ÎCCJ, decizie (scj.ro #81684)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81684) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Despăgubiri

solicitate pe calea dreptului comun pentru un teren expropriat

ocupat

de amenajări hidroenergetice. Respingerea acțiunii. Incidența

dispozițiilor legilor speciale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi

reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

expropriere

-  despăgubiri

-  drept de proprietate

Legea nr. 2113/1998, art. 6

Legea nr. 1/2000, art. 4

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, pentru imobilele

trecute în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații

hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, li s-a recunoscut

posibilitatea foștilor proprietari să primească suprafețe

echivalente în compensare, iar în ipoteza în care această compensare nu

este posibilă, să primească despăgubiri.

În

situația în care partea reclamantă a uzat de această

reglementare specială, formulând cerere la Comisia de fond funciar, obținând însă o hotărâre nefavorabilă în etapa

administrativ-jurisdicțională și fără să epuizeze

căile de atac împotriva acestei hotărâri în măsura în care era

nemulțumită de soluție,  nu își mai poate valorifica

pretențiile printr-o acțiune de drept comun.

Valorificarea

dreptului în procedura de drept comun - atunci când există și o

reglementare specială în materie - este subordonată nu doar

exigenței de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor

persoane ori securității raporturilor juridice, ci și

condiției ca partea să beneficieze deja de un bun în patrimoniu, care

să n-o mai oblige la recunoașterea sau validarea dreptului într-o

altă procedură (specială).

Secția I civilă, decizia nr. 5041

din

6 noiembrie 2013

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la 23.01.2007 pe rolul

Judecătoriei Caransebeș (declinată în favoarea Tribunalului

Caraș-Severin, conform sentinței nr. 1629/2009), reclamanții

Ș.R., C.I., H.I., H.M., H.A., B.I., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M.

și C.M., I.N.A., I.I., I.Z. au chemat în judecată pe pârâta S.C. H.

S.A., solicitând să fie obligată la respectarea dreptului de

proprietate și posesie asupra terenurilor pe care sunt proprietari conform

CF-urilor și obligarea la despăgubiri pentru terenurile ocupate de

Lacul tampon Zervești. Ulterior, reclamanții C.M. și C.M., prin

precizare de acțiune, au solicitat acordarea de despăgubiri și

pentru terenul înscris în CF nr.180 Ruieni, transcris în fila CF nr.352 Ruieni,

nr.top. 1, ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni.

Cadrul

judecății a fost modificat prin atragerea în proces și a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicat de

pârâtă, ca titular al dreptului.

Prin

sentința civilă nr.1053 din 04.07.2011 Tribunalul Caraș-Severin

a respins excepția inadmisibilității acțiunii și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

C.M. și C.M., a anulat ca netimbrată cererea formulată de

reclamanta I.N.A., a luat act de renunțarea la judecată

formulată de reclamantul B.I. și reclamanta I.A., soție

supraviețuitoare a reclamantului I.I., a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M.,

H.A., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și C.M. împotriva pârâților

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și S.C. H.

S.A.

Pentru a

hotărî astfel, analizând cu prioritate excepția

inadmisibilității, tribunalul a reținut că aceasta este

neîntemeiată, întrucât, cererea de chemare în judecată, așa cum

a fost formulată inițial, avea ca obiect revendicarea terenurilor,

ulterior reclamanții solicitând doar obligarea pârâților la

despăgubiri. Or, excepția invocată vizează doar inadmisibilitatea

cererii în revendicare, nu și inadmisibilitatea cererii în

despăgubiri.

Excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților C., a fost

respinsă întrucât imobilele înscrise în CF nr.352 Rueni, pentru care

aceștia au solicitat despăgubiri, au fost proprietatea lor anterior

exproprierii din 1973.

În ceea ce

privește cererea continuată de reclamanta I.N.A., în calitate de

succesoare a reclamantului I.I., tribunalul a anulat-o ca netimbrată în

temeiul art.20 din Legea nr.146/1997.

În

legătură cu fondul cauzei, tribunalul a reținut că,

potrivit pretențiilor formulate, reclamanții au solicitat ca pârâta

să fie obligată la respectarea dreptului lor asupra terenurilor pe

care sunt proprietari conform CF-urilor și obligarea la despăgubiri

pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zervești. Ulterior,

reclamanții C.M. și C.M. au pretins acordarea de despăgubiri

și pentru terenul înscris în CF nr.180 Ruieni, transcris în  CF nr.352

Ruieni, nr.top. 1, ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni.

