ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1054/2017

Decizia nr. 1054/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2011, sub nr. x/3/2011,

reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. , Primăria Municipiului București prin primar general și E. , solicitând:

1) obligarea Primăriei Municipiului București prin primarul general și a E. la achitarea sumei de 550.000 lei - estimare provizorie, reprezentând valoarea de piață actualizată a imobilului situat în București, sector 1, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997;

2) obligarea pârâtei D. la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, în valoare de 107.195 lei (echivalentul sumei de 24.929 euro) - estimare provizorie;

3) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta D.

a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul 2 de cerere. Totodată, a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților-pârâți A., B. și C. la plata sumei de 100.000 lei (evaluare provizorie), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință a imobilului în litigiu, pentru perioada 13 iunie 2009-24 noiembrie 2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul

E.

a formulat întâmpinare la acțiunea principală, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Reclamanții A., B. și C.

au formulat întâmpinare la cererea reconvențională a

pârâtei-reclamante D. ,

solicitând, în principal, anularea cererii ca netimbrată, iar în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 23 octombrie 2012,

constatând că rezolvarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta D. și de pârâtul E. , presupun implicit antamarea unor probleme de fond, legate fie de acțiunea principală, fie de cererea reconvențională, instanța a unit cele două excepții cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția V-a civilă,

a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta-decedată D. și însușită de pârâta-moștenitoare F., precum și de pârâtul E. ; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților A., B. și C. îndreptată împotriva Municipiului București prin primar general; a admis, în parte, cererea principală a reclamanților A. și B. împotriva pârâtului E. , pe care l-a obligat să plătească reclamanților prețul de 35.566.100 lei și dobânda de 28.989.584 lei, plătite conform contractului de vânzare-din  05 februarie 1997, actualizate cu indicele de creștere a prețurilor de consum, începând cu data plății acestor sume și până la plata efectivă și integrală a debitelor; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de acordare a valorii de piață a imobilului; a admis, în parte, cererea reclamanților împotriva pârâtei-moștenitoare F., pe care a obligat-o la 4000 lei despăgubiri către reclamanți, reprezentând cheltuieli necesare și utile efectuate de aceștia la imobilul pârâtei; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă decedată D. și însușită de moștenitoarea F.,sens în care a obligat pe reclamanții-pârâți A., B. și C., în solidar, la 91.551 lei către pârâta-reclamantă F., reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 13 iunie 2009-24 noiembrie 2011, precum și la 3.615 lei, în solidar, cheltuieli de judecată către aceeași parte.

La data de 23 septembrie 2015, petenta F. a formulat cerere de lămurire, completare și îndreptare eroare materială privind sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1318 din 03 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca neîntemeiate, cererile de lămurire și completare a dispozitivului sentinței civile nr. 87 din 23 ianuarie 2015 și a admis cererea de îndreptare eroare materială, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua, considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 87 din 23 ianuarie 2015 cu privire la numele pârâtei-reclamante, în sensul că în loc de „F."se va înțelege corect „F."

Împotriva sentinței de fond nr. 87 din 23 ianuarie 2015 au declarat apel reclamanții A. ,B., C. și pârâtul E.

Pârâta-reclamantă F. a formulat cerere de aderare la apelul reclamanților,

solicitând schimbarea, în parte, a sentinței de fond, prin admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere din acțiunea principală vizând acordarea de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv obligarea reclamanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fond, reprezentând onorariul expertului judiciar; cu cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 701/A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții-pârâți A., B. și C. și de pârâtul E.; a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă F. și, consecință, a schimbat, în parte, sentința de fond, în sensul că suma la plata căreia sunt obligați reclamanții-pârâți A., B. și C. către pârâta-reclamantă F. este de 4.618 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele:

O primă critică se referă la nelegala înlăturare, de către prima instanță, a răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului Municipiul București, cu atât mai mult cu cât reaua-credință a acestuia a fost stabilită irevocabil prin hotărârea care a consfințit evicțiunea. Critica este ne fondată, întrucât dispozițiile art. 1344 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pe de o parte, dispozițiile art. 1344 C. civ. reglementează unul dintre efectele răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, care intervine în cazul în care, deși contractul de vânzare-cumpărare se află în ființă, acesta nefiind anulat sau constatat nul, cumpărătorul este tulburat în exercitarea prerogativelor dreptului dobândit prin acel contract.

