ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1366/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 30096/3/2015, la data de 12 august 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul București, prin Primarul General, și Instituția Prefectului Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.

635.876 RON (echivalent a 363.528 euro) reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 și ca urmare a executării necorespunzătoare a obligațiilor legale stipulate în sarcina acestora, cât și a dispozițiilor Tribunalului București din sentința civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.075.215,08 RON (echivalent a 238,936,68 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată la valoarea de 972.000 euro (echivalent a 4.374.000 RON), ce reflectă valoarea de piață a imobilului, aferentă perioadei 08 noiembrie 2010 - 20 mai 2013, pentru repararea prejudiciului rezultat ca urmare a neexecutării de către pârâți a obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5875 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 1530 și urm. C. civ., O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 80/2013, art. 50 Legea nr. 10/2001, art. 192 și urm. C. proc. civ. Reclamanții au mai invocat și prevederile art. 1 Protocol 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale (C.E.D.O.) precum și jurisprudența Curții în cauza Tarcea contra României.

La termenul de judecată de la 27 noiembrie 2015, Tribunalul București a respins excepțiile necornpetenței materiale și netimbrării, iar în ședința publică de la 29 ianuarie 2016, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării depuse de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a anulat întâmpinarea depusă de acest pârât, cu consecința reținerii faptului că nu a fost legal invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General.

Prin sentința civilă nr. 113 din 29 ianuarie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 702 A din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 113 din 29 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul București prin Primarul General și Instituția Prefectului Municipiului București.

Împotriva deciziei curții de apel au formulat recurs reclamanții A. și B.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 15 decembrie 2016 și repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).

Prin încheierea din data de 07 iunie 2017, a fost admis în principiu recursul exercitat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 702 A din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au criticat soluția curții de apel din perspectiva încălcării de către această instanță a autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței tribunalului, critică încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 477 și art. 478, a art. 488 și a art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, critică încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În susținerea criticii de nelegalitate menționate, recurenții reclamanți au arătat că Tribunalul București a reținut că Municipiul București, prin Primar, se face vinovat de emiterea, cu întârziere, a dispoziției, constatându-se în sarcina acestuia fapta ilicită imputată de reclamanți. Cum, împotriva sentinței tribunalului, nu a fost exercitat apel de către partea interesată, considerentele acestei sentințe au intrat în autoritatea de lucru judecat, prin neapelare. Cu toate acestea, instanța de apel a procedat la o analiză amănunțită a faptelor invocate în apel și a făcut o delimitare între perioada anterioară emiterii dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii și perioada ulterioară acesteia.

Prin urmare, reanalizând aspectele invocate în fond, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței apelate privitoare la săvârșirea de către Municipiul București, prin Primarul General, a unei fapte ilicite.

De asemenea, instanța de apel a încălcat prevederile art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât s-a pronunțat nefavorabil asupra unor chestiuni care nu au fost apelate de către niciuna dintre părți. Or, reclamanții nu au consimțit la îngreunarea propriei situații în cadrul apelului.

În susținerea criticii de nelegalitate încadrate în prevederile art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamanții au invocat încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 477 și 478, art. 481 și art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Astfel, au arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care depășește limitele caracterului devolutiv al apelului întrucât o parte din argumentația Curții se bazează pe chestiuni ce nu au fost deduse judecății în fața primei instanțe.

Astfel, aprecierile instanței de apel relative la cuantumul prejudiciului suferit, în raport de momentul nașterii acestuia, precum și evoluția pieței imobiliare în perioada 2009 - 2013, etapele parcurse de către dosarul administrativ, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reprezintă aspecte cu care instanța nu a fost învestită prin cererea introductivă și nici prin întâmpinările formulate de intimatele ~ pârâte din prezenta cauză, având în vedere că acțiunea promovată vizează perioada 2010 - 2013, perioadă în care intimatele pârâte au săvârșit fapte ilicite în legătură atribuțiile acestora stabilite prin lege.

