ÎCCJ, Decizia nr. 218/2023

Decizia recurată Prin decizia nr. 1727 din 23 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Cererea de recurs Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuenta A., a declarat recurs, înregistrat pe rolul Completului de 5 judecători, sub nr. x/2023. Prin memoriul de recurs este prezentat istoricul cauzei, atât cu privire la litigiul fiscal, cât și cu privire la dosarul penal și la litigiul din procedura insolvenței. Afirmă că aceste proceduri s-au desfășurat în paralel și au avut rezultate diferite. Apreciază că instanța de revizuire a pronunțat hotărârea cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Titulara recursului susține că învestită fiind cu cererea de revizuire, instanța: a) a aplicat greșit dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborate cu art. 431 din C. proc. civ. și cu art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a reținut că acesta reclamă o identitate de părți, obiect și cauză și b) a aplicat greșit art. 431 alin. (2), art. 432 din C. proc. civ. și art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a statuat că instanța de recurs ar fi analizat deja efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul dosarului penal și al litigiului grefat pe procedura insolvenței. Consideră ca fiind o eroare în aplicarea textelor de lege antemenționate, faptul că s-a respins cererea de revizuire în raport cu aspectul că recurenta nu a fost parte în dosarul penal sau în procedura insolvenței, acesta fiind este argumentul apt să determine admiterea cererii de revizuire. Mai susține că instanța de revizuire nu s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat, deși era obligată în temeiul art. 509 alin. (2) din C. proc. civ., să cerceteze regulile care se aplică acestei instituții. Mai arată că aceste prevederi nu fac distincție între efectul ei negativ și efectul pozitiv, dar acest motiv de revizuire se conturează, atât atunci când este încălcat efectul negativ al lucrului judecat, cât și atunci când este încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat. Consideră că, în mod greșit, instanța de revizuire a reținut că instanțele fiscale au analizat autoritatea de lucru judecat. Învederează că instanța de contencios fiscal nu a analizat, în cadrul litigiului fiscal, efectul pozitiv al lucrului judecat în procedura penală și în procedura insolvenței. Arată că autoritatea de lucru judecat a soluțiilor pronunțate în dosarul de insolvență nr. x/2017 nu a fost pusă în discuție sau referită în cadrul deciziei pronunțate în dosarul fiscal. Astfel, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, cu consecința anulării deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și admiterea recursului împotriva sentinței civile nr. 296 din 13 iulie 2016 a Curții de Apel Timișoara, iar, în rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 15 aprilie 2016.

Apărările părților Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului motivat de faptul că cererea de revizuire este inadmisibilă. Recurenta A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a reluat susținerile din cererea de recurs.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În temeiul art. 267 par. (3) TFUE, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare: 1. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opune unor reglementări naționale, precum cele în vigoare în România, care permit derularea în paralel și finalizarea unei proceduri penale, unei proceduri fiscale și unei proceduri a insolvenței în care se tinde la recuperarea unui prejudiciu unic, reprezentat de obligații fiscale neplătite, în condițiile în care: i) nu există în legislația națională norme de asigurare a unei coordonări între cele trei proceduri; ii) nu există, în legislația națională, nicio posibilitate de limitare, administrativă sau judiciară, a severității ansamblului sancțiunilor aplicate? 2. Art. 47 și 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, coroborate cu principiul îmbogățirii fără justă cauză, permit continuarea unei proceduri în care se tinde la recuperarea unui prejudiciu unic, reprezentat de obligații fiscale neplătite, în condițiile în care: i) s-a stabilit deja, cu titlu definitiv, în cel puțin o altă procedură concurentă referitoare la aceeași stare de fapt, că persoana în cauză nu a săvârșit faptele imputate și nu a contribuit la producerea acestui prejudiciu unic; ii) datorită necorelării procedurilor, același prejudiciu unic este recuperat sau poate fi recuperat de autoritățile naționale în două sau mai multe proceduri, de la aceeași persoană sau de la persoane diferite? În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurenta-revizuentă