În cauză nu sunt îndeplinite aceste cerințe, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din n05 februarie 1997 a fost declarat nul prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008, astfel că obligațiile părților sunt guvernate de principiul repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic.

Pe de altă parte, prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune, fie a principiului repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic anulat/declarat nul și, astfel cum corect a reținut prima instanță, acestea vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia, Specialia generalibus derogant", aplicându-se cu prioritate față de normele cu caracter general.

De altfel, în întâmpinarea formulată la apelul pârâtului E., chiar apelanții-reclamanți-pârâți susțin legalitatea soluției tribunalului, arătând că „(...) în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate, ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forța juridică egală, norma generală, în speță dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, (...) instanța a reținut în mod corect faptul că, în speță, nu este vorba despre o răspundere contractuală bazată pe culpă, dispozițiile de drept comun invocate de E. nefiind incidente în cauză".

A doua critică se referă la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, apelanții invocând ignorarea, de către prima instanță, a încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Critica este nefondată.

Conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

În interpretarea teleologică a acestui text legal, prin raportare la scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului se realizează prin raportare la statuările cuprinse în cadrul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție.

Această concluzie are la bază prevederile art. 1201 C. civ., conform cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat este și obligativitatea, conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești, în timp ce terților hotărârea li se impune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă. Raportat la acest efect al puterii de lucru judecat, se admite că prezintă relevanță nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele care explică dispozitivul și se reflectă în el. Pe cale de consecință, existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, cu putere de lucru judecat, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză. Concluzia expusă este impusă cu evidență de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale (Amurăriței împotriva României, Brumărescu împotriva României, Bemd împotriva României etc).

Prin raportare la aceste considerente, Curtea a apreciat că, în mod legal, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, s-a constatat cu putere de lucru judecat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, ca urmare a faptului că acest contract a fost încheiat cu încălcarea și de către cumpărători a Legii nr. 112/1995, astfel că nu mai pot fi rediscutate motivele de desființare a contractului în prezentul cadru procesual.

Apelanții au criticat și soluția dată de prima instanță capătului de cerere vizând obligarea pârâtei F. la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate la imobil. Și aceste critici sunt nefondate.

În primul rând, se impune a se constata superflue criticile referitoare la existența și temeiurile legale ale obligației proprietarului imobilului, căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate, de a achita contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului. In condițiile în care prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtei-reclamante F., astfel de critici ale reclamanților-pârâți sunt inutile, putând constitui numai apărări împotriva cererii de aderare la apel.

Contrar susținerilor apelanților, prima instanță nu a apreciat că anumite lucrări pretinse de aceștia nu ar fi necesare sau utile pentru că nu ar exista facturi, chitanțe etc, ci, în mod corect, tribunalul a considerat că în lipsa unor astfel de înscrisuri pot fi avute în vedere numai constatările expertului tehnic judiciar desemnat în cauză, făcute cu prilejul cercetării imobilului.

Nu pot fi primite susținerile apelanților în sensul că existența lucrărilor pretinse de aceștia a fost constatată de propriul expert consilier, în cadrul raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar. Raportul menționat nu are forță probatorie, fiind realizat fără respectarea dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc. civ., menite să asigure și cu prilejul administrării probelor respectarea principiilor contradictorialității și dreptului de apărare care guvernează întregul proces civil.

Examinând procesul-verbal întocmit de expertul tehnic judiciar desemnat de tribunal și semnat de reprezentanții reclamanților-pârâți și pârâtei-reclamante, care constituie anexa 2 a raportului de expertiză tehnică judiciară, se constată ca apartamentul în discuție se găsea mai degrabă în

stare de degradare, nefiind identificată nicio lucrare realizată de reclamanții-pârâți pentru consolidarea acestuia după cutremurul din 1977 sau pentru înlăturarea riscului seismic, instalațiile electrice și sanitare fiind învechite, caloriferele vechi, din fontă, faianța fiind veche, iar în baie aplicată aproximativ în anul 1990, pardoselile vechi și nefinisate, tâmplăria din lemn fiind vopsită în interior și exfoliată la exterior, zugrăveala simplă fiind realizată în anul 1995, dar purtând urme de infiltrații la debara și Ia intrare, balcoanele fiind nefinisate, iar unul având urme de infiltrații.

