ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1727/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad - Serviciul de Colectare și Executare Silită Persoane Juridice - Compartimentul de Insolvabilitate și Atragerea Răspunderii Solidare și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizie emisă de AJFP Arad - Serviciul Colectare și Executare Silită PJ - Compartimentul Insolvabilitate și Atragerea Răspunderii Solidare, și anularea Deciziei nr. 4366/26.10.2016 emise de DGRFP Timișoara privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

Prin sentința nr. 296 din 13 octombrie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 296 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A..

Prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, A. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege anterior menționat, revizuenta a susținut că au fost pronunțate două hotărâri potrivnice. În acest sens, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat la data de 23.07.2020 în dosarul nr. x/2017, prin Decizia nr. 3779 din 23.07.2020, respingând recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Prin urmare, a fost menținută Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, prin intermediul căreia s-a reținut că A., cu rea-credință, a determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Pe de altă parte, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 521/10.05.2018, pronunțată în dosarul x/2016, a stabilit că pentru generarea acelorași obligații fiscale sunt răspunzători exclusiv numiții B. și C., aceștia fiind, de altfel, condamnați definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și obligați la plata prejudiciului reprezentat de obligațiile fiscale. În opinia revizuentei, există o contrarietate între cele două hotărâri definitive anterior menționate.

În plus, revizuenta a învederat că, raportat la această stare de fapt și cu privire la aceleași obligațiile fiscale s-a mai desfășurat și cea de-a treia procedură, cea a insolvenței societății D. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, procedură care a fost închisă fără a se atrage răspunderea revizuentei, în calitate de administrator. În acest sens, a subliniat că, prin sentința civilă nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curții de Apel Oradea, s-a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru închiderea procedurii insolvenței, s-a procedat la aceasta și s-a radiat societatea debitoare. Din Raportul privind cauzele insolvenței formulat de către lichidatorul judiciar a reieșit că acesta nu se poate pronunța cu privire la atragerea răspunderii organelor de conducere. Or, revizuenta a subliniat că organul fiscal, în calitate de creditor majoritar nu a formulat obiecțiuni la raport ori vreo cerere de atragere a răspunderii acesteia, deși art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 îi permitea aceasta.

Prin urmare, revizuenta a reiterat că, la acest moment, există o decizie definitivă pe latură penală, respectiv sentința penală nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, menținută prin decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a stabilit că administrarea societății D. S.R.L. a fost realizată de către numitul B., pe toată perioada funcționării acesteia, respectiv că aceasta a fost persoana care a înregistrat în contabilitate facturile care au la bază operațiuni fictive (temeiul obligațiilor stabilite în mod suplimentar), în raport cu care s-a atras răspunderea solidară a revizuentei.

De asemenea, B. și C. au fost obligați la plata prejudiciului în cuantum de 597.817 RON și accesoriile aferente, reprezentând obligațiile fiscale eludate prin intermediul săvârșirii infracțiunii, stabilindu-se, așadar, că aceștia sunt persoanele vinovate de cauzarea prejudiciului. În aceste condiții, hotărârea instanței penale fiind definitivă, nu se mai poate stabili, utilizând instituția angajării răspunderii (fiscale) solidare, că pentru același prejudiciu ar trebui să răspundă o altă persoană.

Or, revizuenta a susținut că, prin menținerea ca legală și temeinică a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, prin care s-a reținut că aceasta, cu rea-credință, a determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, au fost ignorate concluziile definitive pronunțate anterior pe latură penală.

Cu alte cuvinte, în opinia revizuentei, instanțele care au tranșat litigiul fiscal trebuiau să respecte statuările cu privire la persoana vinovată pentru cauzarea prejudiciului fiscal, respectiv numitul B.. Acestea nu puteau stabili, în mod contrar considerentelor care se bucură de putere de lucru judecat, faptul că o altă persoană, respectiv revizuenta A., deja exonerată pe latură penală, a cauzat prejudiciul bugetului de stat.

Mai mult, revizuenta a susținut că, din procedura insolvenței reiese că aceasta nu este răspunzătoare pentru cauzarea prejudiciului și nu s-a constatat că aceasta, în calitate de administrator al societății D. S.R.L., ar fi avut obligația de a introduce cererea de deschidere a proceduri insolvenței.