a arătat că împotriva sa s-au derulat în paralel trei proceduri (fiscală, penală și de insolvență), cu rezultate diferite și care nu au fost corelate, astfel încât nu s-a dat eficiență principiului securității raporturilor juridice [în conformitate cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 6 par. (1) din Convenție] și principiului ne bis in idem [art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție]. Astfel, recurenta a analizat din perspectiva prevederilor interne, efectele pe care le-au generat cele trei proceduri derulate în paralel în speță și consecințele necorelării acestora prin raportare la sancțiunile aplicate, în principal autoritatea de lucru judecat incidentă în cauză. A arătat că procedurile naționale nu sunt corelate, conceptual, instituțional și normativ, motiv pentru care ele se dezvoltă, în opinia recurentei, nu doar în paralel, ci în multe cazuri antagonic. Această conciliere era necesară, în opinia recurentei, în condițiile în care în privința acesteia s-a stabilit, prin hotărâri judecătorești definitive, în procedura penală și respectiv în procedura insolvenței că nu a avut nicio responsabilitate și nicio obligație de a repara prejudiciul. În schimb, în considerarea aceleiași stări de fapt fiscale și, în esență, cu privire la același prejudiciu, în procedura fiscală s-a considerat că recurenta are obligația de a plăti prejudiciul. Prin urmare, apreciază că cererea de sesizare a CJUE este admisibilă.

Punctul de vedere al intimatei asupra cererii de sesizare a CJUE Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a depus note de ședință prin care solicită respingerea cererii de sesizare a CJUE deoarece solicitantul nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tinde la obținerea unei soluționări concrete a cauzei din partea CJUE. De asemenea, arată că cererea de sesizare nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 267 din TFUE. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Cu titlu prealabil, se impune constatarea că prin cererea de revizuire dedusă judecății, revizuenta A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (pronunțată în dosarul nr. x/2017), ca fiind contrară hotărârilor pronunțate într-un proces penal, anume sentinței penale nr. 107 din 02 martie 2018 a Tribunalului Arad, confirmată prin decizia penală nr. 521/A din 10 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara (pronunțate în dosarul nr. x/2016) și hotărârilor pronunțate în procedura insolvenței S.C. B. S.R.L., anume sentinței civile nr. 209 F din 07 martie 2019 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/C/2019 din 05 iunie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (pronunțate în dosarul nr. x/2017), invocând incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin decizia recurată în procesul pendinte, nr. 1727 din 23 martie 2022, instanța de revizuire, procedând la examinarea condițiilor de admisibilitate ale cererii în raport de cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborate cu ale art. 430 și urm. C. proc. civ., relative la autoritatea de lucru judecat, a dispus respingerea cererii, sub motiv că nu întrunește condițiile de admisibilitate. S-a reținut că cererea nu îndeplinește cerința privitoare la existența triplei identități de elemente (părți, obiect și cauză), nici pe aceea relativă la existența unei dezlegări anterioare date unei chestiuni litigioase ce are legătură cu obiectul procesului și care nu poate fi contrazisă în cel de-al doilea proces, respectiv, nici cerința ca în acest din urmă proces să nu se fi invocat/examinat autoritatea de lucru judecat a hotărârii/hotărârilor pretins contrare, pronunțate în procese anterioare. Prin recurs, revizuenta a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motiv că cererea dedusă judecății întrunește condițiile de admisibilitate și că hotărârea instanței de revizuire încalcă regulile de procedură prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 430 și urm. C. proc. civ. și art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. (relative la autoritatea hotărârii penale în procesul civil). Revizuenta a formulat, totodată, cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei decizii asupra celor două întrebări preliminare expuse în precedent. Apreciind asupra cererii de sesizare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, deoarece în cauza pendinte, ce are ca obiect o cale extraordinară de atac, de retractare, dezbaterile sunt limitate, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, astfel că nu este necesară o decizie interpretativă a instanței europene asupra celor solicitate de revizuentă. Rezultă că prin întrebările preliminare formulate, revizuenta urmărește să obțină un răspuns cât privește compatibilitatea unei proceduri fiscale cu principiul securității raporturilor juridice, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 6 par.