În condițiile arătate, nu pot fi primite susținerile apelanților referitoare la numeroasele cheltuieli necesare și utile făcute și a căror contravaloare ar trebui să fie restituită de către pârâta-reclamantă. în acord cu opinia tribunalului, Curtea a apreciat că anumite lucrări realizate în apartament în perioada 1980-1995 au servit exclusiv folosinței exercitate de reclamanta-pârâtă A. și soțul său asupra apartamentului, iar prin vechimea lor nu aduc nici un plus de valoare acestuia. Soluția are la bază opinia de specialitate a expertului tehnic judiciar, care nu a evaluat lucrările a căror durată de serviciu a considerat-o depășită. însă chiar și asupra lucrărilor evaluate de expert, tribunalul a apreciat în mod corect că faianța aplicată cu 20 de ani înaintea predării imobilului către pârâta-reclamantă, vopsirea tâmplăriei cu peste 5 ani în urmă și schimbarea ușii de lemn de la intrarea în apartament, fără a face dovada că ușa anterioară devenise inutilizabilă, nu pot fi imputate pârâtei-reclamante.

În raport cu cele arătate, Curtea a constatat nefondate și obiecțiunile aduse de reclamanții-pârâți raportului de expertiză, reiterate ca motive de apel.

Astfel, contrar susținerilor reclamanților-pârâți, expertul tehnic judiciar desemnat de tribunal a identificat și descris în procesul-verbal ce constituie anexa raportului toate componentele apartamentului în litigiu care aveau legătură cu pretinsele lucrări invocate de reclamanții-pârâți. împrejurarea că nu au putut fi identificate efectiv lucrările afirmate în cererea de chemare în judecată nu poate fi imputată expertului.

Pe de altă parte, evaluarea lucrărilor pretinse de reclamanții-pârâți era atât inutilă, cât și imposibilă, câtă vreme acestea nu au fost identificate în imobil sau dovedite prin intermediul unor înscrisuri. Așa cum s-a arătat, expertul chiar a evaluat anumite lucrări, deși această evaluare nu este utilă cauzei, față de vechimea constatată în cadrul expertizei.

În ceea ce privește punctul de vedere al părților, Curtea a apreciat că acesta ar putea fi consemnat în cuprinsul raportului de expertiză numai în cazul în care expertul a considerat necesar să le solicite anumite lămuriri, iar constatările și explicațiile expertului, evidențiate în raport, au legătură cu respectivele lămuriri. în cauză, raportul nu face vreo referire la o astfel de solicitare a expertului, astfel că nu se impunea consemnarea în cuprinsul raportului a punctului de vedere al pârâtei-reclamante. Totuși, consemnarea

s-a făcut în mod distinct de constatările și concluziile expertului, al căror conținut este clar evidențiat, rară nicio posibilitate de confuzie.

Așadar, în mod temeinic și legal prima instanța a reținut în sentința atacată faptul că singura lucrare utilă este cea de introducere a gazului metan în bucătărie, lucrare evaluată de expert la suma de 4.000 lei.

Apelanții au mai criticat hotărârea tribunalului pentru greșita soluționare a cererii reconvenționale, afirmând că prima instanță nu a luat în considerare faptul că ocuparea imobilului după pronunțarea Deciziei definitive și irevocabile nr. 105 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București nu a fost abuzivă, ci legală, întemeiată pe întârzierea autoarei pârâtei-reclamante în a solicita executarea silită și pe hotărâri ale instanțelor de judecată.

Curtea a considerat nefondate și aceste critici, observând că dispozițiile art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ. consacră regula potrivit căreia obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Excepția este consacrată de al doilea alineat al acestui text legal, care prevede că, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.

