2010

s-a încheiat contractul de închiriere, între Compania Națională de Căi Ferate C.F.R.

SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, în calitate de locator, și Parohia

Ortodoxă Brașov – Triaj în calitate de locatar, având ca obiect folosința terenului

în suprafață de 114.621 mp, situat în Brașov, str. H. nr. 71, cu destinația biserică

parohială, anexe și cimitir ortodox, pentru o perioadă de 5 ani, contra unei chirii

de 2.087,25 RON/lună.

La data de 07

octombrie 2010 a fost încheiat actul adițional nr. 1 la acest contract, pentru identificarea

imobilului închiriat prin datele de carte funciară.

În privința cadrului

legal, instanța a reținut dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 239/2007, conform cărora imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților

administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor

religioase după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea

unităților de cult deținătoare, în condițiile prezentei legi.

De asemenea, alin.

(2) al textului de lege prevede că prin unitate de cult deținătoare se înțelege

centrul de cult sau unitatea locală de cult recunoscut, care deține în folosință

gratuită unul sau mai multe imobile atribuite cu acest titlu după 1 ianuarie 1990,

în vederea desfășurării unei activități specifice cu caracter de continuitate, iar

conform alin. (3), prin imobile, în sensul acestei legi, se înțelege atât terenurile

atribuite în folosință, după 1 ianuarie 1990, în vederea edificării de lăcașuri

de cult sau de clădiri cu destinație administrativă, educațională, de asistență

socială și a anexelor acestora, cât și clădirile împreună cu terenul aferent primite,

după 1 ianuarie 1990, pentru realizarea de către culte a unor activități spirituale,

administrative, educaționale, de asistență socială.

În ceea ce privește procedura

de transmitere a dreptului de proprietate, art. 2 alin. (1) din același act normativ

prevede că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite

în folosință, unitățile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate

câte o cerere pentru fiecare imobil.

Potrivit art. 3 alin.

(1), cererile de transmitere a dreptului de proprietate se soluționează în termen

de 60 de zile de la data înregistrării, prin hotărâre.

S-a reținut că legea nu

cuprinde dispoziții referitoare la competența de soluționare a litigiilor generate

de refuzul soluționării acestor cereri, ceea ce face aplicabile prevederile dreptului

comun.

Sub acest aspect, instanța

a apreciat că, chiar și în lipsa unor prevederi legale exprese, refuzul soluționării

unor asemenea cereri trebuie echivalat cu refuzul transferului dreptului de proprietate,

întrucât, în caz contrar, s-ar da loc arbitrariului persoanelor juridice care, potrivit

legii, sunt debitoarele unor obligații legale, iar în final s-ar ajunge la negarea

dreptului de acces la justiție, sub cuvânt că legea nu prevede posibilitatea formulării

unor acțiuni în caz de refuz.

În consecință, a fost

interpretat refuzul de a răspunde ca un refuz de soluționare a cererilor formulate

de reclamantă, analizându-se îndeplinirea condițiilor legale pentru transferul dreptului

de proprietate.

Tribunalul a apreciat

că aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

Astfel, potrivit înscrisurilor

de la dosar, reclamanta a intrat în folosința terenului în litigiu în baza aprobării

Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei C.F.R. Brașov din 20 decembrie 1990,

iar ulterior, pe teren a început construirea lăcașului de cult și a anexelor, precum

și a cimitirului.

Având în vedere că din

extrasul C.F. rezultă că dreptul de proprietate al pârâtei a fost reînscris, cu

titlu de restabilire situație anterioară de C.F., cu actul din anul 1995 C.F., și

coroborând această înscriere cu titlul inițial (acela de împroprietărire), rezultă

că, la nivelul anului 1990, imobilul în litigiu constituia proprietatea Statului.

S-a concluzionat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 239/2007,

respectiv ca imobilul să se fi aflat în proprietatea statului și să fi fost atribuit

în folosință gratuită unui cult religios după data de 1 ianuarie 1990, în vederea

desfășurării unei activități specifice cu caracter de continuitate.

