ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5041/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5041/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la 23 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Caransebeș (declinată în favoarea

Tribunalului Caraș-Severin, conform Sentinței nr. 1629/2009), reclamanții Ș.R.,

C.I., H.I., H.M., H.A., B.I., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și M.C., I.N.A.,

I.I., I.Z. au chemat în judecată pe pârâta SC H. SA, solicitând să fie obligată

la respectarea dreptului de proprietate și posesie asupra terenurilor pe care

sunt proprietari conform C.F.-urilor și obligarea la despăgubiri pentru

terenurile ocupate de Lacul tampon Zervești. Ulterior, reclamanții C.M. și

M.C., prin precizare de acțiune, au solicitat acordarea de despăgubiri și

pentru terenul înscris în C.F. nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y

Ruieni, nr. top. X, ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni.

Cadrul judecății a

fost modificat prin atragerea în proces și a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, indicat de pârâtă, ca titular al dreptului.

Prin Sentința civilă

nr. 1053 din 4 iulie 2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția

inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților C.M. și M.C., a anulat ca netimbrată cererea formulată de

reclamanta I.N.A., a luat act de renunțarea la judecată formulată de

reclamantul B.I. și reclamanta I.A., soție supraviețuitoare a reclamantului

I.I., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ș.R.,

C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și M.C. împotriva

pârâților Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și SC H.

SA.

Pentru a hotărî astfel,

analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut că

aceasta este neîntemeiată, întrucât, cererea de chemare în judecată, așa cum a

fost formulată inițial, avea ca obiect revendicarea terenurilor, ulterior

reclamanții solicitând doar obligarea pârâților la despăgubiri. Or, excepția

invocată vizează doar inadmisibilitatea cererii în revendicare, nu și

inadmisibilitatea cererii în despăgubiri.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților C., a fost respinsă întrucât imobilele

înscrise în C.F. nr. Y Rueni, pentru care aceștia au solicitat despăgubiri, au

fost proprietatea lor anterior exproprierii din 1973.

În ceea ce privește

cererea continuată de reclamanta I.N.A., în calitate de succesoare a

reclamantului I.I., tribunalul a anulat-o ca netimbrată în temeiul art. 20 din

Legea nr. 146/1997.

În legătură cu fondul

cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit pretențiilor formulate, reclamanții

au solicitat ca pârâta să fie obligată la respectarea dreptului lor asupra

terenurilor pe care sunt proprietari conform C.F.-urilor și obligarea la

despăgubiri pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zervești. Ulterior,

reclamanții C.M. și M.C. au pretins acordarea de despăgubiri și pentru terenul

înscris în C.F. nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y Ruieni, nr. top. X,

ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni.

În ce privește

obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în

cauză, instanța a reținut că reclamanții nu mai sunt proprietarii terenurilor

revendicate, întrucât au făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 346/1984

pentru realizarea lucrării de interes național "Lac tampon Zervești"

care, după finalizare, a fost cuprinsă în Anexa nr. 7 la Inventarul bunurilor

care alcătuiesc domeniul public al statului, conform dispozițiilor Legii nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin

expropriere, terenurile în cauză au trecut în proprietatea statului al cărui

drept este opozabil terților fără a fi necesară intabularea, conform art. 26

din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Declarațiile de

expropriere fac dovada că reclamanții sau antecesorii lor și-au dat acordul la

expropriere, solicitând să fie compensați în bani.

De asemenea, potrivit

raportului de expertiză întocmit în cauză, expertul a confirmat susținerile

pârâtei cu privire la faptul că terenurile ocupate de obiectivul de interes

național "Lac tampon Zervești" au fost expropriate, menționând

poziția din decretul de expropriere și numărul parcelei pe planul anexă la decret.

Asupra cererii de

acordare a despăgubirilor, instanța a reținut că este lipsită de temei juridic,

întrucât reclamanții sau antecesorii lor au fost despăgubiți. Despăgubirile au

fost stabilite prin procesul-verbal de evaluare nr. x/1985 și achitate, conform

tabelului "despăgubiri pentru terenuri expropriate și valoare

construcții" în care au confirmat, prin semnătură, primirea sumelor

cuvenite, sume ce nu au fost contestate la acea dată.