Concluzia definitivă a instanței specializată în materia insolvenței nu poate fi contrazisă în temeiul principiului securității juridice de către instanța de contencios administrativ, astfel că, în opinia revizuentei, se impune înlăturarea motivelor de atragere a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, Curtea de Apel Timișoara și Înalta Curte de Casație și Justiție erau obligate să constate că nu sunt întrunite condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) în privința revizuentei, dând eficiență autorității de lucru judecat a hotărârilor instanței penale, și să anuleze Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, ca nelegală și nefondată.

În ceea ce privește tripla identitate de părți, obiect și cauză, revizuenta a apreciat că și aceasta este îndeplinită, raportat la faptul că, în dosarul fiscal nr. x/2017 părțile sunt A. ca reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele AJFP Arad și DGRFF Timișoara, iar sesizarea penală în urma căreia a fost format dosarul nr. x/2016 a fost formulată de către AJFP Arad împotriva numiților A., B. și C..

De asemenea, ambele dosare vizează tragerea la răspundere a persoanei vinovate de cauzarea prejudiciului la bugetul de stat, reprezentat de obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății D. S.R.L. prin intermediul Deciziei de impunere xnr. 337/38.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală xnr. 271/28.10.2015.

Revizuenta a subliniat că în dosarul penal ce îi vizează pe numiții B. și C. s-a dispus admiterea acțiunii civile a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și obligarea administratorilor de fapt ai societății la recuperarea prejudiciului.

Revizuenta a arătat că prejudiciul este unic în cele trei proceduri - fiscală, penală, respectiv insolvență. Constituirea ca parte civilă din dosarul penal s-a făcut prin raportare la obligațiile fiscale care au fost stabilite prin Decizia de impunere xnr. 337/28.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală xnr. 271/28.10.2015. În procedura insolvenței, același obligații fiscale au fost înscrise în tabelul creanțelor, iar organul fiscal a avut calitate de creditor majoritar, având, așadar, posibilitatea de a formula o cerere de antrenare a răspunderii pentru pasivul societății.

În concret, revizuenta a susținut că, în procedura fiscală, prejudiciul pe care îl reclamă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și organele fiscale din subordine, este reprezentat de obligațiile fiscale principale și accesorii, care se determină prin acte administrative fiscale (de principiu, decizii de impunere). Prejudiciul este cuantificat chiar de către organele fiscale, în cadrul inspecției fiscale, iar specificul procedurii fiscale face ca obligațiile fiscale suplimentare (principale și accesorii) să devină exigibile într-un interval de timp foarte scurt, fără intervenția puterii judecătorești (care poate, eventual, suspenda îndeplinirea obligației de plată ori poate atenua sau înlătura obligația de plată). În opinia revizuentei, prejudiciul reclamat de către fisc este reprezentat doar de obligațiile fiscale principale legal determinate și obligațiile fiscale accesorii rezonabile (proporționale), iar nu și la sumele de bani ce fac obiectul unor sancțiuni fiscale (ex. obligațiile fiscale accesorii excesive, penalitățile de întârziere prevăzute de art. 176 și următoarele din Codul de procedură fiscală, penalitățile de nedeclarare prevăzute de art. 181 din Codul de procedură fiscală).

În procedura penală și, cu precădere, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate de Legea nr. 241/2005, prejudiciul nu (mai) este un element (condiție) de angajare a răspunderii juridice, pe latura civilă din procesul penal, ci un simplu element care poate influența, semnificativ, sancțiunile penale aplicate (sau, în cazul faptelor comise anterior intrării în vigoare a Noului C. pen., existența sau nu a răspunderii penale înseși). Revizuenta a arătat și că opinia majoritară la nivel național, prin raportare la modul de formulare a art. 9 din Legea nr. 241/2005, este în sensul că infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de pericol, urmarea imediată a unei fapte de evaziune fiscală constând în crearea unei stări de pericol cu privire la încasarea integrală, de la toți cei obligați potrivit legii, a sumelor reprezentând obligații fiscale. Cu toate acestea, prejudiciul la care se raportează organele de urmărire penală și instanțele judecătorești în materie penală este tot prejudiciul fiscal. În acest sens, invocă Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia s-a reținut că "(...) Sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârșite în legătură cu administrarea impozitelor și taxelor sau a altor contribuții prevăzute de legislația fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal", statuându-se în sensul că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni și la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

În procedura insolvenței, un prejudiciu fiscal - posibil același cu prejudiciul din procedura fiscală și cu prejudiciul din procedura penală - ar putea fi plasat, alături de alte datorii cu sursă non-fiscală, provenite din activitatea comercială, în sarcina foștilor asociați, administratori sau membri ai organelor de conducere.