De asemenea, s-a apreciat

ca îndeplinită condiția referitoare la destinația imobilului, prevăzută la

alin. (3) al textului de lege, în sensul că acesta a fost dat în folosință în vederea

edificării de lăcașuri de cult sau de clădiri cu destinație administrativă, educațională,

de asistență socială și a anexelor acestora.

Ca atare, reclamanta este

îndreptățită să pretindă transmiterea fără plată a imobilului în litigiu, potrivit

prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007.

Procedând la interpretarea

teleologică a actului normativ menționat, instanța a concluzionat că intenția

legiuitorului a fost ca drepturile de proprietate reglementate de Legea nr. 239/2007

să fie transmise cu titlu gratuit din patrimoniul statului sau al unităților administrativ-teritoriale

în acela al unităților de cult deținătoare, în condiții expres prevăzute, fiind

vorba de un mod de dobândire a proprietății ope legis (art. 644 C. civ. aflat în

vigoare la data adoptării acestei legi).

Potrivit considerentelor

menționate, instanța a constatat că cererea având ca obiect constatarea dobândirii

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul legii, este întemeiată.

S-a apreciat însă, că

nu are un asemenea caracter, cererea vizând constatarea dobândirii dreptului de

proprietate asupra bisericii parohiale ortodoxe, a anexelor și cimitirului aferent,

întrucât actul normativ menționat nu reglementează decât situația terenurilor, nu

și pe aceea a construcțiilor, iar pe de altă parte, este evident faptul că reclamanta

nu putea dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra construcțiilor

edificate pe teren (biserică, anexe și cimitir), ci prin construire, mod de dobândire

distinct și care nu se confundă cu modul de dobândire a bunului principal.

În ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect rectificarea situației de carte funciară, instanța a reținut

că, potrivit art. 907 alin. (1) C. civ., când o înscriere făcută în cartea funciară

nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia, iar

potrivit art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., orice persoană interesată poate cere

rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea în cartea

funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu situația juridică

reală a imobilului.

Instanța a apreciat că

aceste din urmă dispoziții legale sunt incidente, impunându-se rectificarea

situației de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al intervenientei

forțate și al pârâtei din cartea funciară menționată și al înscrierii acestui drept

pe numele reclamantei, ca urmare a dobândirii de către aceasta a dreptului real,

prin efectul legii.

Referitor la capătul de

cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra

construcțiilor, constând în Biserică parohială ortodoxă, cu anexe și cimitir ortodox,

instanța a reținut că reclamanta nu a arătat titlul cu care ar urma să se efectueze

această înscriere, din cuprinsul cererii rezultând însă că se pretinde dobândirea

dreptului de proprietate ope legis inclusiv asupra acestora, cerere neîntemeiată,

conform considerentelor anterioare.

În ceea ce privește solicitarea

de constatare a nulității contractului de închiriere încheiat între reclamantă și

pârâtă, și a actului adițional la acesta, instanța a reținut, în primul rând, față

de data încheierii actelor și de dispozițiile art. 6 alin. (2) noul C.

civ., că în cauză sunt aplicabile prevederile vechii reglementări în materie.

În acest sens, instanța

a reținut că, din motivele cererii, rezultă că aspectul de nulitate invocat este

lipsa cauzei actului juridic (art. 948 pct. 4 vechiul C. civ.), întrucât, în aprecierea

reclamantei, calitatea sa de proprietară asupra terenului lipsește de cauză un contract

de închiriere încheiat cu privire la acesta.

Această susținere a fost

înlăturată ca neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum rezultă din reglementarea

Legii nr. 239/2007, dreptul de proprietate asupra imobilelor ce intră în domeniul

de reglementare al acestui act normativ, se dobândește în urma parcurgerii unei

anumite proceduri, iar în cauză, ca urmare a refuzului pârâtei de a da curs solicitării,

existența acestui drept a fost constatată de instanță numai prin hotărâre.

Ca atare, la data încheierii

respectivelor acte, nu exista motivul de nulitate invocat, reclamanta neavând calitatea

de proprietară asupra terenului.