În ce

privește obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra

terenurilor în cauză, instanța a reținut că

reclamanții nu mai sunt proprietarii terenurilor revendicate, întrucât au

făcut obiectul Decretului de expropriere nr.346/1984 pentru realizarea

lucrării de interes național ,,Lac tampon Zervești“ care,

după finalizare, a fost cuprinsă în Anexa nr.7 la Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, conform

dispozițiilor Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia. Prin expropriere, terenurile în cauză au

trecut în proprietatea statului al cărui drept este opozabil terților

fără a fi necesară intabularea, conform art.26 din Decretul-lege

nr.115/1938.

Declarațiile

de expropriere fac dovada că reclamanții sau antecesorii lor

și-au dat acordul la expropriere, solicitând să fie compensați

în bani.

De

asemenea, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză,

expertul a confirmat susținerile pârâtei cu privire la faptul că

terenurile ocupate de obiectivul de interes național ,,Lac tampon Zervești“

au fost expropriate, menționând poziția din decretul de expropriere

și numărul parcelei pe planul anexă la decret.

Asupra

cererii de acordare a  despăgubirilor, instanța a reținut

că este lipsită de temei juridic, întrucât reclamanții sau

antecesorii lor au fost despăgubiți. Despăgubirile au fost

stabilite prin procesul-verbal de evaluare nr. 6/1985 și achitate, conform

tabelului ,,despăgubiri pentru terenuri expropriate și valoare

construcții“  în care au confirmat, prin semnătură,  primirea

sumelor cuvenite, sume ce nu au fost contestate la acea dată.

Tribunalul

a constatat că reclamanții au solicitat despăgubiri și în

temeiul art.4 al.(1) din Legea nr.1/2000, dar prin Hotărârea nr.13/2007,

Comisia Județeană Caraș-Severin a respins solicitarea pe motiv

că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor

bănești.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M.,

H.A., T.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și C.M.

În motivare,

apelanții au arătat că prima instanță a apreciat

eronat probele din dosar, atunci când a reținut acordul lor sau al

antecesorilor lor cu privire la expropriere și nu a observat că,

potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâta a ocupat

suprafețele de teren ce nu au fost expropriate și asupra cărora ei

sunt proprietari tabulari cu drepturi depline.

Au

susținut, de asemenea, că însăși Primăria Turnu Ruieni

a recunoscut că li s-a luat o suprafață mai mare decât cea

menționată în Decretul de expropriere nr.346/1984, încercând să

le acorde teren în compensație în localitatea Măureni, însă nu

s-a putut realiza această împroprietărire având în vedere lipsa

cadrului legal.

Totodată,

au învederat că respingerea acordării de despăgubiri de

către Comisia Județeană de fond funciar este temeinică

și legală, deoarece reclamanții sunt proprietari pe teren în

cartea funciară, iar, pe de altă parte au precizat că nu sunt

îndreptățiți la restituirea în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent, conform art.5 din Legea nr.10/2001, deoarece

exproprierea efectuată în baza Decretului nr.346/1984 este o expropriere

făcută în temeiul legii.

Prin decizia

civilă nr. 33 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara,

Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții

C.I., H.I., H.M., H.A., T.N., B.P.N., B.A., M.G., G.M.

și G.M. A luat act de renunțarea la judecata apelului

reclamantului

Ș.P. (în calitate de moștenitor al defunctei Ș.R.).

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, cu referire la  situația de

fapt, că au fost ocupate, de către pârâți, suprafețe de

teren aparținând apelanților, mai mari decât cele cuprinse în

Decretul de expropriere nr.346/1984.

S-a

reținut ca fiind de necontestat, în speță, faptul că pentru

suprafețele expropriate, menționate în decretul de expropriere,

apelanții au primit despăgubiri la acea dată, prin prezenta

acțiune solicitându-se despăgubiri pentru suprafețele de teren

ocupate în fapt de către pârâți, neexpropriate.

Cu privire

la aceste din urmă suprafețe de teren, s-a constatat însă,

așa cum a reținut și prima instanță, că

reclamanții au solicitat despăgubiri iar, prin Hotărârea nr.13

din 02.02.2007 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor Caraș-Severin, cererea lor a

fost respinsă pe considerentul că exproprierea s-a făcut cu

plata despăgubirilor  bănești.

Or, din

modul în care a fost formulată acțiunea reclamanților

rezultă că aceasta este o acțiune în

revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun (art.480-481 din vechiul Cod civil), numai că odată cu intrarea

în vigoare a Legii nr.18/1991, a H.G. nr.890/2005 și a Legii nr.1/2000,

situația juridică a terenurilor de genul celor aflate în litigiu este

supusă dispozițiilor speciale prevăzute în aceste din urmă

acte normative.

S-a

reținut, pe acest aspect că, potrivit art.6 al. (2) din Legea

nr.213/1998, imobilele preluate fără titlu „pot fi revendicate de

moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație”.

