ÎCCJ, decizie (scj.ro #85058)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85058) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

(1) Funcționar public. Modificarea

raportului de serviciu. Mutarea definitivă dintr-o funcție

publică de conducere într-una de execuție.

Legea

nr. 188/1999, art. 75

(2) Violența –

viciu de consimțământ. Dovedire. Mărturia. Aprecierea

forței probante.

Codul

civil, art. 953, 955-958

Cuprins pe materii: Dreptul funcției publice

Indice alfabetic: Consimțământ. Viciere.

Demisie

Funcționar public

Funcție publică de conducere

Funcție publică de

execuție

Mărturie. Forță

probantă

Raport de serviciu.

Modificare. Încetare.

publică de conducere într-una de execuție reprezintă o

modificare  a raportului de serviciu astfel încât este greșită

interpretarea potrivit căreia mutarea definitivă pe un post de

execuție ar implica o prealabilă demisie din funcția de

conducere. Aplicarea art. 84 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999  ar conduce

la încetarea raporturilor de serviciu, cu consecința pierderii

calității de funcționar public, ce ar mai putea fi eventual

redobândită numai prin examen, în conformitate cu art. 51 din aceeași

lege.

art. 953, și art. 955-958, ca fiind acel viciu de consimțământ

ce rezultă din amenințarea unei persoane cu un rău care îi

produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care

altfel nu l-ar fi încheiat, poate fi demonstrată prin orice mijloc de

probă admis de lege. Depozițiile martorilor care au relatat

împrejurări de fapt pe care le-au aflat de la reclamantă nu au

însă forța probantă necesară pentru a stabili exercitarea

împotriva acesteia a unei constrângeri morale  de natură a-i fi viciat

consimțământul

.

Î.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 4678 din 4

decembrie 2007

Notă:

Instanța

a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 188/1999, privind Statutul

funcționarilor publici, în forma publicată în M. Of. nr. 251 din

22/03/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în  M.Of. nr.

365 din

29/05/2007, articolele acesteia căpătând o nouă numerotare.

Prin sentința nr.89

din 8 martie 2007, Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta FM,

dispunând anularea Ordinului nr.1014 din 30 noiembrie 2006, emis de

Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care s-a

decis mutarea definitivă a acesteia din funcția de șef

administrație la Agenția Finanțelor Publice Craiova, pe o

funcție publică de execuție în cadrul  aceleiași

direcții generale și reintegrarea reclamantei pe postul deținut

anterior emiterii acestuia.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta FM, care a

deținut până la data de 30.11.2006 funcția de șef

administrație la Agenția Finanțelor Publice a municipiului

Craiova, din cadrul Direcției Finanțelor Publice Dolj, a fost

mutată definitiv pe o funcție publică de execuție, în

cadrul aceleiași direcții generale, conform Ordinului 1014 din

30.11.2006 emis de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, în temeiul art.75 alin. (2) lit.d) și art.79 alin. (1)

și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, avându-se în vedere cererea prin care

reclamanta a solicitat la data de 30.11.2006, mutarea sa definitivă pe o

funcție publică de execuție.

A mai reținut

instanța de fond că din probele administrate a rezultat că

reclamanta a redactat cererea de mutare în altă funcție, în

prezența Președintelui Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, fiind constrânsă moral, astfel că acordul pentru

modificarea raportului de funcție i-a fost smuls prin violență,

fiind așadar anulabil.

Instanța de fond a mai

stabilit, pe baza interpretării prevederilor legale aplicabile în

cauză, că în cazul reclamantei, în sensul art.75 lit.d) din Legea

nr.188/1999, indicat ca temei legal al ordinului contestat, nu s-a realizat  o

mutare conform textului citat, ci o trecere dintr-o funcție publică

de conducere, pe care o deținea  reclamanta, într-o funcție

publică de execuție, ceea ce implica însă, în prealabil,  o

cerere de demisie a reclamantei și apoi trecerea sa într-o funcție

publică de execuție, conform art.84 alin. (1) lit.e) din Legea

nr.188/1999. Pe baza declarațiilor  martorilor audiați instanța

de fond a stabilit că, în realitate, cererea lapidară a reclamantei,

nemotivată, privește numai demisia din funcția publică de

conducere, solicitată la momentul la care Președintele Agenției

Naționale de Administrare Fiscală a efectuat o vizită la  sediul

instituției, însă potrivit art.84 alin. (6) din Legea nr.188/1999

nici procedura demisiei nu a fost respectată, ordinul fiind emis în

aceeași zi.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală.         Prin motivele de recurs dezvoltate, aceasta