Referitor la cererea de

arătare a titularului dreptului, instanța a reținut că, potrivit înscrierii din

cartea funciară, proprietarul tabular al imobilului teren este Societatea Națională

a Căilor Ferate Române – Regionala de Căi Ferate Brașov (entități între care există

un raport de subordonare), așa încât a fost admisă cererea de arătare a titularului

dreptului, întrucât hotărârea privitoare la un drept real și la rectificarea cărții

funciare trebuie să fie opozabilă, iar procesul să fie purtat în contradictoriu

cu titularul dreptului înscris.

Împotriva sentinței au

formulat apel reclamanta Parohia Ortodoxă Brașov T. și pârâta Compania

Națională de Căi Ferate C.F.R. SA prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov.

Reclamanta a solicitat

schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii și a cererii privind constatarea

nulității absolute a contractului de locațiune și a actului adițional,

cu radierea acestora din C.F. întrucât, potrivit art. 963 C. civ. numai lucrurile

ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract. Or, în speță, terenul,

bun sacru potrivit legii, este scos din circuitul civil și nu mai poate face

obiectul vreunui act juridic.

Pârâta Compania Națională

de Căi Ferate C.F.R. SA, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, a pretins

nelegalitatea sentinței întrucât pârâta nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 239/2007, titularul dreptului de proprietate putând fi doar Statul Român față

de care reclamanta ar trebui să-și îndrepte pretențiile. Terenul în litigiu

nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosință gratuită, ci a fost dat

în folosință prin contracte de închiriere succesive.

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia nr. 44/Ap din 4 februarie

2014, prin care a respins apelul pârâtei, ca nefondat și a admis apelul reclamantei,

schimbând în parte sentința, în sensul că a admis și cererile având cas

obiect nulitatea contractului de închiriere și a actului adițional acestuia,

precum și radierea notării din cartea funciară.

Prin decizia civilă

nr. 3236 din 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de

apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția instanței

de casare a vizat stabilirea calității procesuale a pârâtei în cauză, constatându-se

că numai Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA poate avea calitatea de

pârât, iar Sucursala Regională C.F.R. Brașov poate avea doar calitate de reprezentant

legal al pârâtei amintite. De asemenea, prin decizia de casare a fost soluționată

excepția lipsei capacității de exercițiu pentru reclamanta Parohia

Ortodoxă Brașov T., stabilindu-se că la data sesizării instanței reclamanta

avea capacitatea de folosință și de exercițiu a drepturilor sale.

Procedând la rejudecarea

cauzei, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 612 din 5

mai 2015, prin care a respins apelul declarat de pârâta Compania Națională de Căi

Ferate C.F.R. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov. A admis apelul reclamantei

și a schimbat în parte sentința în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului

de închiriere din 25 iunie 2010 și a actului adițional nr. 1/2010 încheiate între

părți, dispunând radierea notării acestora din CF nr. XX Sânpetru, provenită din

conversia de pe hârtie a C.F. nr. YY Sânpetru, nr. top./cad. AA, de sub C+2. Au

fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește

apelul formulat de către pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin

Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov, cu reținerea calității

procesuale pentru Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA și a calității

de reprezentant legal pentru Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov potrivit

deciziei de casare, Curtea a reținut caracterul nefondat.

S-a apreciat că prima

instanță a reținut în mod corect că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

prin efectul legii asupra terenului înscris în CF nr. XX Sânpetru, nr. top. AA,

față de prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, conform cărora imobilele

aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ-teritoriale

care au fost atribuite în folosință gratuită cultelor religioase după data

de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităților

de cult deținătoare în condițiile prezentei legi. În ceea ce privește

procedura de transmitere a dreptului de proprietate, dispozițiile legale prevăd

că, în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor atribuite

în folosință, unitățile de cult vor depune la titularul dreptului de proprietate

câte o cerere pentru fiecare imobil.