Prejudiciul a fost calculat în raport de două momente și anume: valoarea bunului imobil imposibil de restituit în natură la nivelul anului 2010 și momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Intimatele pârâte nu au contestat pretențiile deduse judecății, în sensul că perioada la care s-a raportat nu ar fi cea incidentă, ci au susținut că nu există faptă ilicită și prejudiciu. Or, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe. Așadar, chiar dacă un litigiu poate fi dedus în întregime în fața instanței de apel, devoluțiunea operează numai cu privire la aspectele judecate de instanța a cărei hotărâre este apelată.

Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților chestiunea privind certitudinea prejudiciilor suferite de către reclamanți, respingând proba cu expertiză, pe motiv că nu este utilă cauzei.

Regulile de procedură menționate anterior și încălcate de instanța de apel atrag sancțiunea nulității absolute, motiv pentru care este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurenții reclamanți au mai arătat că hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a fi acoperit.

Totodată, au arătat că aspectele privind fapta ilicită și vinovăția reprezintă chestiuni deja tranșate de instanțele de fond, pe care recurenții reclamanții nu înțeleg să le conteste prin intermediul prezentului recurs.

În susținerea acestei critici, recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1532 C. civ.

Prejudiciul suferit de reclamanți este în cuantum de 1.635.876 RON (echivalentul a 363.528 euro) și constă în diferența dintre valoarea de piață a imobilului de 972.000 euro, stabilită prin raportul de expertiză administrat în Dosarul nr. x/3/2008 și valoarea imobilului, potrivit grilei notarilor publici valabilă pentru anu! 2013 (608.472 euro), ce urmează a fi stabilită prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Așadar, prejudiciul este unul cert și s-a născut la data de 20 mai 2013, fiind astfel și actual, iar până în prezent, nu a fost reparat.

Reținerea instanței de apel, potrivit căreia prejudiciul nu este cert întrucât recurenții nu au avut vreodată un drept recunoscut la nivelul sumei de 972.000 euro, după cum nu se poate reține la acest moment nici diminuarea acestui drept la valoarea de 608,482 euro "este greșită, întrucât contravine celor reținute de aceeași instanță, cu ocazia respingerii probei cu expertiză. În acest sens, în considerentele deciziei recurate, s-a reținut că "însăși valoarea de 608.472 euro, ce, spun reclamanții, urmează a fi stabilită prin raportare la prevederile dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 este o valoare la fel de incertă, în condițiile în care dosarul administrativ nu a ajuns în acea fază de soluționare, anume în fața Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și în procedura de evaluare reglementată de art. 21 din Legea nr. 165/2013."

Considerentele instanței de apel potrivit cărora construcția juridică propusă "este una speculativă", întrucât "valoarea de 972.000 euro nu a fost niciodată stabilită în favoarea subsemnaților ca o valoare a imobilului și a măsurilor reparatorii cuvenite acestora cu caracter definitiv sau măcar o valoare care să rămână câștigată procedurii reglementată de legile de reparație" sunt eronate, având în vedere ca, în mod greșit, instanța de fond a reținut că reclamanții s-au raportat la suma de 972.000 euro, ca fiind o sumă obținută efectiv, aceasta reprezentând suma care ar fi fost obținută dacă intimatele și-ar fi executat întocmai obligațiile la momentul rămânerii definitive și irevocabile a sentinței de obligare a Municipiului București, prin Primarul General, la plata despăgubirilor.

Obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent echivalează cu soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, la data rămânerii irevocabile a acestei sentințe, s-a născut dreptul la plata despăgubirilor. Or, la această dată, despăgubirile erau echivalente cu valoarea de piață a bunului imobil, respectiv 972.000 euro.

În susținerea criticii privind încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 1532 alin. (3) C. civ., recurenții reclamanți au arătat următoarele:

Stabilirea prejudiciului de către instanță este posibilă ca urmare a normelor de drept material, iar pârghiile procedurale sunt conferite de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că judecătorul, stăruind în aflarea adevărului, poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Așadar, dacă a apreciat că raportul de expertiză realizat în cadrul Dosarului nr. x/3/2008 nu poate "căpăta valoare probatorie decât în măsura în care aceasta este valorificată de instanță la momentul pronunțării soluției în sensul de a-i fi recunoscută semnificația probatorie prin aceea că, soluționându-se cauza prin hotărârea judecătorească, aceasta se sprijină și pe această probă", Curtea de Apel București avea posibilitatea să dispună administrarea probei cu expertiză, în cadrul căreia se putea stabili valoarea bunului la nivelul anului 2010.