Așadar, autoarea pârâtei-reclamante avea dreptul și nu obligația de a porni executarea silită, singura sancțiune prevăzută de lege fiind prescripția reglementată de art. 405 C. proc. civ. Pretinsa „pasivitate" a acesteia nu a înlăturat nici măcar temporar obligația reclamanților-pârâți de a preda imobilul, obligație stabilită prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105 din 22 ianuarie 2008.

Or, încălcarea unei obligații prevăzute de lege constituie o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., a căror incidență a constatat-o tribunalul în mod corect.

Pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate de apelanți reprezintă încheieri de suspendare provizorie sau suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare, pronunțate de instanțele judecătorești în temeiul dispozițiilor art. 403 C. proc. civ. Chiar dacă legiuitorul a pus la dispoziția părților din contestația la executare procedura suspendării provizorii și a suspendării executării silite până la soluționarea acestei acțiuni, eventuala admitere a cererii de suspendare nu înlătură dreptul creditorului de a pretinde repararea daunelor produse prin întârzierea executării. Această concluzie rezultă cu claritate din prevederile art. 403 și art. 723

1

C. proc. civ., care reglementează cauțiunea ca garanție pentru repararea eventualelor prejudicii și posibilitatea părții adverse de a solicita plata, din cauțiune, a despăgubirii cuvenite. Chiar și în ipoteza în care partea prejudiciată prin întârzierea cauzată de suspendarea executării nu a formulat cererea prevăzută de art. 723 C. proc. civ., aceasta își păstrează dreptul de a obține repararea prejudiciului înăuntrul termenului general de prescripție.

Nefondate sunt și criticile aduse în raport cu modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit de pârâta-reclamantă.

Spre deosebire de alte materii (ex. exproprierea reglementată de Legea nr. 33/1994), în ipoteza existentă în speță nu există un text legal care să impună folosirea, în cadrul evaluării prejudiciului, a unor convenții efectiv încheiate.

Pe de altă parte, astfel de convenții puteau fi valorificate în cauză, în măsura în care existența lor ar fi fost dovedită. Se observă însă că reclamanții-pârâți nu au depus la dosarul cauzei nici un astfel de contract și nu au solicitat nici primei instanțe, nici instanței de apel efectuarea unor demersuri pentru verificarea existenței acestora.

În condițiile arătate, expertul a aplicat corect metoda comparației, realizând evaluarea lipsei de folosință prin raportare la ofertele de închiriere publicate pe site-urile de specialitate, aplicând indicii de corecție sub forma unui „coeficient de prudență și negociere" de 10%.

II

. Cu privire la apelul pârâtului E.:

Toate criticile formulate de apelantul-pârât se referă la lipsa calității sale procesuale pasive, susținută prin lipsa calității sale de parte în contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997, relativitatea efectelor contractului, principiul repunerii părților în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului și obligația de garanție pentru evicțiune ce revine vânzătorului în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ.

Astfel cum s-a arătat în cadrul analizei apelului formulat de reclamanții-pârâți, dispozițiile art. 1344 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât răspunderea vânzătorului pentru evicțiune intervine în cazul în care, deși contractul de vânzare-cumpărare se află în ființă, cumpărătorul este tulburat în exercitarea prerogativelor dreptului dobândit prin acel contract.

Or, în cauză, este aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului juridic, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 a fost declarat nul prin Decizia civilă nr. 2306 din 30 noiembrie 2004, irevocabilă.

Contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 1997 nu a fost încheiat de Primăria Municipiului București în temeiul libertății contractuale, ci în calitate de reprezentant desemnat prin Legea nr. 112/1995, în vederea vânzării unor bunuri ale statului. în condițiile arătate, prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 reprezintă dispoziții speciale de reglementare, pentru ipoteza de față, a principiului repunerii în situația anterioară încheierii actului juridic declarat nul și, astfel cum a reținut prima instanță, acestea vor fi aplicate cu prioritate față de normele cu caracter general invocate de apelantul-pârât.

III. Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâta-reclamantă:

Primele critici formulate de pârâta-reclamantă se referă la respingerea de către prima instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocată în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții-pârâți au solicitat despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile făcute cu imobilul. Criticile pârâtei îmbracă două aspecte: nemotivarea soluției și nelegalitatea acesteia.