Or, potrivit înscrisurilor

de la dosar, reclamanta a beneficiat de atribuirea în folosință gratuită a

imobilului teren în litigiu în baza aprobării Consiliului Tehnico-Economic al Regionalei

C.F.R. Brașov din 20 decembrie 1990, iar ulterior pe teren a început și

s-a realizat construirea lăcașului de cult și anexelor, precum și

a cimitirului. În aceste condiții, Curtea a reținut că respectivul imobil

nu mai putea fi folosit în niciun alt scop, realizându-se practic, prin afectațiune

și ca urmare a destinației sale, o scoatere din circuitul civil. În acest

sens, dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și

regimul general al cultelor, cele cuprinse în Statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din 16 ianuarie 2008, Regulamentul pentru

organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale, Regulamentul pentru

administrarea averilor mănăstirești consacră calitatea de bunuri sacre care

nu mai pot fi folosite în alt scop, bunul neputând fi grevat ori valorificat civil

sau supus taxelor fiscale. Față de acest cadru legislativ, Legea nr. 239/2007

reglementează, pentru situațiile referitoare la bunurile sacre, transmiterea

de drept a proprietății.

La data transmiterii imobilului

în folosința gratuită, proprietar de carte funciară era Statul Român; odată

ce acest drept a fost transmis în mod legal și s-au concretizat edificatele

cu caracter de bunuri sacre, dreptul de proprietate se transmite prin efectul legii,

neavând relevanță înscrierea ulterioară în cartea funciară a hotărârii judecătorești

pe baza căreia pârâta a dobândit dreptul de proprietate, hotărâre care nu-i este

opozabilă reclamantei câtă vreme nu a fost parte în acel proces. Legea nr. 239/2007

dispune trecerea în proprietate de drept și gratuită a bunurilor aflate în

această situație, de bunuri sacre, fără a distinge în funcție de schimbările

ulterioare ale situației de carte funciară.

În acest sens, s-a apreciat

că nu se poate susține retroactivitatea Legii nr. 239/2007, ci aplicarea acesteia

în reglementarea regimului juridic al terenurilor pe care au fost edificate bunuri

sacre. Or, legea constituie un mod originar de dobândire a proprietății și

pe cale de consecință, nu se pune problema comparării titlurilor în cazul unei

acțiuni în revendicare în condițiile în care reclamanta uzează de această

acțiune, permisă de lege, în constatarea drepturilor proprii.

De asemenea, s-a considerat

că nu poate fi primită ipoteza transferului proprietății cu titlu oneros, câtă

vreme art. 1 din Legea nr. 239/2007 prevede transmiterea în proprietate fără plată.

În ceea ce privește

cererea de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial,

Curtea a reținut că o asemenea cerere nu a fost făcută în fața instanței

de fond și, pe de altă parte, față de complexitatea pricinii și valoarea

obiectului acesteia, precum și față de serviciile avocațiale prestate

în procedura desfășurată în fața instanței de fond, nu se impune

reducerea onorariului acordat.

Referitor la apelul reclamantei

Parohia Ortodoxă Brașov T., s-a constatat că bunul în cauză nu putea forma

obiectul contractului de închiriere, fiind bun sacru scos din circuitul civil și

incidente dispozițiile art. 963 vechiul C. civ. aplicabil în cauză, potrivit cărora

numai lucrurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unui contract. Astfel

fiind, față de calitatea de bun sacru a imobilului în litigiu, având în vedere afectațiunea

și destinația acestuia – lăcaș de cult și cimitir – s-a apreciat

că se impune constatarea nulității absolute a contractului de locațiune

și a actului adițional acestuia pentru lipsa obiectului, urmând a fi operată

și în cartea funciară radierea corespunzătoare desființării titlului.

În baza art. 274 C. proc.

civ., pârâta, ca parte căzută în pretenții a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 89.515 RON, constând în onorariu avocațial.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, care a formulat critici

arătând următoarele:

- În mod nelegal instanța

a respins motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii, având în vedere

că pârâta nu se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007,

neavând calitatea de reprezentant al Statului Român și nici pe aceea de unitate

administrativ-teritorială (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, pârâta este o

societate comercială pe acțiuni, așa cum rezultă din H.G. nr. 581/1998, iar terenul

nu a fost atribuit niciodată reclamantei în folosință gratuită, conform art. 1

alin. (2) din Legea nr. 239/2007, ci a făcut obiectul unui contract de închiriere.