Tribunalul a

constatat că reclamanții au solicitat despăgubiri și în temeiul art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 1/2000, dar prin Hotărârea nr. 13/2007, Comisia Județeană

Caraș-Severin a respins solicitarea pe motiv că exproprierea s-a făcut cu plata

despăgubirilor bănești.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N., B.P.N., B.A.,

M.G., C.M. și M.C.

În motivare,

apelanții au arătat că prima instanță a apreciat eronat probele din dosar,

atunci când a reținut acordul lor sau al antecesorilor lor cu privire la

expropriere și nu a observat că, potrivit raportului de expertiză efectuat în

cauză, pârâta a ocupat suprafețele de teren ce nu au fost expropriate și asupra

cărora ei sunt proprietari tabulari cu drepturi depline.

Au susținut, de

asemenea, că însăși Primăria Turnu Ruieni a recunoscut că li s-a luat o

suprafață mai mare decât cea menționată în Decretul de expropriere nr.

346/1984, încercând să le acorde teren în compensație în localitatea Măureni,

însă nu s-a putut realiza această împroprietărire având în vedere lipsa

cadrului legal.

Totodată, au

învederat că respingerea acordării de despăgubiri de către Comisia Județeană de

fond funciar este temeinică și legală, deoarece reclamanții sunt proprietari pe

teren în cartea funciară, iar, pe de altă parte au precizat că nu sunt

îndreptățiți la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent,

conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece exproprierea efectuată în baza

Decretului nr. 346/1984 este o expropriere făcută în temeiul legii.

Prin Decizia civilă

nr. 33 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N.,

B.P.N., B.A., M.G., G.M. și M.G. A luat act de renunțarea la judecata apelului

reclamantului Ș.P. (în calitate de moștenitor al defunctei Ș.R.).

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, cu referire la situația de fapt, că au

fost ocupate, de către pârâți, suprafețe de teren aparținând apelanților, mai

mari decât cele cuprinse în Decretul de expropriere nr. 346/1984.

S-a reținut ca fiind

de necontestat, în speță, faptul că pentru suprafețele expropriate, menționate

în decretul de expropriere, apelanții au primit despăgubiri la acea dată, prin

prezenta acțiune solicitându-se despăgubiri pentru suprafețele de teren ocupate

în fapt de către pârâți, neexpropriate.

Cu privire la aceste

din urmă suprafețe de teren, s-a constatat însă, așa cum a reținut și prima

instanță, că reclamanții au solicitat despăgubiri iar, prin Hotărârea nr.

13/2007 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor Caraș-Severin, cererea lor a fost respinsă pe considerentul

că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor bănești.

Or, din modul în care

a fost formulată acțiunea reclamanților rezultă că aceasta este o acțiune în

revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 -

481 din vechiul C. civ.), numai că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

18/1991, a H.G. nr. 890/2005 și a Legii nr. 1/2000, situația juridică a terenurilor

de genul celor aflate în litigiu este supusă dispozițiilor speciale prevăzute

în aceste din urmă acte normative.

S-a reținut, pe acest

aspect că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate

fără titlu "pot fi revendicate de moștenitorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație".

Prin urmare, potrivit

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială

(Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001) și legea generală (C.

civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în

vigoare a legilor speciale mai sus menționate, persoanele îndreptățite la

măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare/despăgubiri

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În acest sens,

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reclamanții au avut

posibilitatea să solicite pentru terenurile ocupate (în fapt) abuziv fie teren

în compensație, fie despăgubiri bănești, ceea ce au și făcut, fiindu-le

respinsă cererea prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Județene.

S-a constatat că, în

același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 33/2008, dată în interesul legii, stabilind că nu există posibilitatea de a

se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia

generalibus derogant.

