ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3779/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad-Serviciul de Colectare și Executare Silită Persoane Juridice-Compartimentul de Insolvabilitate și Atragerea Răspunderii Solidare și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizie emisă de AJFP Arad-Serviciul Colectare și Executare Silită PJ- Compartimentul Insolvabilitate și Atragerea Răspunderii Solidare, și anularea Deciziei nr. 4366/26.10.2016 emise de DGRFP Timișoara privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 296 din 13 octombrie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și anularea actelor administrative contestate.

În motivarea opțiuni sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:

Hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât încalcă puterea de lucru judecat a dispozițiilor Rechizitoriului din dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, identitatea persoanei care s-a ocupat efectiv de administrarea societății B. S.R.L. a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, dosar care în prezent se află în cursul judecății în primă instanță la Tribunalului Arad sub nr. x/2016.

Ca urmare a cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, organele de cercetare penală au stabilit prin rechizitoriu că de administrarea societății se ocupa exclusiv dl. C., soțul meu.

De altfel, acesta a și recunoscut săvârșirea faptelor pentru care a fost cercetat.

În acest sens, organele de cercetare au reținut că "în cauză urmează a se dispune clasarea față de numiții A. și D. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 întrucât faptele nu au fost săvârșite de către aceștia" - pag. 8 din rechizitoriu.

În ceea ce privește obiectul și părțile dosarului nr. x/2016, se menționează că reclamanta nu are nicio calitate procesuală întrucât nici inculpații din dosarul penal și nici partea civilă, adică intimata din prezentul dosar, nu au atacat clasarea dispusă față de mine.

Se poate, deci, susține că în penal s-a stabilit în mod definitiv că reclamanta nu s-a ocupat deloc de administrarea societății B. S.R.L.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara a repus în discuție starea de fapt intrată în putere de lucru judecat în dosarul penal, respectiv aceea că singurul vinovat de producerea prejudiciului invocat de către intimată este administratorul de fapt al societății.

Practic, Curtea de Apel Timișoara a înlăturat o stare de fapt probată în penal, și anume identitatea persoanei care s-a ocupat de administrarea societății, și a pronunțat o soluție întemeiată pe o ficțiune rezultată dintr-un înscris, chestiune contrazisă, însă, de realitate.

Însă trebuie subliniat că organele de cercetare penală au dispus clasarea față de reclamantă nu pentru că nu ar fi existat suficiente probe privind modul de administrare a societății și persoanele implicate, ci pentru că din probele administrate a rezultat dincolo de orice dubiu că ea nu ar avut niciun rol în activitatea societății. Această stare de fapt este opozabilă tuturor participanților la procesul penal întrucât niciunul dintre aceștia nu a contestat clasarea dispusă față de mine.

S-ar putea argumenta că, în situația în care organele de cercetare penală sau instanța penală ar fi dispus clasarea sau achitarea mea pentru că nu ar fi existat suficiente probe privind vinovăția sa, instanța civilă ar fi putut reverifica toate aspectele legate de starea de fapt și de drept din cauză, întrucât standardul de probațiune în materie penală este diferit de standardul de probațiune în materie civilă.

Însă, în speță, nici măcar această discuție teoretică nu poate fi purtată deoarece organele de cercetare penală au reținut lipsa oricărei vinovății în ceea ce mă privește ca urmare a probațiunii extensive pe care au administrat-o.

De principiu, obligația de plată a prejudiciului derivă din săvârșirea unei acțiuni ilicite săvârșită cu vinovăție, însă, reclamantei nimeni nu i-a reproșat săvârșirea unei asemenea acțiuni și este indubitabil că faptele care au produs prejudiciul au fost săvârșite de altă persoană.