În ce privește aprecierea

instanței conform căreia la momentul atribuirii terenului, respectiv în anul 1990,

proprietar tabular era Statul Român, în realitate, până în anul 1995, când recurenta-pârâtă

și-a intabulat dreptul de proprietate, reclamanta nu a depus nicio cerere în vederea

transmiterii fără plată a dreptului de proprietate asupra terenului, aceasta având

în mod cert calitatea de locatar și nicidecum pe aceea de titular al dreptului de

folosință cu titlu gratuit.

Față de principiul neretroactivității

și pentru a fi incidentă Legea nr. 239/2007, era necesar ca în momentul intrării

ei în vigoare, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu să aparțină Statului,

or, încă din anul 1995 era intabulat în cartea funciară, opozabil era omnes, dreptul

de proprietate al pârâtei.

În realitate, prin soluția

pronunțată, instanța nu a făcut decât să o priveze pe recurentă de dreptul de proprietate

privată pe care îl deține în temeiul unei hotărâri judecătorești și să îl atribuie

Parohiei Ortodoxe, cu motivarea că acest teren nu mai poate fi folosit decât în

scop de cimitir, ca bun sacru.

Deși acest lucru este

adevărat, recurenta-pârâtă nu își apără dreptul de proprietate pentru a evacua Parohia,

ci pentru a fi despăgubiți, întrucât altminteri, ar însemna că a avut loc exproprierea

pârâtei în favoarea reclamantei.

Or, anterior promovării

acțiunii în justiție, în corespondența purtată de părți, recurenta a adus la cunoștință

intimatei că terenul este domeniul privat al Companiei C.F.R. și ca atare, singura

modalitate de transmitere a dreptului de proprietate este cu plată, sub rezerva

avizării de către Consiliul de administrație și aprobării Adunării generale a acționarilor.

Instanța de apel a reținut

că titlul de proprietate al reclamantei a fost obținut în temeiul legii, ignorând

faptul că și dreptul de proprietate al recurentei a fost dobândit prin împroprietărire,

în baza Legii nr. 187/1945, fiind validat prin hotărâre judecătorească pronunțată

în anul 1994.

- Soluția instanțelor

de fond și apel reprezintă o expropriere directă a recurentei, fără dreaptă și prealabilă

despăgubire, prin aplicarea greșită a Legii nr. 239/2007, neincidentă speței, în

condițiile în care sunt specificați deținătorii terenurilor de la care poate avea

loc transmisiunea cu titlu gratuit – Statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

- Instanța de apel a ignorat

susținerea pârâtei conform căreia transmiterea dreptului de proprietate se putea

face numai cu plată și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i

înțelesul neîndoielnic cu privire la modalitatea de transfer a proprietății, nesocotind

adresa din 30 octombrie 2009, prin care i s-a răspuns reclamantei că „terenul este

domeniul privat al C.N. C.F.R. SA, astfel încât singura modalitate de transmitere

a dreptului de proprietate este cea cu plată”, ceea ce atrage incidența

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- În privința solicitării

de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, considerentul instanței de

apel este eronat, întrucât pârâta nu a avut cunoștință de onorariul avocatului părții

adverse, fiind de notorietate practica avocaților de a depune și solicita, la ultimul

termen de judecată, astfel de cheltuieli.

De asemenea, instanța

de apel a obligat la cheltuieli în cuantum de 89.515 RON, probabil pe baza unei

simple chitanțe (neînsoțite de factura fiscală), suma fiind totodată, disproporționată

cu mult față de obiectul dedus judecății și față de munca îndeplinită de avocat.