Aceeași Decizie nr.

33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși, în mod absolut, posibilitatea de

a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă

atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității

raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect,

aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică

recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât

și a unei "speranțe legitime", dar simpla solicitare de a obține un

imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici bun actual și nici

speranță legitimă.

Instanța de apel a

făcut trimitere la jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și

alții contra României), conform căreia "existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres

restituirea bunului" (parag. 140).

Or, în speță,

reclamanții nu dețin un asemenea titlu executoriu și deci, nu se pot prevala de

existența unui bun în patrimoniul lor, pentru a putea pretinde că li s-a

încălcat dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Pe de altă parte,

nerecunoașterea posibilității promovării acțiunii în revendicare/despăgubiri de

drept comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr.

10/2001, nu înseamnă încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, câtă vreme

aceste legi asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul

procedurilor administrative.

Împotriva deciziei au

declarat recurs apelanții-reclamanți, care au susținut nelegalitatea sub

următoarele aspecte:

- Prin soluția

adoptată de instanțele fondului a fost nesocotit dreptul de proprietate al

reclamanților asupra terenurilor neexpropriate ocupate de luciul de apă.

Deși instanța de apel

a reținut o stare de fapt corectă, când face referire la terenurile ocupate de

ape și neexpropriate, apreciază că dreptul la despăgubiri în privința acestora

trebuia valorificat în baza legilor fondului funciar, având posibilitatea de a

primi teren în compensație sau despăgubiri bănești, astfel încât calea

dreptului comun nu mai este deschisă, deoarece s-ar încălca regula specialia

generalibus derogant, cu trimitere și la Decizia în interesul legii nr.

33/2008.

Or, decizia

menționată nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare/despăgubire,

cu condiția să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane

ori securității raporturilor juridice.

După cum rezultă din

extrasele de carte funciară și din raportul de expertiză efectuat în cauză,

recurenții-reclamanți sunt titularii dreptului de proprietate pe terenurile

neexpropriate și ocupate de luciul de apă, acest bun face parte din patrimoniul

lor în sensul jurisprudenței instanței europene, este un bun actual și există

speranța legitimă că vor primi despăgubiri de la cel care îl ocupă pe nedrept.

Criticile

recurenților au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu

motivarea că instanța a făcut o corectă aplicare a principiului specialia

generalibus derogant, în condițiile în care erau incidente la speță

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care permiteau

reclamanților valorificarea pretențiilor lor.

Susținerea că

reclamanții ar beneficia de un bun actual este nejustificată, având în vedere

jurisprudența dezvoltată în această materie de instanța europeană, inclusiv

Hotărârea-pilot din cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarele considerente:

- Contrar susținerii

recurenților-reclamanți, instanțele anterioare au dezlegat corect problema

dreptului de proprietate pretins de către reclamanți și, în mod corelativ, a

despăgubirilor cerute de aceștia, ca urmare a unei exproprieri de fapt ce a

avut loc în anul 1984.

Astfel, pentru a

stabili cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretențiile formulate,

instanțele au pus în mod corect problema raportului dintre norma generală și

cea specială, pe care l-au rezolvat conform principiului de drept incident, în

favoarea normei speciale.

Făcându-se o

aplicație a acestui principiu, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 s-a statuat că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil

.. pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Or, cu referire la

imobilul a cărui revendicare (inițial, solicitându-se restituirea în natură,

ulterior, transformându-se cererea în dezdăunări) au pretins-o reclamanții,

există o astfel de reglementare specială dată de dispozițiile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 1/2000.

Potrivit textului

menționat, pentru asemenea imobile, cum este cel în litigiu, trecute în

proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice,

hidroelectrice sau de hidroameliorații, li s-a recunoscut posibilitatea

foștilor proprietari să primească suprafețe echivalente în compensare, iar în

ipoteza în care această compensare nu este posibilă, să primească despăgubiri.

