ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5041/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la 23 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Caransebeș (declinată în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, conform Sentinței nr. 1629/2009), reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M., H.A., B.I., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și M.C., I.N.A., I.I., I.Z. au chemat în judecată pe pârâta SC H. SA, solicitând să fie obligată la respectarea dreptului de proprietate și posesie asupra terenurilor pe care sunt proprietari conform C.F.-urilor și obligarea la despăgubiri pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zervești. Ulterior, reclamanții C.M. și M.C., prin precizare de acțiune, au solicitat acordarea de despăgubiri și pentru terenul înscris în C.F.

nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y Ruieni, nr. top. X, ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni. Cadrul judecății a fost modificat prin atragerea în proces și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicat de pârâtă, ca titular al dreptului. Prin Sentința civilă nr. 1053 din 4 iulie 2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C.M. și M.C., a anulat ca netimbrată cererea formulată de reclamanta I.N.A., a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantul B.I. și reclamanta I.A., soție supraviețuitoare a reclamantului I.I., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M.

și M.C. împotriva pârâților Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și SC H. SA. Pentru a hotărî astfel, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată inițial, avea ca obiect revendicarea terenurilor, ulterior reclamanții solicitând doar obligarea pârâților la despăgubiri. Or, excepția invocată vizează doar inadmisibilitatea cererii în revendicare, nu și inadmisibilitatea cererii în despăgubiri. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C., a fost respinsă întrucât imobilele înscrise în C.F. nr. Y Rueni, pentru care aceștia au solicitat despăgubiri, au fost proprietatea lor anterior exproprierii din 1973. În ceea ce privește cererea continuată de reclamanta I.N.A., în calitate de succesoare a reclamantului I.I., tribunalul a anulat-o ca netimbrată în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997.

În legătură cu fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit pretențiilor formulate, reclamanții au solicitat ca pârâta să fie obligată la respectarea dreptului lor asupra terenurilor pe care sunt proprietari conform C.F.-urilor și obligarea la despăgubiri pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zervești. Ulterior, reclamanții C.M. și M.C. au pretins acordarea de despăgubiri și pentru terenul înscris în C.F. nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y Ruieni, nr. top. X, ocupat de blocul de locuințe Turnu Ruieni.

În ce privește obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, instanța a reținut că reclamanții nu mai sunt proprietarii terenurilor revendicate, întrucât au făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 346/1984 pentru realizarea lucrării de interes național "Lac tampon Zervești" care, după finalizare, a fost cuprinsă în Anexa nr. 7 la Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin expropriere, terenurile în cauză au trecut în proprietatea statului al cărui drept este opozabil terților fără a fi necesară intabularea, conform art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Declarațiile de expropriere fac dovada că reclamanții sau antecesorii lor și-au dat acordul la expropriere, solicitând să fie compensați în bani. De asemenea, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, expertul a confirmat susținerile pârâtei cu privire la faptul că terenurile ocupate de obiectivul de interes național "Lac tampon Zervești" au fost expropriate, menționând poziția din decretul de expropriere și numărul parcelei pe planul anexă la decret. Asupra cererii de acordare a despăgubirilor, instanța a reținut că este lipsită de temei juridic, întrucât reclamanții sau antecesorii lor au fost despăgubiți. Despăgubirile au fost stabilite prin procesul-verbal de evaluare nr. x/1985 și achitate, conform tabelului "despăgubiri pentru terenuri expropriate și valoare construcții" în care au confirmat, prin semnătură, primirea sumelor cuvenite, sume ce nu au fost contestate la acea dată.

Tribunalul a constatat că reclamanții au solicitat despăgubiri și în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dar prin Hotărârea nr. 13/2007, Comisia Județeană Caraș-Severin a respins solicitarea pe motiv că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor bănești. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții Ș.R., C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. și M.C. În motivare, apelanții au arătat că prima instanță a apreciat eronat probele din dosar, atunci când a reținut acordul lor sau al antecesorilor lor cu privire la expropriere și nu a observat că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâta a ocupat suprafețele de teren ce nu au fost expropriate și asupra cărora ei sunt proprietari tabulari cu drepturi depline.

Au susținut, de asemenea, că însăși Primăria Turnu Ruieni a recunoscut că li s-a luat o suprafață mai mare decât cea menționată în Decretul de expropriere nr. 346/1984, încercând să le acorde teren în compensație în localitatea Măureni, însă nu s-a putut realiza această împroprietărire având în vedere lipsa cadrului legal. Totodată, au învederat că respingerea acordării de despăgubiri de către Comisia Județeană de fond funciar este temeinică și legală, deoarece reclamanții sunt proprietari pe teren în cartea funciară, iar, pe de altă parte au precizat că nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece exproprierea efectuată în baza Decretului nr. 346/1984 este o expropriere făcută în temeiul legii.