Or, instanța nu numai că nu a procedat în acest fel, ci a respins tot probatoriul, inclusiv proba cu expertiză.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1532 alin. (2) C. civ., având în vedere că prejudiciul suferit este rezultatul pierderii unei șanse, respectiv șansa de a obține o despăgubire în cuantum de 972.000 euro, valoare la care era evaluat imobilul la momentul nașterii dreptului la acordarea măsurilor prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. M.

În acest sens, art. 1385 alin. (4) C. civ. prevede expres posibilitatea acordării unei reparații pentru prejudiciul rezultat din pierderea șansei de a obține suma solicitată. În cazul de față, șansa recurenților reclamanți este reală și serioasă, derivând dintr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Pierderea acestei șanse este consecința directă a faptelor ilicite săvârșite de către intimatele din prezenta cauză, care se fac vinovate pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite în sarcina lor în legătură cu dreptul recurenților reclamanți de a acorda măsurile reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură. În privința elementului "alea", nu pot fi reținute considerentele instanței de apel, potrivit cărora "nu poate fi reținută perspectiva de aplicare a Legii nr. 165/2013, în forma actuală, ca realitate obiectiv imuabilă, după cum nu se poate stabili nici chiar în contextul acestei legi ca evaluarea imobilului, în raport de caracteristicile concrete, se va face la valoarea susținută de reclamanți"

întrucât, pe de o parte» aceasta interpretare aduce atingere principiului securității juridice și reprezintă o ingerință adusă legislativului de către puterea judecătorească, iar, pe de altă parte, instanța a refuzat să administreze proba cu expertiza evaluatorie raportat la grila notarială.

Cu privire la capătul doi de cerere, hotărârea instanței de apel este nelegală din perspectiva aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 1536 coroborat cu art. 1522 C. civ.

Dobândă legală penalizatoare se aplică asupra echivalentului în bani a obligației de a face, respectiv la suma de 972.000 euro și se calculează în raport de momentul punerii în întârziere a debitorului și nu reprezintă o cerere accesorie față de debitul principal, ci este o pretenție principală, de sine stătătoare.

Obligația de a face, nerespectată de către intimatele pârâte, este cuantificată în bani la suma de 972.000 euro. În ce privește data punerii în întârziere, contrar celor reținute de către instanța de apel, nu era necesară urmarea acestei proceduri, întrucât intimatele au fost puse în întârziere odată cu formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008. Ca atare, efectul curgerii daunelor-interese sub forma dobânzii legale se produce de la momentul pronunțării hotărârii prin care Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligat să acorde despăgubiri, sub forma măsurilor reparatorii, în condițiile stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, str. M.

Recurenții reclamanți au mai susținut că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 pentru următoarele motive:

Atingerea adusă dreptului de proprietate al recurenților reclamanți poate fi stabilită, întrucât se poate determina cu certitudine diferența dintre cuantumul despăgubirilor pe care l-ar fi putut obține dacă intimatele își executau obligațiile în mod corespunzător și în termen și valoarea actuală a despăgubirilor. Ingerința reclamată nu constă în plafonarea impusă de Legea nr. 165/2013, ci în faptele ilicite săvârșite de către intimate care au condus la prejudicierea dreptului de proprietate al subsemnaților. Ca atare, trimiterile instanței de apel la deciziile Curții Constituționale nu au legătură cu obiectul prezentei cauze.

Analizând recursul exercitat în cauză prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele.

Prioritar, se reține că, potrivit mențiunilor din cuprinsul memoriului de recurs, fila dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin prezenta cale de atac recurenții reclamanți au înțeles să critice decizia din apel exclusiv din perspectiva în care Curtea nu a reținut îndeplinirea condițiilor privind existența prejudiciului cert, ca o condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor.

De asemenea, se mai reține faptul că vinovăția, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, ca elemente esențiale ale răspunderii civile delictuale, nu formează obiect al controlului de legalitate al deciziei curții de apel, nefiind antamate, în cuprinsul memoriului de recurs sau al dezbaterilor orale, critici cu privire la aplicarea sau interpretarea greșită de către curtea de apel a prevederilor legale care le reglementează.