- Instanța a încălcat

legea și atunci când, admițând apelul reclamantei, a constatat nulitatea contractului

de închiriere din anul 2010, ce a avut ca obiect folosința terenului în suprafață

de 114.621 mp, considerându-se că pârâta ar fi închiriat parohiei de fapt un cimitir,

care este calificat ca bun sacru și pe cale de consecință, este inalienabil, insesizabil

și imprescriptibil.

De altfel, lipsa bunei-credințe

în derularea contractului de închiriere rezultă și din aceea că preotul paroh este

cercetat pentru că a vândut locuri de veci către diferite persoane deși în conținutul

contractului de locațiune s-a menționat expres că este interzisă orice formă de

înstrăinare, cesionare, gajare, asociere fără aprobarea expresă a locatorului.

În drept, au fost invocate,

pe lângă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, întrucât motivele

dezvoltate nu se încadrează în dispozițiile indicate, ale art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. În privința dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. și a solicitării

de analizare a cauzei sub toate aspectele, cererea este de asemenea, inadmisibilă,

întrucât recursul este o cale de atac nedevolutivă care nu permite o rejudecare

în fond a cauzei.

În ce privește criticile

de fond, acestea nu pot fi primite, în condițiile în care a rezultat, din probele

administrate, că terenul s-a aflat în proprietatea statului și în administrarea

directă operativă a fostei Direcții Regionale a Căilor Ferate Brașov, fiind atribuit

reclamantei în folosință gratuită încă din 1990. În acest context, este eronată

susținerea conform căreia n-ar fi aplicabilă speței Legea nr. 239/2007, a cărei

incidență în cauză au reținut-o în mod corect instanțele fondului.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând, sub

aspectul inadmisibilității invocate a recursului de către intimata-reclamantă, argumentele

dezvoltate în susținerea acestei apărări vizează, de fapt, nu o situație de fine

de neprimire, ci de încadrare a criticilor în dispozițiile procedurale menționate

de natură să atragă – în măsura în care s-ar verifica– sancțiunea nulității.

Tot astfel, indicarea

ca temei juridic al recursului a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

– în condițiile în care nu este suprimat apelul – nu poate avea drept consecință

inadmisibilitatea recursului, cum se pretinde, ci doar imposibilitatea unui control

sub toate aspectele asupra hotărârii atacate.

- În privința criticilor

de nelegalitate formulate – și încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – se constată că ele deduc judecății, în principal, aspecte vizând greșita

aplicare a Legii nr. 239/2007, identificată ca reprezentând sediul materiei în speță.

Astfel, recurenta-pârâtă

a pretins că nu-i sunt incidente dispozițiile actului normativ menționat întrucât

nu are calitate de reprezentant al Statului Român și nu este nici unitate administrativ-teritorială,

iar reclamanta nu s-a bucurat de folosința terenului în mod gratuit, ci în temeiul

unui contract de închiriere, plătind prețul locațiunii.

Statuând asupra aplicabilității

Legii nr. 239/2007, instanța de apel a avut în vedere faptul că la momentul transmiterii

terenului în folosință gratuită – în anul 1990 – acesta era proprietate de stat,

fiind nerelevantă modificarea ulterioară a regimului juridic al imobilului, dat

de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei.

Or, dispozițiile art.

1 alin. (1) din Legea nr. 239/2007, atunci când circumstanțiază domeniul de aplicare

a acesteia fac referire la „imobilele aflate în proprietatea statului ori a unităților

administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosința gratuită cultelor

religioase după data de 1 ianuarie 1990” și care pot fi transmise fără plată în

proprietatea unităților de cult deținătoare.

Rezultă că este vorba

de o modalitate de exercitare a dreptului statului de a stabili prin acte normative

situația juridică a patrimoniului său (ori a unităților administrativ-teritoriale)

dar, evident, cu referire la data intrării în vigoare a actului normativ, față de

principiul constituțional al neretroactivității legii civile.