Revizuenta a apreciat că, în situația în care, în oricare dintre proceduri, Agenția Națională de Administrare Fiscală și organele fiscale din subordine pretind plata unor obligații fiscale principale și/sau accesorii, fie prin emiterea și punerea în executare a unei decizii de impunere, fie prin formularea unei plângeri penale și constituirea subsecventă de parte civilă, fie prin solicitarea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, prejudiciul este un prejudiciu material fiscal.

Cu alte cuvinte, a susținut unicitatea prejudiciului material fiscal atunci când, pentru recuperarea unor obligații fiscale principale și/sau accesorii se exercită simultan sau succesiv acțiuni în două sau mai multe proceduri, așa cum este cazul în speță - procedura fiscală, procedura penală, procedura insolvenței. Prin urmare, din această perspectivă, stingerea obligațiilor fiscale prin plată sau prin oricare altă modalitate (ex. prin amnistierea obligațiilor fiscale) trebuie să aibă efecte asupra tuturor procedurilor. De exemplu, dacă prejudiciul fiscal a fost stins în procedura fiscală, în opinia revizuentei, Agenția Națională de Administrare Fiscală și organele din subordine nu vor mai putea exercita cu succes nici acțiunea civilă din procesul penal și nici nu vor mai putea solicita angajarea răspunderii pentru intrarea în insolvență, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, dacă prejudiciul fiscal a fost stins în procedura penală, valorificarea creanțelor fiscale nu se mai poate face în procedura fiscală pendinte, iar Agenția Națională de Administrare Fiscală și organele din subordine nu vor mai putea solicita angajarea răspunderii pentru intrarea în insolvență, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. În fine, dacă prejudiciul fiscal este stins în procedura insolvenței, prin angajarea răspunderii uneia sau mai multor persoane fizice, procedura fiscală pendinte va rămâne fără obiect, iar în ceea ce privește procedura penală, va rămâne fără obiect și solicitarea de valorificare a pretențiilor civile pe care fiscul le exhibă, prin ipoteză, în plângerea penală. Mai mult, în cazul în care se respinge cererea de antrenare a răspunderii, fiscul nu mai poate recupera creanța fiscală nici în procedura insolvenței (nu sunt fonduri disponibile pentru plata datoriei, iar răspunderea organelor de conducere nu a fost angajată), nici în procedura fiscală [conform art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pierderea dreptului de a încasa creanța fiscală este definitiv tranșată în procedura insolvenței] și nici în procedura penală (întrucât, în mod obiectiv, creditorul fiscal este decăzut din dreptul de a-și mai valorifica obligațiile fiscale principale și accesorii).

În susținerea argumentelor anterior menționate a invocat decizia civilă nr. 1056 din 11.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal prin care a fost admis recursul declarat de către contribuabil împotriva unei sentințe prin care, în cadrul dosarului fiscal, a fost ignorată soluția pronunțată pe latură penală.

În concluzie, raportat la raționamentul dezvoltat de Curtea de Apel Cluj, revizuenta a susținut că, atât timp cât există o hotărâre pe latură penală care a tranșat în tot sau în parte fondul procesului este îndeplinită condiția existenței autorității de lucru judecat, fapt ce justifică admiterea excepției în cel deal doilea litigiu.

În ceea ce privește condiția ca hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite, revizuenta a arătat că și aceasta este îndeplinită, decizia civilă nr. 3779 din 23.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind pronunțată în dosarul nr. x/2017, decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curții de Apel Timișoara, fiind pronunțată în dosarul penal nr. x/2016, iar decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curții de Apel Oradea fiind pronunțată în dosarul de insolvență nr. 2261/108/2017.

În final, în ceea ce privește condiția ca, în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau ca aceasta să nu fi fost discutată, revizuenta a învederat că, în dosarul nr. x/2017, care a vizat cererea de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, la termenul din 23.07.2020, a invocat autoritatea de lucru judecat a soluției pe latura penală, respectiv a deciziei penale nr. 521/10.05.2018 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul penal nr. x/2016, însă excepția nu a fost pusă în discuție de către instanță.

