ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2018

Ședința publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București - prin Primar General, a solicitat repunerea părților în situația anterioară ca urmare a anularii absolute a contractului de donație nr. 3010 din 8 august 1963.

Prin sentința civilă nr. 877 din 22 iunie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 195 A/2017 din 2 martie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 877 din 22 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 195 A/2017 din 2 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt, recurentul a arătat, în esență, că instanța a apreciat în mod greșit că reclamantul avea posibilitatea să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu și pe cea a dreptului comun.

Recurentul susține că instanța nu a verificat, așa cum a solicitat, dacă dispozițiile Legii nr. 213/1998 și cele ale Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Recurentul susține că această problemă de drept a fost lămurită prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, și prezentând un fragment din considerentele acestei decizii, recurentul consideră că din lecturarea considerentelor hotărârii reiese că în cazul în care există contradicții între legea generală și legea specială, are prioritate legea specială, cu excepția cazului în care aceasta ar fi în contradicție cu Protocolul 1 adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul consideră că instanța nu a verificat dacă prioritatea aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul acestei acțiuni, întemeiată pe dreptul comun, ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

După prezentarea unor fragmente din considerentele sentinței instanței de fond și a deciziei din apel, recurentul susține că lipsa argumentării de către Tribunalul București a motivelor pentru care reclamantul a avut un interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a donației, raportat la decizia nr. 33/2008, după ce notificarea i-a fost respinsă irevocabil, nu poate reprezenta un motiv de înlăturare a efectelor pozitive ale autorității de lucru judecat al acesteia.

În opinia recurentului, tribunalul făcând trimitere la decizia nr. 33/2008, a apreciat, că are deschisă o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în care instanța să procedeze în conformitate cu dispozițiile deciziei nr. 33/2008 căci dacă ar fi apreciat că acțiunea nu este admisibilă, ar fi respins-o cu această motivare.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea soluționării pe fond a cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 noiembrie 2017 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 24 noiembrie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 195 A/2017 din 2 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul recurentului-reclamant A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit că acesta avea posibilitatea să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu și pe cea a dreptului comun, în acest sens făcând trimitere la decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte, apreciază că are deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Această susținere nu poate fi primită, având în vedere că prin decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De asemenea, se constată că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În acest context, se reține că reclamantul nu a înțeles să solicite în timp util instanței constatarea nulității donației, deși dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevedeau că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și alte imobile donate statului, dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Din această perspectivă, formularea unei contestații în instanță însoțită de formularea unei acțiuni privind constatarea nulității donației ar fi putut reprezenta o cale efectivă de soluționare favorabilă a notificării formulate de către reclamant, în acest sens se reține că acțiunea privind constatarea nulității a fost introdusă după doi ani de la respingerea notificării prin dispoziția Primarului General al municipiului București nr. 4109 din 21 martie 2005, prin sentința civilă nr. 1578/03.12.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5, București, fiind constată perimată cauza, conform art. 252 C. proc. civ., fiind lăsată în nelucrare mai mult de un an.

Totodată, se reține că reclamantul a solicitat în instanță constatarea nulității absolute a contractului de donație, acțiunea fiind admisă prin sentința civilă nr. 5269 din 22 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5, București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1911 din 11 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

De asemenea, Înalta Curte reține că datorită lipsei de diligență a reclamantului, care a lăsat să se perime contestația formulată împotriva dispoziției Primarului General al municipiului București nr. 4109/21.03.2005, introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a donației ar fi trebuit să determine suspendarea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 până la soluționarea litigiului respectiv, iar după constatarea nulității absolute a donației, în cadrul contestației, reclamantul își putea valorifica dreptul pretins și redobândi imobilul, dacă erau îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de Legea 10/2001.

Aceasta, în condițiile în care, se reține că în mod corect cele două instanțe au constatat faptul că imobilul în litigiu intra în domeniul de aplicare al Legii 10/2001, reclamantul putându-și valorifica astfel dreptul de restituire în natură a imobilului numai în procedura prevăzută de această lege.

Critica recurentului, prin care susține că instanța nu a verificat dacă dispozițiile Legii nr. 213/1998 și cele ale Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, în raport cu decizia nr. 33/2008 se constată că este nefondată, față de împrejurarea că prin respingerea prezentei acțiuni ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea specială, nu se încalcă prevederile evocate întrucât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, acesta a avut pe deplin asigurat accesul la justiție, pentru a obține protecția dreptului subiectiv pretins.

Astfel, pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită, aspecte ce în cauză nu au fost probate.

O altă critică a recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., vizează lipsa argumentării de către Tribunalul București a motivelor pentru care reclamantul a avut un interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a donației, raportat la decizia nr. 33/2008, după ce notificarea i-a fost respinsă irevocabil, care în opinia sa, nu poate reprezenta un motiv de înlăturare a efectelor pozitive ale autorității de lucru judecat al acesteia.

Analizând susținerile recurentului, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, deoarece, chiar dacă prin considerentele deciziei civile nr. 949A/13.06.2008 s-a reținut că acțiunea în nulitatea donației nu este lipsită de interes, valorificarea dreptului la restituire trebuia făcută tot în procedura legii speciale, iar cu privire la acest aspect instanța nu s-a pronunțat, astfel că nu se poate susține că hotărârea respectivă se bucură de putere de lucru judecat în raport cu obiectul prezentei acțiuni.

Tot în același context, au reținut și cele două instanțe faptul că în hotărârea respectivă s-a reținut cu titlu general faptul că reclamantul are interes în solicitarea privind constatarea nulității donației pentru argumente deduse din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, fără a se detalia care sunt aceste argumente și a se explica modul în care interpretarea acestei decizii ar determina admisibilitatea prezentei acțiuni.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 195 A/2017 din 02 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 195 A/2017 din 02 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.