Prin Decizia civilă nr. 33 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.I., H.I., H.M., H.A., Ț.N., B.P.N., B.A., M.G., G.M. și M.G. A luat act de renunțarea la judecata apelului reclamantului Ș.P. (în calitate de moștenitor al defunctei Ș.R.). Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, cu referire la situația de fapt, că au fost ocupate, de către pârâți, suprafețe de teren aparținând apelanților, mai mari decât cele cuprinse în Decretul de expropriere nr. 346/1984. S-a reținut ca fiind de necontestat, în speță, faptul că pentru suprafețele expropriate, menționate în decretul de expropriere, apelanții au primit despăgubiri la acea dată, prin prezenta acțiune solicitându-se despăgubiri pentru suprafețele de teren ocupate în fapt de către pârâți, neexpropriate.

Cu privire la aceste din urmă suprafețe de teren, s-a constatat însă, așa cum a reținut și prima instanță, că reclamanții au solicitat despăgubiri iar, prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Caraș-Severin, cererea lor a fost respinsă pe considerentul că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor bănești. Or, din modul în care a fost formulată acțiunea reclamanților rezultă că aceasta este o acțiune în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 - 481 din vechiul C. civ.), numai că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, a H.G. nr. 890/2005 și a Legii nr. 1/2000, situația juridică a terenurilor de genul celor aflate în litigiu este supusă dispozițiilor speciale prevăzute în aceste din urmă acte normative.

S-a reținut, pe acest aspect că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate fără titlu "pot fi revendicate de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001) și legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a legilor speciale mai sus menționate, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare/despăgubiri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. În acest sens, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reclamanții au avut posibilitatea să solicite pentru terenurile ocupate (în fapt) abuziv fie teren în compensație, fie despăgubiri bănești, ceea ce au și făcut, fiindu-le respinsă cererea prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Județene.

S-a constatat că, în același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, stabilind că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant. Aceeași Decizie nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși, în mod absolut, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime", dar simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici bun actual și nici speranță legitimă. Instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții contra României), conform căreia "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (parag.

140). Or, în speță, reclamanții nu dețin un asemenea titlu executoriu și deci, nu se pot prevala de existența unui bun în patrimoniul lor, pentru a putea pretinde că li s-a încălcat dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Pe de altă parte, nerecunoașterea posibilității promovării acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 10/2001, nu înseamnă încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, câtă vreme aceste legi asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative. Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții-reclamanți, care au susținut nelegalitatea sub următoarele aspecte: - Prin soluția adoptată de instanțele fondului a fost nesocotit dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenurilor neexpropriate ocupate de luciul de apă.

Deși instanța de apel a reținut o stare de fapt corectă, când face referire la terenurile ocupate de ape și neexpropriate, apreciază că dreptul la despăgubiri în privința acestora trebuia valorificat în baza legilor fondului funciar, având posibilitatea de a primi teren în compensație sau despăgubiri bănești, astfel încât calea dreptului comun nu mai este deschisă, deoarece s-ar încălca regula specialia generalibus derogant, cu trimitere și la Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Or, decizia menționată nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare/despăgubire, cu condiția să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității raporturilor juridice.

După cum rezultă din extrasele de carte funciară și din raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenții-reclamanți sunt titularii dreptului de proprietate pe terenurile neexpropriate și ocupate de luciul de apă, acest bun face parte din patrimoniul lor în sensul jurisprudenței instanței europene, este un bun actual și există speranța legitimă că vor primi despăgubiri de la cel care îl ocupă pe nedrept. Criticile recurenților au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că instanța a făcut o corectă aplicare a principiului specialia generalibus derogant, în condițiile în care erau incidente la speță dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care permiteau reclamanților valorificarea pretențiilor lor.

Susținerea că reclamanții ar beneficia de un bun actual este nejustificată, având în vedere jurisprudența dezvoltată în această materie de instanța europeană, inclusiv Hotărârea-pilot din cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente: - Contrar susținerii recurenților-reclamanți, instanțele anterioare au dezlegat corect problema dreptului de proprietate pretins de către reclamanți și, în mod corelativ, a despăgubirilor cerute de aceștia, ca urmare a unei exproprieri de fapt ce a avut loc în anul 1984. Astfel, pentru a stabili cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretențiile formulate, instanțele au pus în mod corect problema raportului dintre norma generală și cea specială, pe care l-au rezolvat conform principiului de drept incident, în favoarea normei speciale.