Totuși, Curtea de Apel Timișoara a reținut în sarcina sa un deficit de supraveghere a activității societății, fiindu-i atrasă răspunderea pentru o inacțiune, deși între această inacțiune și prejudiciu nu există niciun raport de cauzalitate. Dimpotrivă, în procesul penal s-au stabilit atât faptele care au provocat prejudiciul, cât și autorii acestora, iar reclamanta nu se numără printre ele.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond prin care au fost menținute actele administrativ fiscale contestate, este legală, fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a normelor de drept material.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

2.1. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta - reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2016 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, prin care s-a dispus în conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator aferent perioadei 14.03.2012 - 08.08.2014 al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanțe în sumă de 1.032.561 RON, reprezentând obligațiile fiscale restante ale societății.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. 4366/26.10.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate, soluție care este împărtășită de instanța de control judiciar, întrucât se bazează pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Criticile reclamantei referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat corespunzătoare motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat este acel principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției și în virtutea căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre judecătorească sau administrativ jurisdicțională ori arbitrală definitive nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Rechizitoriu nu intră în categoria hotărârilor care se bucură de autoritate de lucru judecat, reprezintând ultimul act de urmărire penală, prin care este sesizată instanța de judecată cu faptele care urmează să facă obiectul judecății și persoanele care urmează să fie trase la răspundere penală pentru aceste fapte, dispoziții care urmează a fi validate sau invalidate de instanțele competente în urma derulării procesului penal.

Împrejurarea că în privința reclamantei s-a decis prin acest act de sesizare clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, soluție necontestată, nu împiedică angajarea răspunderii solidare a reclamantei în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și cercetarea legalității deciziei administrative de către instanțele de contencios administrativ, întrucât între cele două situații nu există identitate de cauză și de obiect.

În privința reclamantei s-a decis că faptele de evaziune fiscală nu au fost săvârșite de aceasta, ci de inculpatul C., soțul său, în calitate de administrator de fapt al societății B. S.R.L., care în exercițiul acestei calități, a înregistrat, în perioada 2012-2014 în evidența contabilă facturi care nu au la bază operațiuni reale și nu a înregistrat în documentele contabile ale societății veniturile realizate în urma livrărilor efectuate de către două societăți comerciale, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 602.617 RON, la care s-au calculat accesoriile aferente.

În prezenta cauză, pentru datoriile fiscale ale societății B. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, s-a decis de organele fiscale angajarea răspunderii fiscale a reclamantei pentru creanța principală de 794.549 RON la care au fost calculate majorări și penalități de întârziere în cuantum de 238.012 RON, pentru neîndeplinirea unor obligații legale în calitate de administrator de drept al societății cu rea-credință.

Este necontestat că suma pretinsă de la inculpatul C. în cadrul exercitării acțiunii civile prin rechizitoriu este parte din suma datorată de societatea B. S.R.L. pentru care reclamantei i s-a angajat răspunderea solidară prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, însă solidaritatea față de societate ale celor doi soți a fost angajată sau s-a propus pe temeiuri juridice diferite care nu sunt incompatibile.

Stingerea creanței va urma regulile solidarității, astfel că achitarea totală sau parțială a creanței de către inculpat, în măsura în care se va dovedi vinovăția sa, conform celor pretinse prin rechizitoriu, va avea influență și asupra întinderii creanței pentru care organele fiscale o vor urmări pe reclamantă.

Pentru a concluziona, Înalta Curte reține că prin rechizitoriul în cauză, în privința dispozițiilor sale referitoare la reclamantă, s-a reținut doar că reclamanta nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în circumstanțele de fapt arătate, iar nu că și-ar fi îndeplinit obligațiile legale care îi reveneau în calitate de administrator de drept al societății de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate sau nedeclarare și/sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale, pentru care ilicitul penal este exclus. De asemenea, nu s-a reținut că reclamanta a omis îndeplinirea acestor obligații legale cu bună credință, pentru a se verifica în prezenta cauză identitatea de obiect și cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu.

În consecință, este justă concluzia instanței de fond, care plecând de la premisa că obligațiile fiscale ale debitoarei datează din perioada în care reclamanta avea calitate de administrator al acestei societăți, a apreciat că acesta a ignorat obligațiile legale ce îi reveneau în calitate administrator al societății, respectiv obligația de a asigura gestiunea activității curente a societății comerciale, delegând-o fără temei soțului său, și a concluzionat că prezumția relativă a bunei credințe a administratorului societății a fost răsturnată, reclamanta acționând cu rea credință în neîndeplinirea obligațiilor legale reținute.

Prin urmare, aspectele reținute sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că actele administrativ fiscale contestate prin care a fost antrenată răspunderea solidară a reclamantei sunt legale, astfel că hotărârea instanței de fond, care le validează, este legală, nefiind încălcat principiul autorității de lucru judecat.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.