O primă critică, încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vizează încălcarea de către curtea de apel a autorității de lucru judecat a sentinței Tribunalului București.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții-reclarnanți au arătat ca instanța de apel a revenit asupra unor chestiuni, deja tranșate de către tribunal, și care se opun cu autoritate de lucru judecat față de împrejurarea că soluția primei instanțe nu a fost atacată cu apel de către pârâți.

Astfel, se susține de către recurenții reclamanți că, în ceea ce privește chestiunea privind caracterul ilicit al faptelor săvârșite de Municipiul București prin Primar General, Curtea de apel a reținut că "prevederea legală care să excludă controlul de legalitate al Prefectului în cazul soluționării notificării prin hotărâre judecătorească nu există", în contextul în care tribunalul a statuat că "Municipiul București se face vinovat de emiterea cu întârziere a dispoziției, fiind incontestabil faptul că în sarcina acestui pârât se poate reține fapta ilicită imputată de reclamanți."

Potrivit art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se impune să se constate de către instanța de recurs, că instanța anterioară a reluat dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase, deja tranșate de către o jurisdicție anterioară, și asupra căreia instanța a statuat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre efectele hotărârii judecătorești.

Este adevărat că nu numai hotărârea definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), ci și hotărârea instanțelor de fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluția ce se va da în recurs.

Autoritatea de lucru judecat semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod defmitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și ca o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Așadar, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Instituția autorității de lucru judecat poartă, conform noilor reglementări procesual civile, valență procesuală, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept.

În cauza de față, împrejurarea că instanța, în apel, a reținut că "prevederea legală care să excludă controlul de legalitate al Prefectului în cazul soluționării notificării prin hotărâre judecătorească nu exista", în contextul în care tribunalul a statuat că "Municipiul București se face vinovat de emiterea cu întârziere a dispoziției, fiind incontestabil faptul că în sarcina acestui pârât se poate reține fapta ilicită imputată de reclamanți", nu atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de prevederile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., așa cum, în mod nefondat, susțin recurenții reclamanții, pentru următoarele considerente:

Apelul reprezintă o cale de atac, ordinară, ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel care va statua atât în fapt cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecății în apel litigiul dintre acestea, în ansamblul său.

În principiu, devoluțiunea este totală, completă. Aceasta însă este limitată de două reguli, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apelantum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Potrivit adagiului tantum devolutum quantum apellantum, efectul devolutiv nu vizează toate probleme de drept și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit prin cererea de apel. Așadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului care poate relua pretențiile sale din prima instanță în totalitate sau numai parțial.

În cauza de față, se constată că împotriva deciziei tribunalului, au declarat apel numai reclamanții, iar pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar, nu a formulat întâmpinare.

În conținutul motivelor de apel, astfel cum acestea sunt redate în cuprinsul memoriului de apel, aflat la dosarul Curții de Apel București, cât și al considerentelor deciziei recurate, reclamanții au invocat, printre altele, nelegalitatea soluției primei instanțe din perspectiva în care în sarcina pârâtelor, deci inclusiv a Primăriei Municipiului București "mi se poate reține doar fapta generală descrisă de instanța de fond, ci și acțiuni/inacțiuni particulare ale acestora care au condus la prejudicierea reclamanților.

Astfel, au fost dezvoltate susțineri referitoare la existența, în sarcina pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primar, pe lângă fapta ilicită constând în nesoluționarea, în termen legal a notificării, a faptei privind neîndeplinirea obligației de înaintare a documentației Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, apreciind, în acest sens, că Primăria Municipiului București avea obligația de a înainta dosarul administrativ direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii și soluționate prin hotărâri judecătorești nu mai sunt supuse controlului de legalitate al prefectului, așa cum prevăd dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În cuprinsul motivelor de apel, reclamanții au mai arătat că Primăria Municipiului București se face vinovată de nerespectarea obligației, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, de a emite decizia de acordare a despăgubirilor sub forma măsurilor reparatorii, în termenul imperativ de 60 de zile de la înregistrarea notificării, or, aceasta a emis dispoziția în anul 2010* la aproximativ 9 ani de la înregistrarea notificării.