Sub primul aspect, critica este fondată, întrucât motivele pe care tribunalul și-a întemeiat această soluție sunt concentrate într-o singură frază, care enunță numai regula generală ce fundamentează calitatea procesuală pasivă, fără a răspunde argumentelor ridicate de parte.

Totuși, această constatare nu este de natură să conducă la schimbarea soluției, întrucât aceasta este corectă, instanța de apel urmând a complini lipsa de motivare a tribunalului.

În acest sens, Curtea a reținut ca întemeiate susținerile apelantei-pârâte-reclamante, în sensul că anterior modificării aduse prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 48 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 10/2001 aveau următorul conținut: „(1) Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. (2) în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. (3) în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare".

Textul alin. (3) consacra o excepție de la regulile ce guvernează restituirea îmbogățirii fără justă cauză, stabilind că în cazul preluării fără titlu a imobilelor de către stat, obligația de despăgubire a chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile nu revine proprietarului căruia aceste îmbunătățiri îi profită, ci statului sau unității deținătoare. Era instituită astfel o formă suplimentară de reparație în favoarea proprietarilor cărora li se restituiau imobile preluate de stat fără titlu valabil, iar reparația consta în preluarea de către stat a unei obligații a acestor proprietari.

Totuși, autoritățile naționale beneficiază de o amplă marjă de apreciere, recunoscută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (ex. hotărârea pilot în cauza Atanasiu împotriva României - par. 172-175) în alegerea măsurilor care vizează reglementarea raporturilor de proprietate în țară, inclusiv prin reducerea, chiar semnificativă, a nivelurilor de despăgubire prin mijloace legislative.

În cadrul acestei libertăți de apreciere, legiuitorul român a intervenit prin Legea nr. 1/2009 asupra textului art. 48 din Legea nr. 10/2001, abrogând dispozițiile alin. (3) și prevăzând în alin. (2) că „Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite".

Contrar susținerilor pârâtei-reclamante, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu puteau fi aplicate în mod ipotetic, la data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești prin care imobilul i-a fost restituit în proprietate, ci numai în cadrul unui

litigiu concret, prin care foștii chiriași să urmărească valorificarea dreptului lor la despăgubiri. Or, în cadrul unui astfel de litigiu, aplicabilă este legea în vigoare la momentul declanșării sale, neputându-se recunoaște ultraactivitatea unei norme deja abrogate.

În lumina acestor considerații, este corectă soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât are la bază dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței.

A doua critică a apelantei-pârâte-reclamante se referă la soluția dată de tribunal cererii sale accesorii privind cheltuielile de judecată.

Prioritar, Curtea a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelanților-reclamanți-pârâți în sensul inadmisibilității formulării acestei critici pe calea apelului.

Astfel, pârâta-reclamantă a învestit tribunalul cu o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 87 din 32 ianuarie 2015, dar și de completare a acestui dispozitiv, ambele solicitări referindu-se la includerea în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei-reclamante și a onorariului achitat pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare, în cuantum de 1.003 lei. Prin sentința civilă nr. 1318 d            in 03 noiembrie 2015, ambele cereri au fost respinse ca neîntemeiate, tribunalul argumentându-și soluția în sensul că dispozitivul sentinței civile nr. 87 din 32 ianuarie 2015 nu necesită lămuriri sau completări, iar susținerile pârâtei-reclamante privesc eventual o greșeală de judecată, ce poate fi corectată în căile ordinare de atac prevăzute de lege. Sentința civilă nr. 1318 din 03 noiembrie 2015 a devenit definitivă și irevocabilă prin neexercitarea în termenul legal a apelului, iar soluția dispusă și considerentele pe care se sprijină au intrat în puterea lucrului judecat. Or, numai cu încălcarea acestui principiu s-ar putea considera inadmisibile, în prezentul apel, criticile în discuție.

Criticile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Deși nu a fost consemnată în încheierea de amânare a pronunțării, împrejurarea că pârâta-reclamantă a solicitat în cadrul dezbaterilor asupra fondului, purtate în fața primei instanțe, obligarea reclamanți lor-pârâți la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale rezultă din soluția dată acestei cereri prin sentința civilă nr. 87 din 23 ianuarie 2015, dar și din considerentele sentinței civile nr. 1318 din 03 noiembrie 2015.