(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiului ne bis in idem, statuat prin art. 50 din aceeași Cartă și art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, procedură care a fost derulată în circumstanțele particulare relevate, anume după finalizarea altor proceduri judiciare, penală și de insolvență, ce au vizat, printre altele, repararea aceluiași prejudiciu. Procedura fiscală derulată în contra revizuentei a făcut obiectul verificărilor instanței de contencios administrativ și fiscal în procesul finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020, hotărâre definitivă ce este atacată cu revizuire în procesul pendinte, iar procedurile penală și de insolvență cu privire la care se afirmă că au avut același scop, angajarea răspunderii persoanei/persoanelor vinovate de prejudiciul unic cauzat bugetului de stat de S.C. B. S.R.L. au fost, de asemenea, derulate și finalizate prin hotărâri judecătorești definitive (cele indicate a fi contrare). Or, revizuirea este o cale extraordinară de atac ce nu permite exercitarea controlul judiciar în privința legalității hotărârii judecătorești a cărei anulare se cere ori a acelora pretins contrare, în respectarea aceluiași principiu invocat în cererea de sesizare, al securității raporturilor juridice, ce interzice instanțelor de judecată reluarea judecăților finalizate prin hotărâri judecătorești definitive, astfel că pronunțarea unei decizii interpretative nu este utilă soluționării cauzei, cu atât mai puțin, prezentei căi de atac, al cărei obiect este limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la verificarea conformității hotărârii atacate cu recurs cu regulile de drept aplicabile. O astfel de solicitare putea a fi supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a pronunțat decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, abilitată în cadrul controlului judiciar pe care îl exercita în privința legalității actelor fiscale contestate de revizuentă să decidă cu privire la utilitatea pronunțării unei decizii interpretative cu privire la chestiunile ce fac obiectul întrebărilor preliminare. Prin urmare, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului pendinte, cu luarea în considerarea a normelor de drept aplicabile. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuenta susține că instanța de revizuire a statuat greșit cu privire la neîndeplinirea cerințelor de admisibilitate ale cererii pe care a dedus-o judecății pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică de nelegalitate, pretinde că instanța de revizuire a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 431 din C. proc. civ. și art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. atunci când a statuat că în cauză era necesară întrunirea cerinței relative la identitatea de obiect, părți și cauză și, astfel, că ar fi relevantă cauzei împrejurarea că nu a fost parte litigantă în procesele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare. Astfel formulată, critica ignoră, nepermis, împrejurarea că examinarea condiției de admisibilitate privind tripla identitate de obiect, părți și cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., s-a impus instanței de revizuire în considerarea faptului că însăși revizuenta, A., prin cererea dedusă judecății, solicitând anularea deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pentru încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în procesul penal, a afirmat îndeplinirea acestei condiții. În acest sens, argumentele expuse în cuprinsul cererii de revizuire de sub pct. b, prin care revizuenta a susținut că există "tripla identitate de părți, obiect și cauză", argumentat de faptul că în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 3779, litigiul s-a purtat între A. și AJFP Arad și DGRFF Timișoara, iar în dosarul penal, sesizarea inițială a fost formulată de către AJFP Arad și împotriva sa, nu doar a inculpaților C. și D., respectiv, că în ambele proceduri judiciare s-a urmărit tragerea la răspundere a persoanei/persoanelor vinovate de prejudiciul produs bugetului de stat prin neplata obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L., prin decizia de impunere xnr. 337/38.