Ca atare, interesează

regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 239/2007 și

nu, cum eronat s-a raportat instanța de apel, la nivelul anului 1990 – care a fost

anul atribuirii în folosință gratuită a imobilului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna ca, în ipoteza în care, până la data intrării în vigoare a legii,

terenul ar deveni proprietate particulară, acest regim juridic să nu intereseze

și să aibă loc o deposedare cu titlu gratuit de bun, ceea ce ar echivala cu o expropriere,

fără justă cauză, lipsită de dreaptă și prealabilă despăgubire.

Instanța de apel se limitează

la a analiza o singură condiție din cele înscrise în art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 239/2007 – respectiv, acordarea terenului în folosință gratuită cultului religios

după 1 ianuarie 1990.

Deși pe acest aspect reține

corect, față de conținutul adresei din 20 decembrie 1990 a Regionalei de Căi Ferate

Brașov (contrar susținerii recurentei, care se prevalează de existența unor contracte

de închiriere ulterioare însă anului 2001), ca fiind îndeplinită cerința legală,

în același timp, constată eronat ca fiind lipsită de relevanță înscrierea în cartea

funciară a hotărârii judecătorești (sentința civilă nr. 11008/1994 a Judecătoriei

Brașov) prin care pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate, pe motiv că aceasta

nu ar fi opozabilă reclamantei și că, oricum, schimbarea ulterioară a situației

de carte funciară este lipsită de consecințe juridice.

Considerentul instanței

de apel este eronat sub un dublu aspect.

Pe de o parte, întrucât

funcția și rolul publicității imobiliare sunt tocmai acelea de a asigura opozabilitatea

față de terți a drepturilor reale.

Potrivit dispozițiilor

în materie (art. 21 din Legea nr. 7/1996) publicitatea imobiliară asigură înscrierea

în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași

unitare administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi

reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri.

Așadar, conform reglementării

anterioare noului C. civ., scopul oricărei forme de publicitate imobiliară constă

în informarea terților despre existența unui act, fapt sau situații juridice noi

(situație care se va menține, conform art. 56 din Legea nr. 71/2011, până

la definitivarea lucrărilor de cadastru).

De aceea, nu se poate

susține că hotărârea care a validat dreptul de proprietate al pârâtei și respectiv,

aducerea acesteia la cunoștința terților prin intabularea în cartea funciară nu

ar fi opozabile reclamantei întrucât aceasta nu a fost parte în acel proces.

În realitate, instanța

confundă principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești – care presupune

obligativitatea și executorialitatea în relația dintre părți – cu cel al opozabilității

acelorași efecte, care se manifestă iclusiv față de terți, obligați să respecte

situația juridică nouă căreia îi dă naștere actul jurisdicțional, sub rezerva posibilității

de a demonstra în justiție situația juridică contrară.

Pe de altă parte, crearea

unui alt regim juridic al imobilului conform mențiunilor de carte funciară, nu este

nerelevantă sub aspectul incidenței Legii nr. 239/2007, ci dimpotrivă, față

de principiul neretroactivității legii civile, care nu poate fi ignorat și

care presupune o astfel de analiză raportat la data intrării în vigoare a actului

normativ.

Sub acest aspect, pârâta,

în patrimoniul căreia se regăsește terenul a pretins că nu poate fi asimilată Statului

sau unității administrativ-teritoriale, entități avute în vedere de Legea nr. 239/2007,

pentru a fi obligată la transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a lăsat

neanalizată această susținere, întrucât a considerat în mod greșit, cum s-a arătat

anterior, că nu interesează regimul juridic în prezent al terenului, fiind suficientă

îndeplinirea condiției referitoare la atribuirea terenului în folosință gratuită

la nivelul anului 1990.

În felul acesta, ipoteza

normei legale a primit o verificare incompletă, nerealizându-se analiza pe fond

a tuturor condițiilor prevăzute de aceasta, pentru a face operabil transferul, fără

plată, al dreptului de proprietate către reclamantă.

Ca atare, constatând incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând dispozițiile

art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

La reluarea judecății,

se vor analiza regimul juridic actual al imobilului, susținerile pârâtei conform

cărora lipsirea sa de bun și transmiterea fără plată în proprietatea reclamantei

echivalează cu o expropriere.