Tribunalul a reținut în mod greșit că suma de 3.615 lei a fost achitată de pârâta-reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și onorariu de expert. In realitate, conform chitanței din 18 septembrie 2012, respectiva sumă a reprezentat numai taxa judiciară de timbru achitată de pârâta-reclamantă pentru cererea reconvențională. în afara acestei taxe, pârâta-reclamantă a suportat și parte din onorariul stabilit prin încheierea din 11 decembrie 2012, achitând în acest sens suma de 1.003 lei, conform chitanței din 05 februarie 2013. Astfel cum rezultă din încheierea din 11 decembrie 2012, obligația de plată a acestei părți a onorariului

aferent expertizei a fost stabilită de tribunal în sarcina pârâtei-reclamante, ca urmare a încuviințării obiectivelor propuse de această parte în susținerea pretențiilor formulate pe cale reconvențională.

În considerarea acestor împrejurări de fapt și făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., care sancționează culpa procesuală, Curtea a constatat întemeiată cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamanților-pârâți la plata sumei de 4618 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării în primă instanță a cererii reconvenționale.

În raport de toate aceste considerente și făcând aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți-pârâți A. și B. și de pârâtul E. și a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâtă-reclamantă, dispunând schimbarea, în parte, a sentinței apelate sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care sunt obligați reclamanții-pârâți către pârâta-reclamantă F., care este de 4.618 lei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 01 martie 2017,

petenta F. a solicitat, în temeiul art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., completarea Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016 a acestei instanțe, în sensul pronunțării asupra capătului accesoriu al cererii de aderare la apel, prin care s-a solicitat obligarea apelanților-reclamanți-pârâți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a apelului, în cuantum de 9.954,98 lei.

Prin Decizia civilă nr. 329/A din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis cererea formulată de petenta F. și a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, în sensul că a obligat pe apelanții-reclamanți-pârâți A., B. și C. la plata către apelanta-pârâtă-reclamantă F. a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel a reținut că atât prin cererea de aderare la apel formulată, cât și cu ocazia dezbaterilor orale, apelanta-pârâtă-reclamantă F. a solicitat cheltuieli de judecată aferente fazei apelului, dar că dispozitivul Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016 cuprinde statuări numai cu privire la soluția dată apelurilor formulate de părți, fără a face vreo referire la cererea apel antei-pârâte-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată din apel, astfel că sunt întrunite condițiile impuse de art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., privind omisiunea instanței de a soluționa un capăt de cerere.

Sub aspectul fondului pretențiilor, Curtea a reținut că în raporturile de drept procesual stabilite între apelanții-reclamanți-pârâți și apelanta-pârâtă-reclamantă în cadrul judecării apelurilor, celor dintâi le revine culpa procesuală pentru respingerea propriului apel și pentru admiterea în parte a pretențiilor formulate prin apelul incident, în timp ce pârâtei-reclamante îi revine culpa procesuală pentru partea din apelul incident ce nu a fost considerată fondată. O astfel de situație cade sub incidența dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în raport de care apelanta-pârâtă-reclamantă nu este îndreptățită la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute în această fază procesuală.

Pe de altă parte, Curtea a considerat întemeiate apărările apelanților-reclamanți-pârâți, cu privire la cuantumul excesiv al onorariului avocațial solicitat de apelanta-pârâtă-reclamantă. Astfel, natura obiectului pretențiilor cărora li s-a dat curs prin admiterea apelului incident (cheltuieli de judecată), cât și valoarea acestora (1.003 lei), conferă o miză redusă acestui petit. Pe de altă parte, deși creanța contestată prin apelul reclamanților-pârâți are o valoare considerabilă (91.551 lei), combaterea în apel a acestei contestări nu a impus o activitate de mare dificultate, fiind reluate apărările validate de prima instanță. De asemenea, judecata apelului s-a finalizat pe parcursul a două termene de judecată. Toate aceste împrejurări impun aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind cenzurarea onorariului avocațial.