Prin urmare,

potrivit principiului

specialia generalibus derogant

, concursul dintre

legea specială (Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000, Legea nr.10/2001)

și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii

speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a legilor speciale mai

sus menționate, persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în

revendicare/despăgubiri întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun.

În acest

sens, potrivit art.4 al.(1) din Legea nr.1/2000, reclamanții au avut

posibilitatea să solicite pentru terenurile ocupate (în fapt) abuziv fie

teren în compensație, fie despăgubiri bănești, ceea ce au

și făcut, fiindu-le respinsă cererea prin Hotărârea

nr.13/2007 a Comisiei Județene.

S-a

constatat că, în același sens, s-a pronunțat și Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.33/2008, dată

în interesul legii, stabilind că nu există posibilitatea de a se opta

între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul

specialia

generalibus derogant.

Aceeași

decizie nr.33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși, în mod

absolut, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu

condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de

proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice,

iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul

Convenției Europene.

Sub acest

aspect, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților

implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni,

așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, atât a

unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”, dar simpla

solicitare  de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu

reprezintă nici bun actual și nici speranță legitimă.

Instanța

de apel a făcut trimitere la jurisprudența actuală a Curții

Europene (cauza Atanasiu și alții contra României), conform

căreia  „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate

fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod

expres restituirea bunului” (paragraful 140).

Or, în

speță, reclamanții nu dețin un asemenea titlu executoriu

și deci, nu se pot prevala de existența unui bun în patrimoniul lor,

pentru a putea pretinde că li s-a încălcat dreptul de proprietate în

sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.

Pe de

altă parte, nerecunoașterea posibilității promovării

acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după

intrarea în vigoare a Legilor nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.10/2001, nu

înseamnă încălcarea art.6 al.1 din Convenție, câtă vreme

aceste legi asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor

dispuse în cadrul procedurilor administrative.

Împotriva

deciziei au declarat recurs apelanții-reclamanți, care au

susținut nelegalitatea sub următoarele aspecte:

Prin

soluția adoptată de instanțele fondului a fost nesocotit dreptul

de proprietate al reclamanților asupra terenurilor neexpropriate ocupate

de luciul de apă.

Deși

instanța de apel a reținut o stare de fapt corectă, când face

referire la terenurile ocupate de ape și neexpropriate, apreciază

că dreptul la despăgubiri în privința acestora trebuia

valorificat în baza legilor fondului funciar, având posibilitatea de a primi

teren în compensație sau despăgubiri bănești, astfel încât

calea dreptului comun nu mai este deschisă, deoarece s-ar încălca

regula

specialia generalibus derogant

, cu trimitere și la decizia

în interesul Legii nr. 33/2008.

Or, decizia

menționată nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în

revendicare/despăgubire, cu condiția să nu se aducă

atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității

raporturilor juridice.

După

cum rezultă din extrasele de carte funciară și din raportul de

expertiză efectuat în cauză, recurenții-reclamanți sunt

titularii dreptului de proprietate pe terenurile neexpropriate și ocupate

de luciul de apă, acest bun face parte din patrimoniul lor în sensul

jurisprudenței instanței europene, este un bun actual și

există speranța legitimă că vor primi despăgubiri de

la cel care îl ocupă pe nedrept.

Criticile

recurenților au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9

C.pr.civ.

Intimata-pârâtă

a depus

întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, cu motivarea că instanța a făcut o corectă

aplicare a principiului

specialia generalibus derogant

, în

condițiile în care erau incidente la speță dispozițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care permiteau reclamanților

valorificarea pretențiilor lor.

Susținerea

că reclamanții ar beneficia de un bun actual este nejustificată,

având în vedere jurisprudența dezvoltată în această materie de

instanța europeană, inclusiv hotărârea-pilot din cauza Maria

Atanasiu ș.a. împotriva României.

Analizând

criticile deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

Contrar

susținerii recurenților-reclamanți, instanțele anterioare

au dezlegat corect problema dreptului de proprietate pretins de către

reclamanți și, în mod corelativ, a despăgubirilor cerute de

aceștia, ca urmare  a unei exproprieri de fapt ce a avut loc în anul 1984.

Astfel, pentru a

stabili cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretențiile formulate,

instanțele au pus în mod corect problema raportului dintre norma

generală și cea specială, pe care l-au rezolvat conform

principiului de drept incident, în favoarea normei speciale.

Făcându-se

o aplicație a acestui principiu, prin dispozițiile art. 6 alin.(2)

din Legea nr. 213/1998 s-a statuat că „bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil … pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație”.