Se va ține seama de faptul

că, potrivit evidențelor de carte funciară, bunul este proprietatea Companiei Naționale

C.F.R. și se va analiza, în contextul în care statul ar deține în continuare pachetul

majoritar de acțiuni (conform H.G. nr. 581/1998, C.N. Căi Ferate „C.F.R.” SA s-a

înființat având capitalul social vărsat integral de statul român, în calitate de

acționar unic), dacă este vorba de obligația impusă de stat, prin adoptarea respectivei

reglementări, ca parte din patrimoniul persoanei juridice controlate de acesta să

fie transmisă, fără plată, în patrimoniul altei persoane sau dacă este vorba despre

bunul proprietatea persoanei juridice de care statul nu poate dispune nici în situația

în care ar fi acționar majoritar.

- În privința criticii

formulate cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta

vizează, în realitate, tot un aspect de nelegalitate privind transferul dreptului

de proprietate din domeniul privat al C.N. C.F.R.

Faptul că se face trimitere

la o adresă (din 30 octombrie 2009), susținându-se că aceasta a fost interpretată

eronat, schimbându-i-se înțelesul nu este de natură să atragă incidența art. 304

pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se aduce în dezbatere denaturarea sensului unui

act juridic (negotium iuris) cu clauze clare, neîndoielnice, ci, în realitate, evaluarea

unui mijloc de probă (care, în opinia recurentei, ar fi lămurit modalitatea de transfer

al proprietății).

- În ce privește soluția

dată de instanța de apel cererii vizând nulitatea contractului de închiriere

și a actului adițional – obiect, de asemenea, al criticilor pârâtei-recurente –

se constată că rezolvarea acestei solicitări a reclamantei va depinde de soluția

ce se va da asupra cererii principale.

Astfel, în ipoteza în

care se va admite cererea principală și se va constata calitatea de proprietar a

reclamantei, situația contractului de închiriere și problema efectelor juridice

nu se vor rezolva pe terenul nulității, ci pe acela al caducității sau al încetării

de drept a efectelor locațiunii (ca urmare a suprapunerii calității de proprietar

și locatar).

În situația contrară,

cauza de nulitate invocată – a situării bunului în afara circuitului civil, ca bun

sacru – va trebui analizată prin raportare la momentul încheierii contractului și

luând în considerare apărarea pârâtei conform căreia doar parte din terenul de 114.621

mp este ocupată de locuri de veci (și deci, ar corespunde afectațiunii speciale,

aptă să scoată bunul în afara comerțului).

Acestea sunt aspecte care

de asemenea, urmează a fi lămurire cu ocazia reluării judecății, vizând împrejurări

de elucidat subsecvent pretenției principale care trebuie să tranșeze chestiunea

proprietății asupra imobilului.

- Tot astfel, critica

vizând cheltuielile de judecată va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării.

Pe de o parte, aspectul

referitor la dimensionarea cuantumului cheltuielilor constând în onorariul avocatului

este o chestiune de apreciere ce cade în competența instanțelor fondului în fața

cărora s-a desfășurat prestația avocațială.

Pe de altă parte, ca aspect

de nelegalitate, se va avea în vedere susținerea pârâtei referitoare la nedovedirea

cheltuielilor din apel, în contextul în care chitanțele de plată a onorariului nu

au fost dublate și de facturi fiscale care să demonstreze efectivitatea plății sumei

de 89.515 RON (a se vedea în acest sens, unde se regăsesc actele justificative ale

plății onorariului și care nu demonstrează, într-adevăr, cuantumul reținut de instanță).

În consecință, cu ocazia

reluării judecății vor fi avute în vedere, ca probleme de drept a căror obligativitate

de rezolvare se impune instanței de trimitere în termenii art. 315 C. proc. civ.,

atât cele care vizează cererea principală, cât și cererile accesorii, conform tuturor

considerentelor expuse anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA, prin sucursala R.C.F. Brașov

împotriva deciziei nr. 612/Ap din 5 mai 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.