De altfel,

reclamanții au uzat de această reglementare specială, formulând cerere la

Comisia de fond funciar, numai că prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei

Județene Caraș-Severin s-a invalidat propunerea de restituire pentru terenurile

ocupate de amenajarea hidroenergetică, întrucât exproprierea s-a făcut cu

despăgubiri bănești.

Împrejurarea că

reclamanții n-au obținut satisfacerea tuturor pretențiilor în procedura legii

speciale nu le deschide acestora calea dreptului comun întrucât acesta nu este

în completarea normei speciale ci, dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de

norma specială.

Or, în speță, fără să

epuizeze căile de atac împotriva hotărârii Comisiei de fond funciar în măsura

în care erau nemulțumiți de soluție, reclamanții au considerat că își pot

valorifica pretențiile printr-o acțiune de drept comun.

Un asemenea demers ar

fi putut fi promovat cu succes dacă reclamanții ar fi beneficiat de un drept

actual de proprietate în patrimoniul lor, care să nu mai fie supus validării,

reconstituirii în procedura legii speciale.

Contrar susținerii

reclamanților, aceștia nu sunt beneficiarii unui astfel de drept, de vreme ce

terenurile le-au fost expropriate în temeiul unui Decret (și respectiv, în

fapt) în anul 1984.

Împrejurarea că terenurile

ocupate de luciul de apă al amenajării hidroenergetice ar figura în continuare

în cartea funciară pe numele lor, nu este aptă să demonstreze un drept de

proprietate actual, având în vedere că, potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr.

115/1938, dreptul dobândit de stat prin expropriere este valabil și opozabil

fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară.

Așadar, situația de

carte funciară de care se prevalează recurenții nu este una conformă realității

și regimului juridic actual al imobilului, nejustificându-le temeinicia

demersului.

- Deși fac referire

la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și la jurisprudența instanței

europene, atunci când pretind că pot recurge la calea acțiunii în despăgubire

conform normelor de drept comun întrucât dețin un bun actual, recurenții

ignoră, în realitate, dezlegările date acestor aspecte în practică, cu valoare

obligatorie, ale celor două instanțe (națională și respectiv, de contencios

european).

Astfel, valorificarea

dreptului în procedura de drept comun - atunci când există și o reglementare

specială în materie - este subordonată nu doar exigenței de a nu aduce atingere

dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor

juridice, ci, așa cum s-a menționat, condiției ca partea să beneficieze deja de

un bun în patrimoniu, care să n-o mai oblige la recunoașterea sau validarea

dreptului într-o altă procedură (specială).

Or, sub acest aspect,

așa cum corect a reținut și instanța de apel, se constată că în dezvoltarea

sensului autonom al noțiunii de "bun actual" instanța europeană a

statuat că acesta este fără dubiu atunci "când printr-o hotărâre

definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului"(parag.

140 din Hotărârea pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României).

În schimb,

transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă

din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de

întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi" (parag. 143).

În speță, recurenții-reclamanți

nu dispun de o hotărâre de restituire a bunului și, pe de altă parte,

constatarea caracterului abuziv al preluării terenurilor (pe baza unei

exproprieri de fapt) era condiționată, pentru a intra sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, de întrunirea cerințelor în cadrul

legilor fondului funciar și de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea.

Așa cum s-a arătat

anterior, deși au inițiat procedura Legii nr. 1/2000, obținând însă o hotărâre

nefavorabilă în etapa administrativ-jurisdicțională, reclamanții n-au epuizat

căile de atac reglementate de acest act normativ și n-au obținut validarea

dreptului lor.

Ca atare, constatarea

instanțelor anterioare, potrivit căreia reclamanții nu justifică un drept

subiectiv actual care să le fundamenteze pretențiile în despăgubiri, este

corectă iar soluțiile pronunțate în cauză sunt legale.

Pentru toate aceste

considerente, recursul declarat a fost găsit nefondat și va fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții H.A., B.P.N., B.A., C.I., Ț.N.,

M.G., C.M., M.C., împotriva Deciziei nr. 33 din 13 martie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AS