Reiese, așadar, că prin motivele de apel, reclamanții au criticat în mod expres hotărârea primei instanței atât din perspectiva săvârșirii de către pârâta Primăria Municipiului București a unei fapte ilicite, cât și din perspectiva existenței vinovăției acesteia, sub forma ignorării prevederilor legale care instituiau în sarcina sa obligația de a soluționa notificarea, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul defipt de lege.

Or, față de aceste aspecte de netemeinicie invocate prin cererea de apel, curtea de apel, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellantum, era obligată să analizeze temeinicia susținerilor reclamanților.

Așadar, curtea de apel, în mod corect, a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, reținând în acest sens netemeinicia susținerilor reclamanților, potrivit cărora Primăria Municipiului București avea obligația de a înainta dosarul direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu mai sunt supuse controlului de legalitate al prefectului.

În acest context, Curtea de apel a mai reținut că neînaintarea dosarului direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor reprezintă o faptă ilicită, distinctă de cea reținută de instanța de fond, de nesoluționare, în termenul legal, a notificării.

Împrejurarea că, răspunzând criticilor reclamanților, Curtea de apel a statuat asupra netemeiniciei susținerilor acestora cu privire la săvârșirea de către pârâta Primăria Municipiului București a unei alte fapte ilicite, constând în obligația de înaintarea a dosarului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nu înfrânge autoritatea de lucru judecat cu privire Ia soluționarea cu întârziere a notificării, cele două fapte ilicite având un conținut juridic distinct.

De altfel, chiar în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, pagina 14, parag. (10) Curtea de apel a precizat că autoritatea de lucru judecat privește exclusiv săvârșirea de către pârâta Primăria Municipiului București a faptei ilicite constând în soluționarea cu întârziere a notificării, iar nu în ceea ce privește neînaintarea dosarului administrativ Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Prin urmare, reținerile Tribunalului București se opun cu autoritate de lucru judecat numai cu privire la săvârșirea de către pârâta Primăria Municipiului București a faptei ilicite privind nesoluționarea, în termenul legal, a notificării, iar nu și cu privire la fapta privind neînaintarea dosarului administrativ Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

În susținerea aceluiași motiv de nelegalitate, reglementat de prevederile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamanții au mai invocat aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În susținerea acestui argument, reclamanții au invocat că instanța de apel s-a pronunțat nefavorabil "asupra unor chestiuni care nu au fost apelate de către niciuna dintre părți".

Înalta Curte constată că acest aspect de nelegalitate nu poate fi încadrat în motivul de nelegalitate indicat de către recurenții reclamanții, dispozițiile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. reglementând exclusiv motivul de nelegalitate reprezentat de încălcarea autorității de lucru judecat. Or, aspectele invocate de către recurenții reclamanți în susținerea acestei critici de nelegalitate nu vizează autoritatea de lucru judecat.

Se reține, însă, din cuprinsul memoriului de recurs, că recurenții reclamanți au invocat aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și cu ocazia argumentării motivului de nelegalitate prevăzut de reglementările art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenții reclamanți au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477, art. 478, art. 481 și art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, s-a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni cu care nu a fost legal învestită prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinările depuse, încălcând astfel principiile contradictorialității și non reformatio in pejus.

Cu privire la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., textul legal acoperă toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepția celor care fac obiectul reglementării altor motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puțin punctul 5, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală, condiționată sau necondiționată, nefiind posibilă imaginarea unei soluții legislative care să se îndepărteze fundamental de regimul nulităților. Astfel, textul acoperă și cazurile în care nulitatea este necondiționată de existența unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existența unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părții adverse să facă dovada contrară. Cât privește nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, sunt vizate atât condițiile extrinseci, cât și cele intrinseci. Sub imperiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este posibilă invocarea încălcării doar a normelor de procedură propriu-zise, adică formele în care se desfășoară procesul.

Dispozițiile art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. consacră, la nivel legislativ, principiul disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar. Astfel, potrivit acestei norme, instanța superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte prin cererea de apel. Aceasta reprezintă o consecință firească a faptului că apelul reprezintă un drept procesual al părților, și nu o obligație. Așa fiind, este evident că partea care exercită apelul este îndreptățit să atace numai o parte din hotărâre, partea neatacată dobândit autoritate de lucru judecat. Exercitarea apelului afectează și soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, însă această extindere nu este legitimată în lipsa unui raport de dependență între diferitele soluții pronunțate de instanțele de fond.