Or, cu referire

la imobilul a cărui revendicare (inițial, solicitându-se restituirea

în natură, ulterior, transformându-se cererea în dezdăunări) au

pretins-o reclamanții, există o astfel de reglementare specială

dată de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.

Potrivit

textului menționat, pentru asemenea imobile, cum este cel în litigiu,

trecute în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații

hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, li s-a recunoscut

posibilitatea foștilor proprietari să primească suprafețe

echivalente în compensare, iar în ipoteza în care această compensare nu

este posibilă, să primească despăgubiri.

De altfel,

reclamanții au uzat de această reglementare specială, formulând

cerere la Comisia de fond funciar, numai că prin Hotărârea nr. 13 din

2.02.2007 a Comisiei județene Caraș-Severin s-a invalidat propunerea

de restituire pentru terenurile ocupate de amenajarea hidroenergetică,

întrucât exproprierea s-a făcut cu despăgubiri bănești.

Împrejurarea

că reclamanții n-au obținut satisfacerea tuturor

pretențiilor în procedura legii speciale nu le deschide acestora calea

dreptului comun întrucât acesta nu este în completarea normei speciale ci,

dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de norma specială.

Or, în

speță, fără să epuizeze căile de atac împotriva

hotărârii Comisiei de fond funciar în măsura în care erau

nemulțumiți de soluție, reclamanții au considerat că

își pot valorifica pretențiile printr-o acțiune de drept comun.

Un asemenea

demers ar fi putut fi promovat cu succes dacă reclamanții ar fi

beneficiat de un drept actual de proprietate în patrimoniul lor, care să

nu mai fie supus validării, reconstituirii în procedura legii speciale.

Contrar

susținerii reclamanților, aceștia nu sunt beneficiarii unui

astfel de drept, de vreme ce terenurile le-au fost expropriate în temeiul unui

Decret (și respectiv, în fapt) în anul 1984.

Împrejurarea

că terenurile ocupate de luciul de apă al amenajării

hidroenergetice ar figura în continuare în cartea funciară pe numele lor,

nu este aptă să demonstreze un drept de proprietate actual, având în

vedere că, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul

dobândit de stat prin expropriere este valabil și opozabil fără

a fi necesară înscrierea în cartea funciară.

Așadar,

situația de carte funciară de care se prevalează recurenții

nu este una conformă realității și regimului juridic actual

al imobilului, nejustificându-le  temeinicia demersului.

Deși fac

referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și la

jurisprudența instanței europene, atunci când pretind că pot

recurge la calea acțiunii în despăgubire conform normelor de drept

comun întrucât dețin un bun actual, recurenții ignoră, în

realitate, dezlegările date acestor aspecte în practică, cu valoare

obligatorie, ale celor două instanțe (națională și

respectiv, de contencios european).

Astfel,

valorificarea dreptului în procedura de drept comun - atunci când există

și o reglementare specială în materie - este subordonată nu doar

exigenței de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor

persoane ori securității raporturilor juridice, ci, așa cum s-a

menționat, condiției ca partea să beneficieze deja de un bun în

patrimoniu, care să n-o mai oblige la recunoașterea sau validarea

dreptului într-o altă procedură (specială).

Or, sub acest

aspect, așa cum corect a reținut și instanța de apel, se

constată că în dezvoltarea sensului autonom al noțiunii de „bun

actual” instanța europeană a statuat că acesta este

fără dubiu atunci „când printr-o hotărâre definitivă

și executorie instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres

restituirea bunului”(par.140 din Hotărârea pronunțată în cauza

M. Atanasiu ș.a. împotriva României).

În schimb,

transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.1 din

Protocolul nr.1 adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale  în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi” (par.143).

În

speță, recurenții-reclamanți  nu dispun de o hotărâre

de restituire a bunului și, pe de altă parte, constatarea

caracterului abuziv al preluării terenurilor (pe baza unei exproprieri de

fapt) era condiționată, pentru a intra sub protecția art.1 din

Protocolul nr.1 adițional la Convenție, de întrunirea cerințelor în cadrul legilor fondului funciar și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de acestea.

Așa cum s-a

arătat anterior, deși au inițiat procedura Legii nr. 1/2000,

obținând însă o hotărâre nefavorabilă în etapa

administrativ-jurisdicțională, reclamanții n-au epuizat

căile de atac reglementate de acest act normativ și n-au obținut

validarea dreptului lor.

Ca atare,

constatarea instanțelor anterioare, potrivit căreia reclamanții

nu justifică un drept subiectiv actual care să le fundamenteze

pretențiile în despăgubiri, este corectă iar soluțiile

pronunțate în cauză sunt legale.

Pentru toate

aceste considerente, recursul declarat a fost găsit nefondat și a

fost respins în consecință.