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală xnr. 271/28.10.2015. Or, atunci când se invocă efectul negativ al autorității de lucru judecat, ce împiedică irepetabilitatea aceluiași litigiu, îndeplinirea cerinței privind tripla identitate de obiect, cauză și părți este absolut necesar a fi îndeplinită, întrucât este statuată prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. De altminteri, rațiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie, în principal, necesitatea de a se înlătura încălcarea efectului negativ al lucrului judecat, atunci când instanțele pronunță soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, caz în care instanța de revizuire este îndrituită să anuleze, fără altă formalitate, ultima hotărâre. Așa fiind, cum revizuenta nu a fost parte în procesul penal ca, de altminteri, nici în procedura insolvenței, în care au fost pronunțate hotărârile indicate a fi contrare, corect instanța de revizuire a statuat că nu poate primi susținerile sale privind încălcarea efectului negativ al lucrului judecat al respectivelor hotărâri în procesul finalizat prin pronunțarea deciziei atacate cu revizuire, nr. 3779 din 23 iulie 2020. Printr-o a doua critică de nelegalitate, revizuenta susține încălcarea de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 432 din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a statuat că instanța de recurs ar fi analizat deja efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul dosarului penal și al litigiului grefat pe procedura insolvenței. În dezvoltarea acestei critici, revizuenta pretinde că prin cererea dedusă judecății a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința hotărârilor judecătorești penale, nu efectul negativ, și că instanța de revizuire a statuat, greșit, că acesta a fost valorificat de instanța de contencios administrativ și fiscal care a pronunțat decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, deși în dispozitivul hotărârii nu se identifică vreo mențiune în acest sens. Critica omite considerentele explicative ale hotărârii recurate prin care instanța de revizuire a arătat că reglementarea ce permite invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat urmărește evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, însă nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Aceasta, întrucât, efectul pozitiv al lucrului anterior judecat, descris de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune că o chestiune lămurită într-o hotărâre anterioară se opune în procesul ulterior dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, neputând fi contrazisă de soluția pronunțată de instanță în litigiul viitor, vizând alte aspecte și în care nu se regăsește tripla identitate de elemente impusă de efectul negativ al autorității de lucru judecat. Prin urmare valorificarea efectului pozitiv se realizează sub forma unei prezumții, ce obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează hotărârea, astfel că valorificarea acestui efect al autorității de lucru judecat nu impune pronunțarea unei soluții distincte de aceea dată asupra fondului cauzei, spre deosebire de cazul în care se susține încălcarea efectului negativ, ce se invocă sub forma unei excepții de procedură, fapt ce impune instanței de judecată pronunțarea unei soluții distincte. Prin urmare, din perspectiva admisibilității revizuirii întemeiată pe prezumția lucrului judecat anterior, este relevant dacă instanța care a pronunțat hotărârea în cel de-al doilea proces a examinat sau nu dezlegările jurisdicționale ce au fost date chestiunilor litigioase în procesul anterior, nu dacă s-a pronunțat o soluție distinctă prin dispozitivul hotărârii, cum, eronat, susține revizuenta. Or, în speță, instanța de revizuire a constatat că statuările jurisdicționale din rechizitoriul întocmit în procesul penal au fost examinate de instanța de contencios administrativ și fiscal care a pronunțat decizia nr. 3779, a cărei anulare se cere pe calea revizuirii. În acest sens, în cuprinsul hotărârii recurate au fost expuse considerentele deciziei menționate prin care instanța de contencios administrativ și fiscal, verificând unicitatea prejudiciului reprezentat de datoriile fiscale stabilite în sarcina societății S.C. B. S.R.L., cu privire la care a constatat declararea insolvabilități, a reținut că angajarea răspunderii revizuentei prin deciziile fiscale contestate s-a făcut în considerarea neîndeplinirii de către aceasta, cu rea-credință, a obligațiilor ce îi incumbau în calitate de administrator de drept al societății, că suma pretinsă de autoritățile fiscale de la inculpatul C. prin acțiunea civilă atașată acțiunii penale este parte din suma datorată de societate bugetului de stat și pentru care s-a angajat și răspunderea solidară a revizuentei, că solidaritatea față de societate a celor doi soți a fost angajată pe temeiuri juridice diferite, ce nu sunt incompatibile, respectiv, că stingerea creanței fiscale va urma regulile