ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 270/2013

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 42296/3/2012/a2 de Curtea de Apel București, secția I penală, având pe rol judecarea apelurilor formulate de inculpații M.D., B.I. și P.M. împotriva Sentinței penale nr. 830 din data de 28 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, verificând din oficiu în condițiile prevăzute de art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen. măsura arestării preventive a inculpaților M.D. și B.I. a constatat că subzistă temeiurile de drept și de fapt care au determinat luarea măsurii, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 160 b C. proc. pen., art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., faptele pentru care inculpații au fost urmăriți penal și condamnați de prima instanță fiind grave, în sarcina inculpaților reținându-se săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în dosar existând probe că lăsarea lor în stare de libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, acesta desprinzându-se din gravitatea deosebită a infracțiunii, modalitatea de comitere a acesteia, cantitatea mare de droguri, precum și din amploarea acestui fenomen infracțional. Pentru a dispune astfel Curtea de Apel a reținut că prin Sentința penală nr. 830 din data de 28 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul B.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și C. pen.

pe 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen în condițiile stării de recidivă prev. de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. Totodată, se reține că inculpatul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale, instanța constatând că temeiurile legale ale măsurii îndeplineau cerințele art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor precum și pentru desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Împotriva încheierii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.I., solicitând revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și Curtea de Apel București. De altfel, în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Înalta Curte reține și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei măsurii preventive. Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. În ce privește durata arestării preventive, avându-se în vedere că dosarul se află în faza apelului, nu s-a depășit termenul rezonabil, iar inculpatul a fost condamnat chiar nedefinitiv la o pedeapsă privativă de libertate. Această condamnare nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Ca atare, subzistând temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, intervenind și condamnarea inculpatului, nu se impune revocarea măsurii arestării preventive, încheierea recurată fiind legală și temeinică. Pentru motivele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat de inculpatul B.I. va fi respins ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 192 C. proc. pen., cu referire la art. 189 alin. (1) din același cod, inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva încheierii din 15 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 42296/3/2012/a2. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2013. Procesat de GGC - GV