În concluzie, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei civile nr. 3779 din 23.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și, în rejudecarea recursului, admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 296 din 13.07.2016 a Curții de Timișoara, și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016, întrucât prin aceasta s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, menținută prin decizia penală nr. 521/10.05.2018 a Curții de Apel Timișoara, pronunțate în dosarul penal nr. x/2016, respectiv a sentinței civile nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, menținută prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curții de Apel Oradea, pronunțate în dosarul nr. x/2017.

La data de 15 octombrie 2020, revizuenta A. a depus o completare a cererii de revizuire.

În esență, a susținut că instanța de recurs a ignorat autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței penale nr. 107/2.03.2018 a Tribunalului Arad, confirmată de decizia penală nr. 521/10.05.2018 în dosarul nr. x/2016.

Astfel, a apreciat că, în condițiile în care procedura penală a fost finalizată în mod definitiv anterior procedurii fiscale, puterea de lucru judecat, componentă a autorității de lucru judecat, prin raportare la art. 431 din C. proc. civ. impunea instanței de drept fiscal să rețină că în cazul acesteia nu este incident art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale fiind determinată de către B..

De asemenea, a susținut că autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 209/7.03.2019 a Tribunalului Bihor, confirmată prin decizia civilă nr. 211/5.06.2019 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017 nu a fost nici măcar pusă în discuție în cadrul deciziei a cărei revizuire se solicită.

În opinia revizuentei, instanța de recurs trebuia să rețină faptul că s-a statuat anterior, prin hotărâri definitive, cu autoritate și putere de lucru judecat faptul că aceasta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenței, motiv pentru care organele fiscale nu puteau să rețină în sarcina sa incidența art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală - neîndeplinirea la timp a obligației de deschidere a procedurii insolvenței. Or, revizuenta a susținut că acest aspect ar fi dus în mod automat la invalidarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. ARG-DEJ-8299/15.04.2016.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, iar, în subisidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

IV. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuenta A., Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Cererea ce face obiectul prezentei cauze a fost întemeiată de revizuentă pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Atât în doctrină, cât și în jurisprudență s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; hotărârile să fie pronunțate în același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză sau o chestiune litigioasă tranșată care să aibă legătură cu obiectul dosarului pendinte -; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunțate în același proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În cauza dedusă judecății, se constată că hotărârile pretins contrare invocate de revizuentă nu îndeplinesc cerința identității de obiect, părți și cauză prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Timișoara, secția penală, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 521/A din 10 mai 2018, pe latură civilă, părți au fost partea civilă ANAF - DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și inculpații B. și C., iar obiectul cauzei l-a constituit răspunderea civilă delictuală a inculpaților pentru fapta ilicită constând în infracțiunea de evaziune fiscală.

În dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, în care s-a pronunțat sentința nr. 290/F din 07 martie 2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/C/2019 din 5 iunie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au avut calitatea de părți D.G.R.F.P Timișoara - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Arad și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. E.., iar obiectul cauzei l-a constituit închiderea procedurii insolvenței ca urmare a lipsei bunurilor în averea debitoarei.

În dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în care s-a pronunțat sentința nr. 296 din 13 octombrie 2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizie a cărei revizuire se solicită, au avut calitatea de părți A., Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad - Serviciul de Colectare și Executare Silită PJ - Compartimentul de Insolvabilitate și Atragerea Răspunderii Solidare și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, iar obiectul cauzei l-a constituit anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a Deciziei nr. 4366/26.10.2016 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

Din cele ce preced, rezultă, așadar, în mod clar, că hotărârile pretins potrivnice nu se referă la aceleași părți.

Astfel, revizuenta A. nu a avut calitatea de parte nici în dosarul penal în cadrul căruia s-a stabilit răspunderea civilă a inculpaților B. și C. pentru prejudiciul cauzat statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, nici în dosarul în care s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei S.C. D. S.R.L. și radierea acesteia din Registrul Comerțului. Împrejurarea invocată de revizuenta A., respectiv că sesizarea penală care a stat la baza dosarului nr. x/2016 a fost formulată de către AJFP Arad și împotriva acesteia, nu prezintă relevanță în cauză, întrucât plângerea penală reprezintă un act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu stabilește cadrul procesual într-un dosar penal.

