ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 270/2013

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 ianuarie 2013

pronunțată în Dosarul nr. 42296/3/2012/a2 de Curtea de Apel București, secția I

penală, având pe rol judecarea apelurilor formulate de inculpații M.D., B.I. și

P.M. împotriva Sentinței penale nr. 830 din data de 28 noiembrie 2012 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, verificând din oficiu în

condițiile prevăzute de art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen. măsura arestării preventive a inculpaților M.D. și B.I. a

constatat că subzistă temeiurile de drept și de fapt care au determinat luarea

măsurii, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 160

b

C. proc.

pen., art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., faptele pentru care

inculpații au fost urmăriți penal și condamnați de prima instanță fiind grave,

în sarcina inculpaților reținându-se săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri de mare risc, în dosar existând probe că lăsarea lor în stare de

libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, acesta

desprinzându-se din gravitatea deosebită a infracțiunii, modalitatea de

comitere a acesteia, cantitatea mare de droguri, precum și din amploarea

acestui fenomen infracțional.

Pentru a dispune

astfel Curtea de Apel a reținut că prin Sentința penală nr. 830 din data de 28

noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul B.I.

a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și C. pen. pe 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de

droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen în condițiile stării de recidivă prev. de

art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Totodată, se reține

că inculpatul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale, instanța

constatând că temeiurile legale ale măsurii îndeplineau cerințele art. 143 și

art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei

persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit

o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica

să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară pentru apărarea ordinii

publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor precum și pentru

desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Împotriva încheierii

a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.I., solicitând revocarea

măsurii arestării preventive, apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au

stat la baza luării acestei măsuri.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., constată că

acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din

același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea de

Apel București a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte, în

raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea

deosebită a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului,

apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, așa cum corect a reținut și Curtea de Apel București.

De altfel, în

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a admis că,

prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice,

anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice

o detenție preventivă.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține

și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale

ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul

verificării legalității și temeiniciei acestei măsurii preventive.

Astfel că, la acest

moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru

punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator

administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo

altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

În ce privește durata

arestării preventive, avându-se în vedere că dosarul se află în faza apelului,

nu s-a depășit termenul rezonabil, iar inculpatul a fost condamnat chiar

nedefinitiv la o pedeapsă privativă de libertate. Această condamnare nu

alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat

într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în

dispozițiile și limitele legii.

Ca atare, subzistând

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, intervenind

și condamnarea inculpatului, nu se impune revocarea măsurii arestării

preventive, încheierea recurată fiind legală și temeinică.

Pentru motivele

expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat de inculpatul B.I. va fi respins ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 C. proc. pen., cu referire la art. 189 alin. (1) din

același cod, inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva încheierii din 15

ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

Dosarul nr. 42296/3/2012/a2.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - GV