a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond

că trecerea reclamantei din funcția publică de conducere în cea

de execuție ar fi implicat mai întâi o încetare a raporturilor de

funcție, prin demisie, conform art.84 alin. (1) lit.e) din Legea

nr.188/1999  dispozițiile reglementând această procedură nefiind

însă respectate, în condițiile în care ordinul de mutare a fost emis

în aceeași zi.

Recurenta a precizat

că în cauză nu se impunea respectarea procedurii legale

prevăzute în cazul demisiei câtă vreme ordinul emis, de mutare

definitivă, s-a întemeiat pe prevederile art.75 alin. (2) lit.d) și

art.79 alin. (1) și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, republicată, ca

urmare a cererii exprese a reclamantei de mutare pe o funcție de

execuție, și nu de demisie, astfel că în cauză a operat o

modificare a raporturilor de serviciu și nu încetarea lor.

În plus,

recurenta-pârâtă a mai arătat că această trecere  s-a

făcut tocmai în considerarea  principiului stabilității în exercitarea

funcțiilor publice, fiind favorabilă reclamantei-intimate,

față de demisie care conducea automat la încetarea

calității de funcționar public.

În fine,

recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond și

pentru a fi reținut vicierea consimțământului reclamantei la

momentul la care a formulat cererea de mutare definitivă, respectiv în

stare de constrângere morală, numai pe baza depozițiilor a doi

martori, care însă nu se aflau în biroul în care intimata-reclamantă

a redactat cererea sa în prezența Președintelui Agenției

Naționale de Administrare Fiscală.

Recursul este fondat.

Înalta Curte, examinând

actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de

prevederile legale incidente, dar și prin prisma motivelor de recurs formulate,

circumscrise prevederilor art.304 pct.9 C.proc.civ. și a art.304

1

C. proc. Civ., reține că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre cu greșita aplicare și interpretare a legii ce se

impune a fi modificată în totalitate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei,

în considerarea celor în continuare arătate.

Prin Ordinul nr.1014 emis

la data de 30.11.2006 s-a dispus de către Președintele Agenției

Naționale de Administrare Fiscală - Ministerul Finanțelor

Publice, cu începere de la aceeași dată, mutarea definitivă  a

doamnei  MF, șef administrație la Administrația Finanțelor

Publice a municipiului C, în temeiul prevederilor art.75 alin. (2) lit.d)

și a art.79 alin. (1) și (2) lit.b) din Legea nr.188/1999, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, pe o funcție

publică de execuție în cadrul aceleiași direcții generale.

Din preambulul

respectivului ordin, rezultă că a fost avută în vedere cererea

doamnei MF, care a solicitat mutarea sa definitivă pe o funcție

publică de execuție, cerere aprobată de conducerea Agenției

Naționale de Administrare Fiscală.

Contrar celor reținute

de instanța de fond, Înalta Curte, apreciind întemeiate criticile

recurentei-pârâte, constată că mutarea definitivă a reclamantei

pe un post de execuție nu implica, în prealabil, cererea sa de demisie din

funcția de conducere, în condițiile art.84 lit.e) din Legea

nr.188/1999, republicată, acest text de lege nefiind incident în

cauză și drept urmare nefiind aplicabilă nici procedura stabilită

de lege în cazul demisiei. În actul normativ indicat demisia este

reglementată ca fiind una din situațiile în care încetează

raporturile juridice de serviciu ale funcționarului public, cu

consecința pierderii calității de funcționar public (art.84

lit.e) din Legea nr.188/1999, republicată) ce ar mai putea fi eventual

redobândită numai prin examen, conform art.51 din aceeași lege.