În ceea ce privește principiul contradictorialității, aceasta reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Exigența fundamentală a contradictorialității impune ca nici o măsură să nu fie ordonată de către instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților. Acest principiu domină întreaga activitate de soluționare a unui litigiu.

Principiul contradictorialității este consacrat in terminis, în cadrul art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., unde sunt enumerate și câteva dintre elementele structurante, respectiv: citarea sau înfățișarea părților; comunicarea reciprocă de către părți a motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă; dreptul părților de a discuta și a argumenta orice chestiune de drept invocată în cursul procesului, inclusiv de instanță; obligația instanței de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-și întemeia hotărârea decât pe motive de fapt și de drept care au fost puse în prealabil în discuția părților.

În susținerea argumentului potrivit căruia instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni cu care nu a fost legal învestită prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinările depuse, respectiv asupra cuantumului prejudiciului încercat de reclamanți, evoluția pieței imobiliare în perioada 2009-2013 și etapelor pe care dosarul administrativ le-a parcurs, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, recurenții reclamanți au pretins încălcarea principiului adagiului tantum devolutum quantum apellantum, și deci a dispozițiilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

A pretinde că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală din perspectiva celor anterior arătate indică o necunoaștere de către reclamanți a aspectelor de drept antamate atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul exercitat în cauză.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâților, în temeiul dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtelor care nu au respectat termenul legal de soluționare a notificării, nu au executat în mod corespunzător obligațiile legale stipulate în sarcina acestora și nu au respectat dispozițiile sentinței civile nr. 1155 din 09 octombrie 2009 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008. De asemenea, a fost solicitată obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente sumei de 972.000 euro, pentru perioada cuprinsă între 08 noiembrie 2010 și 20 mai 2013, ca urmare a neexecutării de către pârâte a dispozițiilor sentinței civile menționate.

Prin apelul exercitat împotriva soluției tribunalului, reclamanții au criticat soluția de respingerii a acțiunii, ca neîntemeiate, printre altele, din perspectiva în care, în mod greșit, nu a fost reținută existența prejudiciului și a caracterului cert al acestuia, ca element esențial pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor. În acest sens, reclamanții au invocat că prejudiciul este unul cert, fiind reprezentat de diferența dintre valoarea de piață a imobilului, la momentul la care pârâtele au fost obligate să emită decizia de acordare a despăgubirilor, anul 2009, de 972.000 euro, și valoarea plafonată de grila notarială, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Așadar, față de aspectele relevate, se reține că se impunea, pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice, ca instanța de apel să analizeze evoluția pieței imobiliare de la momentul la care pârâtele au fost obligate la emiterea deciziei de despăgubire, care coincide cu pronunțarea sentinței civile nr. 1155 din 09 octombrie 2009 a Tribunalului București, în Dosarul nr. x/3/2008, 2009 și până în anul 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

Din această perspectivă nu se poate reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra evoluției pieței imobiliare în perioada 2009-2013, fără a fi învestită în acest sens, atât timp cât chiar reclamanții au pretins existența unor împrejurări care au determinat o scădere a valorii de piață a imobilului în această perioadă. În acest sens, în apel, s-a susținut de către reclamanți că, între momentul 2009, când a fost pronunțată hotărârea judecătorească care a recunoscut dreptul acestora la despăgubiri și în cadrul căruia a fost efectuată expertiza de evaluare a imobilului și a fost stabilită valoarea de 972.000 euro și momentul 2013. În patrimoniul acestora s-a produs un prejudiciu rezultat din diferența dintre plafonul instituit de Legea nr. 165/2013 și valoarea stabilită în anul 2009.

Privitor la susținerea că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților chestiunea privind certitudinea prejudiciilor suferite de către reclamanți, respingând proba cu expertiză pe motiv că nu este utilă cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal Ia prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În virtutea principiului contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.