În raport de considerentele expuse, constatând întrunite condițiile impuse de art. 281" C. proc. civ., dar și incidența concurentă a două cauze de reducere a onorariului avocațial ce va fi imputat apelanților-reclamanți-pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată, Curtea a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, pe care 1-a completat în sensul obligării apelanților-reclamanți-pârâți la plata către apelanta-pârâtă-reclamantă a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

Împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții-părâți B., C., A., pârâta-reclamantă F. și pârâtul E.

Împotriva Deciziei de completare nr. 329/A din 05 aprilie 2017, a declarat recurs, în termen legal, pârâta-reclamantă F.

Recursurile împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 26 octombrie 2016:

Recurenții-reclamanți-părăți B., C., A.

critică această decizie pentru următoarele motive:

- pe de o parte, contravaloarea lipsei de folosință a imobilului (ce formează obiectul cererii reconvenționale), având în vedere faptul că raportul de expertiză tehnică judiciară omologat de prima instanță a fost întocmit

exclusiv prin raportare la 5 oferte de închiriere publicate pe internet, iar nu prin raportare la tranzacții efectiv încheiate, aceasta din urmă fiind singura modalitate pentru a determina o valoare corectă, iar nu una ipotetică;

- pe de altă parte, contravaloarea lucrărilor necesare și utile executate în imobil, având în vedere despăgubirile infime acordate de prima instanță, în cuantum de 4.000 lei, în ciuda faptul că în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză au fost identificate lucrări necesare și utile în cuantum de numai 6.960 lei, iar în raportul de expertiză extrajudiciară au fost identificate lucrări necesare și utile în cuantum de 107.195 lei, echivalentul sumei de 24.929 euro.

Sub aspectul determinării contravalorii lipsei de folosință a imobilului, instanța de apel a reținut greșit că nu se impune efectuarea unei noi expertize față de împrejurarea că reclamanții nu ar fi depus la dosarul cauzei contracte de închiriere care să poată fi avute în vedere în evaluare.

Astfel, nu reclamanții, ci expertul este cel care avea obligația de a cerceta încheierea efectivă a unor contracte de închiriere care să reflecte situația reală a pieței și care să poată fi avute în vedere la determinarea, în mod corect, a contravalorii lipsei de folosință a imobilului, obligație neîndeplinită de expertul care a efectuat expertiza dispusă în cauză.

Cercetarea de către expert a situației reale a pieței este inerentă activității sale, reprezentând o condiție fără de care nu ar putea ajunge la un rezultat corect, reclamanții nefiind în acest context ținuți de vreo obligație în sensul efectuării unor diligente în vederea obținerii unor astfel de tranzacții efectiv încheiate.

Practic, a accepta raționamentul instanței de apel ar însemna golirea de conținut a rolului expertului în efectuarea expertizei, respectiv substituirea nejustificată a reclamanților în atribuțiile acestuia, fiind în sarcina expertului diligente precum emiterea de adrese către instituțiile abilitate unde au fost înregistrare astfel de tranzacții, în vederea obținerii unei evaluări corecte a pieței.

Or, în prezenta cauză, expertul s-a raportat la 5 oferte de închiriere publicate pe internet pentru apartamente de 3 camere situate în zona amplasamentului imobilului de evaluat, care nu reflectă realitatea pieței, ci speranțele de închiriere ale unor particulari.

Așadar, în cauză, se impune efectuarea unei contraexpertize pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului prin utilizarea criteriului chiriei lunare percepute în baza unor tranzacții efectiv încheiate, întrucât intențiile de închiriere ale unor particulari nu pot servi ca suport probator relevant pentru obligarea reclamanților la plata unor sume exagerate și disproporționate.

Cât privește determinarea sporului de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrărilor necesare și utile, în mod greșit instanța de apel a reținut că singurul argument al reclamanților ar consta în cuantumul scăzut al sumei acordate drept contravaloare a acestor lucrări, fără a aduce critici raționamentului expertului cu privire la acest aspect.