De altfel, această

interpretare dată de instanța de fond prevederilor legale incidente,

este infirmată pe de o parte de conținutul și temeiul ordinului

contestat, ce face o neechivocă trimitere la prevederile din Legea

nr.188/1999, republicată, ce reglementează modificarea raportului

juridic de serviciu a funcționarului public, iar pe de alta, de chiar

conținutul cererii olografe a reclamantei-intimate ce atestă

solicitarea, chiar dacă nemotivată, de trecere pe o funcție de

execuție, conform pregătirii profesionale.

Potrivit Legii nr.188/1999,

republicată, (art.75 alin.2) modificarea raportului de serviciu,

definită ca reprezentând trecerea funcționarului public pe un alt

post, în aceeași instituție, sau în alta, în mod temporar sau

definitiv, și care are loc, printre altele, prin mutarea în cadrul altui

compartiment, definitivă sau temporară, se raportează la

calitatea de funcționar public de execuție și/sau funcționat

public de conducere, nefiind reglementată o procedură diferită

pentru funcționarii publici ce dețin și funcții de

conducere. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că nu se poate

reține nelegalitatea ordinului contestat, motivat de cauze procedurale, respectiv

de nerespectarea termenelor prevăzute în cazul demisiei, câtă vreme

această instituție nu este aplicabilă și nici nu poate fi

asimilată situației reclamantei-intimate, față de care, de

altfel, nici nu s-a urmărit încetarea raporturilor de serviciu.

Înalta Curte apreciază

că este întemeiată și critica recurentei-pârâte vizând cele

reținute de instanța de fond cu privire la vicierea

consimțământului reclamantei la momentul la care a formulat cererea

de mutare definitivă, sub forma violenței morale.

Reglementată în Codul

civil (art.953,955-958) violența este acel viciu de

consimțământ  ce rezultă din amenințarea unei persoane cu

un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act

juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Un astfel de viciu de

consimțământ poate fi demonstrat prin orice mijloc de probă

admis de lege.

Instanța de fond a stabilit exercitarea

constrângerii morale asupra reclamantei-intimate pe baza depozițiilor a

doi martori, care au relatat împrejurări de fapt pe care le-au aflat de la

reclamantă, ei neparticipând la întrevederea dintre reclamantă

și președintele Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, multe din afirmațiile lor fiind de altfel simple

presupuneri.

Înalta Curte apreciază

că aceste depoziții nu au forța probantă necesară

pentru a susține concluzia instanței de fond, în sensul că a

fost viciat consimțământul reclamantei la momentul la care aceasta a

solicitat mutarea sa într-o funcție de execuție, pe de o parte pentru

că cele arătate de martori sunt relatări indirecte, cu un

pronunțat caracter prezumtiv chiar speculativ, iar pe de alta pentru

că din alte probe administrate în cauză  rezultă cu certitudine

că la discuția purtată între reclamanta – intimată și

președintele  Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu

a mai participat nici o altă persoană       În fine, Înalta Curte

apreciază că nu s-a făcut în  cauză dovada viciului de

consimțământ sub forma violenței morale, astfel cum greșit

a reținut instanța de fond, în condițiile în care nu s-a făcut

referire expresă și nu s-a explicat raționamentul pe baza

căruia s-a  apreciat că au fost întrunite cumulativ cele două

condiții cerute pentru ca presupusa violență să fie

apreciată ca viciu de consimțământ, respectiv caracterul

său determinat dar și caracterul injust, nelegitim, doctrina

reținând în mod constant că nu orice constrângere sau

amenințare, prin ea însăși, constituie violență, ci

numai cea nelegitimă, nefiind considerată violență

amenințare cu exercitarea unei căi legale sau teama de urmările

legale ale exercitării unui drept.

În considerarea tuturor celor arătate, în

temeiul art.312 C. proc. civ. Înalta Curte, reținând temeinicia criticilor

recurentei-pârâte, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.304

pct.9 C. proc. civ. a admis recursul respingând ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei-intimate.