ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1262/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 iunie 2015 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 675.505 RON cu titlul de daune materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale.

La data de 28 septembrie 2015, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a precizat suma daunelor ca fiind de 707.743,21 RON, chemând-o în judecată în calitate de pârâtă și pe S.C. C. S.R.L..

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 691/09.05.2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.; a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., în solidar, să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 492.567,83 RON, cu titlul de daune materiale; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 28.530,68 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins apelul formulat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 691/PI/09.05.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâtă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a susținut nulitatea hotărârii, pe motiv că instanța nu a luat în considerare nici unul din argumentele sale, nefiind deloc analizate susținerile invocate prin apelul formulat.

S-a arătat că instanța de apel s-a limitat la a prelua apărările intimatei, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate.

Pârâta a criticat modul în care instanța a analizat probele administrate precum și situația de fapt reținută.

De asemenea, a mai susținut că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale acțiunii în răspundere civilă delictuală, nu există un prejudiciu cert, pentru că nu pârâta a dispus asupra terenurilor în mod abuziv; ca urmare fapta ilicită a fost săvârșită de către alte persoane, așa cum recunoaște și intimata reclamantă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor și pe fond respingerea lui, ca nefondat.

De asemenea, a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-o primă critică, pârâta a susținut nulitatea hotărârii, pe motiv că instanța nu a luat în considerare și nu a analizat nici unul din argumentele sale; instanța de apel s-ar fi limitat să preia apărările intimatei, dând astfel o aparență de motivare a hotărârii pronunțate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei, legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, în condițiile în care a reținut că reclamanta a suferit un prejudiciu, constând în costul de producție al culturii înființate în baza contractului de arenda nr. x/06.10.2014, distrusă prin discuire de angajații pârâtei S.C. C. S.R.L., care la rândul său a încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. un alt contract de arendare.

Astfel, analizând în continuare critica referitoare la fapta ilicită săvârșită de pârâta S.C. B. S.R.L., instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate, a constatat că fapta ilicită săvârșită de pârâtă constă în împrejurarea că a încheiat cu reclamanta S.C. B. S.R.L. la 06.10.2014 un contract de arendă, pentru o anume suprafață de teren, deși anterior, la 07.05. 2010, încheiase cu pârâta S.C. C. S.R.L. un contract similar, pentru același teren.

Apărările pârâtei referitoare la procesul-verbal încheiat la data de 18.12.2014 între cele două pârâte au fost înlăturate de instanță, cu motivarea că acest proces-verbal este ulterior încheierii contractului cu reclamanta, neputând fi opusă acesteia o reziliere convenită de părți, în mod retroactiv, calculată cu 8 luni înainte de data încheierii procesului-verbal care hotărăște rezilierea.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Pârâta a mai criticat decizia recurată și sub aspectul greșitei aplicării a legii, respectiv îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în răspundere civilă delictuală. Pârâta a arătat că nu există un prejudiciu cert, că nu societatea sa a dispus asupra terenurilor în mod abuziv; așadar, fapta ilicită a fost săvârșită de către alte persoane, așa cum recunoaște și intimata reclamantă.

Înalta Curte reține că și această critică, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, așa cum a fost modificată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., în solidar, la plata de daune, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Din probele administrate, s-a reținut de către instanțele de fond că, pentru perioada 06.10.2014 (data încheierii contractului de arendă între reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. SRL) și data de 01.04.2015 (data rezilierii contractului încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. SRL), cu privire la terenul în suprafață de 194,41 ha, situat în localitatea Sălciua Nouă, pârâta S.C. B. S.R.L. a încheiat două contracte de arendă.

Așadar, s-a constatat că reclamanta a suferit un prejudiciu, reprezentat de costul de producție al culturii înființate în baza contractului de arenda nr. x/06.10.2014, distrusă prin discuire de angajații pârâtei S.C. C. S.R.L., care la rândul său a încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. contractul de arendare înregistrat la Consiliul Local al Comunei Pischia sub nr. x/07.05.2010.

Criticile pârâtei, prin care se susține, în esență, că S.C. B. S.R.L. nu a produs niciun prejudiciu, sunt nefondate.

Potrivit art. 1349 C. civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Conform art. 1357 alin. (1) C. civ., incident în speță, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Înalta Curte reține, ca și instanțele de fond, că fapta ilicită săvârșită de pârâta S.C. B. S.R.L. a constat în aceea că a încheiat cu reclamanta S.C. B. S.R.L. un contract de arendă, cu privire la terenurile agricole în suprafață de 194,41 ha, situate în localitatea Sălciua Nouă, pentru perioada cuprinsă între data de 06.10.2014 și data de 11.11.2015, aceasta deși încheiase și cu pârâta S.C. C. S.R.L. un contract de arendare similar, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv de la data de 01.05.2010 și până la data de 30.04.2015, pentru același teren.

În concluzie, cele două contracte s-au suprapus pentru perioada 06.10.2014-01.04.2015, dată de la care S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. au hotărât rezilierea atât a contractului de arendare cât și a Actului adițional.

Ulterior, pârâta S.C. C. S.R.L. a distrus recolta înființată de reclamantă în luna noiembrie a anului 2014 în baza contractului anterior menționat, încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L., pentru aceeași suprafață de teren.

Între faptă și prejudiciu există raport de cauzalitate; astfel, în situația în care pârâta S.C. B. S.R.L. nu ar fi încheiat două contracte de arendare pentru același teren și dacă pârâta S.C. C. S.R.L. nu ar fi distrus abuziv cultura înființată de reclamantă, atunci prejudiciul anterior menționat nu s-ar fi produs.

Așa cum a constatat și instanța de apel, în raport de situația de fapt reținută și textele de lege anterior enunțate, Înalta Curte constată că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, în solidar.

Cum prin motivele de recurs, pârâta a adus ample critici modului în care instanța de apel a administrat și interpretat probele, în special raportul de expertiză întocmit în cauză, cu referire la cuantificarea prejudiciului, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate cu atât mai mult cu cat în calea extraordinară de atac a recursului nu se pot formula critici cu privire la administrarea probelor, întrucât aceasta reprezintă o chestiune de fapt, care nu mai poate fi reevaluată in recurs.

Înalta Curte mai reține că, prin întâmpinarea depusă la 8 iulie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Față de dispozițiile legale enunțate, verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că intimata reclamantă nu a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată solicitate în cuprinsul întâmpinării, motiv pentru care această cerere urmează a fi respinsă, ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.