În cauza de față, din cuprinsul practicalei deciziei recurate, apărătorul ales al recurenților reclamanți a pus concluzii cu privire la prejudiciu, arătând că "în cauză nu este vorba despre un prejudiciu eventual, ci de un prejudiciu viitor, dar cert", contrar susținerilor recurenților reclamanți care au susținut că acest aspect nu a fost pus în discuție în fața instanței de apel, pretinzând astfel încălcarea principiului contradictoria!ității, reglementat de prevederile art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Respingerea unei cereri de probatorii, respectiv aceea de efectuare a unei expertize, pe motiv că aceasta nu este utilă cauzei, nu poate fi apreciată ca fiind un argument în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., așa cum în mod nefondat se susține.

Așadar, în speță, din derularea actelor procedurale, se constată că reclamanților li s-a permis să propună probe, iar acestea au fost respinse motivat, astfel că nu se poate reține că ar fi avut loc. o încălcare a principiilor care caracterizează un proces echitabil, procedându-se la o apreciere concretă a respectării principiului egalității armelor.

Ca atare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele invocate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată nefondată și critica privitoare la interpretarea și aplicarea greșită de către Curtea de apel a normelor de drept material, încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește chestiunea privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1532 C. civ., se reține că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În literatura juridică tradițională, prejudiciul era definit ca reprezentând paguba, sau acele "efecte negative patrimoniale (...) și morale pe care le încearcă o persoană, ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului".

Recent, prejudiciul a fost definit ca reprezentând "rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane".

Prejudiciul a mai fost definit, în doctrină, ca fiind un "element esențial al răspunderii delictuale"

și care "constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, ori ca urmare a acțiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane1'.

În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia "prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile", "piatra unghiulară a întregii construcții juridice'", fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, "prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat".

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Prejudiciul este sigur atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur sau cert cuprinde în conținutul sau, atât prejudiciul actual, prezent, cât și prejudiciul viitor. Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui. Prejudiciul viitor este acela care, deși nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă, atât la existența, cât și la întinderea sa. Prejudiciul eventual nu este cuprins în prejudiciul viitor, întrucât producerea acestuia nu este sigură și nici nu poate fi evaluat.

În cauza de față, în esență, recurenții reclamanți pretind, printr-o acțiune întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale, despăgubiri echivalente cu prejudiciul suferit, în cuantum de 1635876 RON, constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului, de 972,000 euro, stabilit prin raportul de expertiză administrat în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București, și valoarea imobilului potrivit grilei notarilor publici, valabil pentru anul 2013, de 608472 RON, ce urmează a fi stabilită prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Analizând pretențiile reclamanților exclusiv din perspectiva în care în cauză se susține că prejudiciul creat reclamanților, prin fapta ilicită a pârâtelor, este unul cert, Înalta Curte reține următoarele:

În legătură cu această chestiune, recurenții reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a reținut ca în favoarea acestora nu a fost recunoscută dreptul la despăgubiri în cuantum de 972.000 euro, după cum nici diminuarea acesteia la valoarea de 608482 euro.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a contestat existența creanței, însă a analizat posibilitatea de realizare a acesteia în modalitatea susținută de reclamanți, tocmai pentru a demonstra că prejudiciul pretins nu este unul cert, întrucât reclamanții nu ar fi putut valorifica dreptul pretins a fi recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, în temeiul hotărârii judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/3/008 al Tribunalului București, prin mărirea patrimoniului acestora cu suma de 972.000 euro, pentru simplul fapt că realizarea acestui drept presupune parcurgerea unor etape administrative ce nu garantau încasarea creanței.

Mai mult, dreptul de a dispune de suma respectivă nu e reglementat în sensul pretins de reclamanți.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ordinele conducătorilor administrației publice centrale prin care se propun acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VIl se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor. Prin O.U.G. nr. 81/2007, în cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, titularului i se recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de propria opțiune și anume, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 RON, respectiv acțiuni emise de fond pentru diferența până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

În plus, procedura derulată sub imperiul Titlului VIl din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de plată (dat fiind efectele O.U.G. nr. 81/2007) a fost suspendată, pentru o perioadă de 2 ani, prin O.U.G. nr. 62/2010, suspendare prelungită prin Legea nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012, până la adoptarea Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, contrar aprecierii recurenților reclamanți, analiza modalității de plată este importantă în economia soluției, nefiind făcută cu depășirea cadrului legal aplicabil, întrucât vizează tocmai posibilitatea de valorificare a măsurii reparatorii, în forma pretinsă pentru justificarea prejudiciului.