Făcându-se o aplicație a acestui principiu, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a statuat că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil .. pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Or, cu referire la imobilul a cărui revendicare (inițial, solicitându-se restituirea în natură, ulterior, transformându-se cererea în dezdăunări) au pretins-o reclamanții, există o astfel de reglementare specială dată de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000. Potrivit textului menționat, pentru asemenea imobile, cum este cel în litigiu, trecute în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, li s-a recunoscut posibilitatea foștilor proprietari să primească suprafețe echivalente în compensare, iar în ipoteza în care această compensare nu este posibilă, să primească despăgubiri.

De altfel, reclamanții au uzat de această reglementare specială, formulând cerere la Comisia de fond funciar, numai că prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Județene Caraș-Severin s-a invalidat propunerea de restituire pentru terenurile ocupate de amenajarea hidroenergetică, întrucât exproprierea s-a făcut cu despăgubiri bănești. Împrejurarea că reclamanții n-au obținut satisfacerea tuturor pretențiilor în procedura legii speciale nu le deschide acestora calea dreptului comun întrucât acesta nu este în completarea normei speciale ci, dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de norma specială. Or, în speță, fără să epuizeze căile de atac împotriva hotărârii Comisiei de fond funciar în măsura în care erau nemulțumiți de soluție, reclamanții au considerat că își pot valorifica pretențiile printr-o acțiune de drept comun.

Un asemenea demers ar fi putut fi promovat cu succes dacă reclamanții ar fi beneficiat de un drept actual de proprietate în patrimoniul lor, care să nu mai fie supus validării, reconstituirii în procedura legii speciale. Contrar susținerii reclamanților, aceștia nu sunt beneficiarii unui astfel de drept, de vreme ce terenurile le-au fost expropriate în temeiul unui Decret (și respectiv, în fapt) în anul 1984. Împrejurarea că terenurile ocupate de luciul de apă al amenajării hidroenergetice ar figura în continuare în cartea funciară pe numele lor, nu este aptă să demonstreze un drept de proprietate actual, având în vedere că, potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dreptul dobândit de stat prin expropriere este valabil și opozabil fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară.

Așadar, situația de carte funciară de care se prevalează recurenții nu este una conformă realității și regimului juridic actual al imobilului, nejustificându-le temeinicia demersului. - Deși fac referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și la jurisprudența instanței europene, atunci când pretind că pot recurge la calea acțiunii în despăgubire conform normelor de drept comun întrucât dețin un bun actual, recurenții ignoră, în realitate, dezlegările date acestor aspecte în practică, cu valoare obligatorie, ale celor două instanțe (națională și respectiv, de contencios european).

Astfel, valorificarea dreptului în procedura de drept comun - atunci când există și o reglementare specială în materie - este subordonată nu doar exigenței de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, ci, așa cum s-a menționat, condiției ca partea să beneficieze deja de un bun în patrimoniu, care să n-o mai oblige la recunoașterea sau validarea dreptului într-o altă procedură (specială). Or, sub acest aspect, așa cum corect a reținut și instanța de apel, se constată că în dezvoltarea sensului autonom al noțiunii de "bun actual" instanța europeană a statuat că acesta este fără dubiu atunci "când printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului"(parag.

140 din Hotărârea pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României). În schimb, transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 143). În speță, recurenții-reclamanți nu dispun de o hotărâre de restituire a bunului și, pe de altă parte, constatarea caracterului abuziv al preluării terenurilor (pe baza unei exproprieri de fapt) era condiționată, pentru a intra sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, de întrunirea cerințelor în cadrul legilor fondului funciar și de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea.

Așa cum s-a arătat anterior, deși au inițiat procedura Legii nr. 1/2000, obținând însă o hotărâre nefavorabilă în etapa administrativ-jurisdicțională, reclamanții n-au epuizat căile de atac reglementate de acest act normativ și n-au obținut validarea dreptului lor. Ca atare, constatarea instanțelor anterioare, potrivit căreia reclamanții nu justifică un drept subiectiv actual care să le fundamenteze pretențiile în despăgubiri, este corectă iar soluțiile pronunțate în cauză sunt legale. Pentru toate aceste considerente, recursul declarat a fost găsit nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.A., B.P.N., B.A., C.I., Ț.N., M.G., C.M., M.C., împotriva Deciziei nr. 33 din 13 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AS