solidarității, astfel că achitarea totală sau parțială de către inculpat va avea influență și asupra întinderii creanței pentru care organele fiscale o pot urmări pe revizuentă. Instanța de contencios administrativ și fiscal a statuat, totodată, că în procesul penal s-a reținut doar că revizuenta nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, nu și că și-ar fi îndeplinit cu bună-credință obligația de a cere deschiderea procedurii insolvenței societății, ce îi revenea în calitate de administrator de drept, pentru a se putea verifica în proces identitatea de obiect și cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu. Prin urmare, constatând că instanța de contencios administrativ și fiscal a ținut seama de statuările jurisdicționale din rechizitoriul întocmit în procesul penal desfășurat anterior, în mod corect instanța de revizuire a reținut că nu poate primi spre verificare aceleași chestiuni litigioase, întrucât acest fapt ar semnifica exercitarea unui control judiciar în privința dezlegărilor date prin hotărârea atacată cu revizuire, ceea ce nu îi este permis. În acest context al analizei se impune și mențiunea că se privește ca nefondată și susținerea revizuentei potrivit căreia atâta timp cât dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu disting între efectul negativ și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, constatarea încălcării oricăruia dintre cele două efecte atrage anularea ultimei hotărâri. Distincția menționată se regăsește în norma prevăzută de art. 431 C. proc. civ., cu care se coroborează art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar consecințele produse de cele două efecte atașate lucrului judecat, negativ și pozitiv, sunt prevăzute de art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul hotărârilor potrivnice, dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Subsumat motivului de recurs examinat se mai susține că instanța de revizuire a soluționat greșit și pretenția de anulare a deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pentru încălcarea efectului pozitiv al hotărârilor pronunțate în dosarul de insolvență nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, hotărâri a căror autoritate de lucru judecat, în opinia revizuentei, deși trebuia, nu a fost pusă în discuția părților de instanța de contencios administrativ și fiscal. Critica nu poate fi primită, deoarece ignoră considerentele hotărârii recurate prin care instanța de revizuire a constatat că în cuprinsul hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017 nu se identifică pretinsele dezlegările jurisdicționale invocate prin cererea de revizuire, anume nu se identifică statuări potrivit cărora revizuenta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenței. Examinând cuprinsul acestor hotărâri, instanța de revizuire a constatat că au fost pronunțate într-un dosar ce a avut ca obiect procedura insolvenței S.C. B. S.R.L. deschisă la cererea creditoarea DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și că, prin aceste hotărâri, instanțele de judecată au dispus închiderea procedurii pentru lipsa bunurilor societății care să poată fi valorificate, fără a tranșa în vreun mod asupra chestiunilor invocate de revizuentă prin cererea dedusă judecății. Or, verificarea lucrului judecat anterior presupune existența unor dezlegări clare date unor chestiuni litigioase și care se regăsesc, astfel, expuse în cuprinsul hotărârilor pretins potrivnice, nu care ar trebui deduse de instanța de revizuire prin evaluarea soluțiilor pronunțate ori a raționamentului logico-judiciar pe care acestea se sprijină, cum eronat pretinde revizuenta. Prin urmare, în mod corect instanța de revizuire a constatat că nu pot fundamenta pretenția de revizuire dedusă judecății susținerile revizuentei potrivit cărora, în considerarea faptului că nu a fost cercetată în procesul penal, hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017, de închidere a procedurii insolvenței societății fără atragerea răspunderii sale pentru neplata datoriilor societății la bugetul de stat, ar semnifica faptul că instanțele ar fi stabilit și că nu îi incumba obligația de a cere deschiderea procedurii insolvenței și, deopotrivă, faptul că nu mai putea fi angajată răspunderea sa pentru datoriile societății la bugetul de stat într-o procedură fiscală viitoare. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul dedus judecății de revizuentă, ca nefondat. În considerarea soluției pronunțate asupra recursului și a argumentelor expuse în precedent, va fi respinsă și cererea de sesizare Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei decizii preliminare asupra întrebărilor formulate prin intermediul acesteia.