De altfel, și Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 339/2016 că "legiuitorul a dorit ca numai partea ale cărei drepturi au fost afectate prin încălcarea autorității de lucru judecat a unei prime hotărâri judecătorești printr-o hotărâre judecătorească ulterioară care vizează aceeași persoană să poată invoca respectiva cale de atac a revizuirii, în condiții strict reglementate de lege. Cu alte cuvinte, opțiunea legiuitorului a fost determinată de faptul că o hotărâre judecătorească potrivnică trebuie să privească aceeași parte care și-a văzut stabilite drepturile printr-o hotărâre judecătorească anterioară și a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată printr-o hotărâre judecătorească ulterioară."

În continuare, Înalta Curte reține, contrar celor susținute de revizuentă, că hotărârile pretins potrivnice nu se referă nici la aceeași chestiune litigioasă. Astfel, revizuenta A. a fost obligată la plata datoriilor fiscale ale societății D. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, pentru neîndeplinirea, cu rea-credință, a unor obligații legale în calitate de administrator de drept al societății. În litigiul penal, sumele la plata cărora au fost obligați, în solidar, inculpații B. și C., reprezintă prejudiciul adus Statului și organelor fiscale ale acestuia prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În cauza în care s-a dispus închiderea procedurii insolvenței, contrar celor susținute de revizuentă, nu s-a reținut că aceasta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenței, ci s-a constatat că au fost parcurse toate etapele procedurii și nu sunt bunuri de valorificat.

În realitate, în speța dedusă judecății, revizuenta invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, a cărui reglementare urmărește evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, însă nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

În acest context, trebuie menționat că impunerea cerinței ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat este determinată de natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.

În concret, revizuenta susține că prejudiciul este unic în cele trei proceduri - fiscală, penală, insolvență - și a fost stabilit prin raportare la obligațiile fiscale reținute prin Decizia de impunere xnr. 337/28.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală xnr. 271/28.10.2015, iar stingerea obligațiilor fiscale prin plată sau prin oricare altă modalitate trebuie să aibă efecte asupra tuturor procedurilor.

Prin Decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017, ce face obiectul cererii de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat cu privire la prejudiciu, următoarele:

"În prezenta cauză, pentru datoriile fiscale ale societății D. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, s-a decis de organele fiscale angajarea răspunderii fiscale a reclamantei pentru creanța principală de 794.549 RON la care au fost calculate majorări și penalități de întârziere în cuantum de 238.012 RON, pentru neîndeplinirea unor obligații legale în calitate de administrator de drept al societății cu rea-credință.

Este necontestat că suma pretinsă de la inculpatul B. în cadrul exercitării acțiunii civile prin rechizitoriu este parte din suma datorată de societatea D. S.R.L. pentru care reclamantei i s-a angajat răspunderea solidară prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, însă solidaritatea față de societate ale celor doi soți a fost angajată sau s-a propus pe temeiuri juridice diferite care nu sunt incompatibile.

Stingerea creanței va urma regulile solidarității, astfel că achitarea totală sau parțială a creanței de către inculpat, în măsura în care se va dovedi vinovăția sa, conform celor pretinse prin rechizitoriu, va avea influență și asupra întinderii creanței pentru care organele fiscale o vor urmări pe reclamantă.

Pentru a concluziona, Înalta Curte reține că prin rechizitoriul în cauză, în privința dispozițiilor sale referitoare la reclamantă, s-a reținut doar că reclamanta nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în circumstanțele de fapt arătate, iar nu că și-ar fi îndeplinit obligațiile legale care îi reveneau în calitate de administrator de drept al societății de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate sau nedeclarare și/sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale, pentru care ilicitul penal este exclus. De asemenea, nu s-a reținut că reclamanta a omis îndeplinirea acestor obligații legale cu bună credință, pentru a se verifica în prezenta cauză identitatea de obiect și cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu."

Prin urmare, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu mai poate fi valorificat ca motiv de revizuire, instanța de recurs analizând chestiunea litigioasă invocată de revizuentă, respectiv unicitatea prejudiciului material fiscal atunci când, pentru recuperarea unor obligații fiscale principale și/sau accesorii se exercită simultan sau succesiv acțiuni în două sau mai multe proceduri.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale revizuirii, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2022.