Nefondat este și argumentul în susținerea criticii de nelegalitate încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin care se susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 1536 coroborat cu art. 1522 C. civ. pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu constând în devalorizarea sumei ca urmare a lipsei de folosința a sumei de 972.000 euro, întrucât reclamanții invocă acest prejudiciu ca și cum, la data la care sentința civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008 de Tribunalul București, a devenit executorie, aceștia ar fi devenit titularii unei creanțe bănești cu scadența la plată imediată.

Or, în cauza prezentă, având în vedere natura și conținutul specific al obligației ce revenea pârâților în baza hotărârii judecătorești amintite, nefiind în discuție o obligație bănească, de plată a sumei de 972.000 euro, ci o obligație de a face, cum chiar reclamanții susțin, nu poate fi vorba de plata de dobânzi în mecanismul construit de reclamanți în cauza prezentă, pentru simplul motiv că dobânda poate purta numai asupra unei creanțe bănești.

Dispozițiile art. 1536 C. civ. invocate de reclamanți reglementează cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, potrivit cărora executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației. Reclamanții nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de către pârât a obligației de a face ar fi atras automat despăgubiri dobândă legală, încă de Ia scadenta obligației stabilită prin titlul executoriu.

Așadar, nefiind în discuție o obligație de a plăti o sumă de bani, dobânda nu poate fi reținută. Obligația pârâților nefiind o obligație de plată a unei sume de bani, ci doar o obligație de a face, ea nu atrage drept consecință imediată și directă, în caz de neexecutare/executare cu întârziere, actualizarea cu rata inflației și curgerea de dobânzi, astfel cum se întâmplă în cazul obligațiilor care au drept obiect plata unei sume de bani.

Chiar și în cazul unei executări cu întârziere a unei obligații de a face, se poate pune problema unui prejudiciu încercat de reclamanți, dar a cărui existență nu se mai prezumă.

În această situație, reclamanții trebuie să facă dovada prejudiciului încercat prin întârzierea în executare, (spre deosebire de prejudiciul care, în cazul creanțelor bănești, este prezumat, scutind pe creditor de probă). în acest sens sunt prevederile art. 1537 C. civ., potrivit cărora "dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel".

Reclamanții nu fac o motivare și nu expun în ce a constat prejudiciul lor, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâților, limitându-se la a invoca lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța și la a dezvolta toate acele considerente care sunt valabile doar în cazul unei creanțe.

Înalta Curte mai reține că în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilită în favoarea reclamanților nu era purtătoare de dobânzi, în condițiile în care, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu prevăd o asemenea posibilitate.

Dimpotrivă, modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anume în numerar numai pentru maxim 500.000 RON, iar pentru suma excedentară numai în acțiuni la Fondul Proprietatea, denotă imposibilitatea actualizării cu rata inflației și aplicarea de dobânzi la suma stabilită drept despăgubiri.

Prin urmare, titlul de despăgubire putea fi emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai pentru suma datorată, fiind exclusă vreo intervenție asupra acestei sume, în sensul actualizării cu rata inflației sau a stabilirii de dobânzi pentru perioada anterioară sau ulterioară emiterii titlului de despăgubire și indiferent cât de îndepărtat sau apropiat ar fi fost momentul la care Comisia ar fi fost învestită cu dosarul administrativ transmis.

Pe de altă parte, reclamanții nu ar fi beneficiat de plata în numerar a acestei sume de 972.000 euro, pentru că, în baza dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent nu au fost stabilite a se plăti în numerar decât în limita a 500.000 RON, pentru suma excedentară acestea acordându-se numai sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea.

De aceea, nu se poate pretinde că întârzierea în executarea obligației a condus la întârzierea în încasarea sumei în numerar.

Nu rezultă, așadar, existența prejudiciului pretins de reclamanți ca urmare a faptei ilicite reținută în sarcina pârâtei Primăria Municipiului București, nici pentru faptul că, în mod fundamental, toată această procedură nu ar fi semnificat o plată în numerar către reclamanți a sumei de 972.000 euro și nici posibilitatea actualizării acesteia cu inflația sau a plății de dobânzi.

Realizarea creanței în sine depinde de modalitatea de valori