Astfel, prin cererea de apel formulată, reclamanții au învederat că în raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a identificat și evaluat în mod greșit lucrări necesare și utile în cuantum de numai 6.960 lei (echivalentul a 1.555 euro), în contextul în care acesta:

-

nu a înțeles să identifice punctual lucrările necesare și utile executate în acest imobil;

-

nu a pornit de la aceste valori pentru a le stabili valoarea actualizată până în ziua depunerii acțiunii, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor în raport cu durata normală a acestora;

-

și-a bazat concluziile prin raportare doar la punctul de vedere al intimatei, consemnat în procesul-verbal din data de 14 aprilie 2013, deși reclamanții au fost deopotrivă asistați de expert consilier și au depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară, din care rezultau toate lucrările necesare și utile.

Mai mult, reclamanții au învederat instanței de apel că deși au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, care s-au admis de prima instanță prin încheierea din data 07 octombrie 2014, prin răspunsul depus la acestea expertul și-a menținut nemotivat aceeași concluzie, constituind pentru prima instanță o probă suficientă pentru a le acorda despăgubiri infime în cuantum de 4.000 lei, chiar dacă la dosar exista și un raport de expertiză extrajudiciară prin care s-au identificat lucrări necesare și utile în cuantum de 107.195 lei, echivalentul sumei de 24.929 euro.

Așadar, în cauză se impune efectuarea unei contraexpertize prin care să se identifice și să evalueze în mod temeinic lucrările necesare și utile executate de reclamanți în imobil.

Prin urmare, întrucât instanța de apel a respins în mod neîntemeiat solicitarea reclamanților de încuviințare a unei contraexpertize, în lipsa căreia cauza nu ar putea fi soluționată în mod corect, astfel cum s-a detaliat mai sus, în speță este incident cazul prevăzut de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. referitor la necesitatea administrării unor noi probe, pe temeiul căruia se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea probei menționate.

Astfel, instanța de apel a reținut, în mod neîntemeiat, că cererea de aderare la apel, pe aspectul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, este admisibilă având în vedere că în hotărârea prin care a fost soluționată cererea de lămurire/completare a sentinței de fond se arată că susținerile intimatei F. privesc o eroare de judecată ce poate fi corectată în căile ordinare de atac.

Raționamentul instanței de apel este eronat, deoarece intimata, la momentul la care a constatat că unul din capetele de cerere ar fi rămas nesoluționat, avea posibilitatea de a alege între calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond și cererea de completare a dispozitivului acestei sentințe.

Prin faptul că a ales cererea de completare, iar sentința nouă este dată la rândul ei cu drept de apel, intimata nu mai poate solicita pe calea aderării la apel la prima sentință, pe care o consideră minus petita, obligarea reclamanților la plata onorariului de expert în cuantum de 1.003 lei.

Intimata avea posibilitatea de a formula apel separat împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de lămurire/completare a sentinței de fond dacă era nemulțumită de soluția dată cererii de completare a dispozitivului. În caz contrar, ar însemna că ar avea de două ori dreptul la apel împotriva aceleiași sentințe.

În consecință, soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de intimata F., sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în cuantum de 1.003 lei, este nelegală.

Totodată, în mod greșit instanța de apel a considerat întemeiată cererea de obligare a reclamanților la plata sumei totale de 4.618 lei, constând în taxă judiciară de timbru (3.615 lei) și onorariu expert (1.003 lei), motivat de faptul că intimata, pe lângă taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.615 lei, a suportat și parte din onorariul de expert, în cuantum de 1.003 lei, astfel încât în temeiul culpei procesuale s-ar impune obligarea reclamanților la plata acestor sume de bani.

Obligarea reclamanților la plata sumei de 1.003 lei este nelegală, în contextul în care, la termenul din 06 ianuarie 2015, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, intimata, prin avocat, a solicitat admiterea cererii reconvenționale, arătând că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum s-a reținut în încheierea din 06 ianuarie 2015.

Totodată, prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe, F. nu ar fi putut să-și modifice cererea, solicitând, după închiderea dezbaterilor, chestiuni suplimentare, respectiv obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, odată ce în cadrul dezbaterilor a arătat faptul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în mod generic, fără a particulariza și individualiza care dintre cheltuielile de judecată efectuate vor fi solicitate printr-o nouă acțiune.

În acest sens, în aplicarea principiului disponibilității și respectarea principiului contradictorialității, instanța era obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut de părți. Or, în cauză, nu se regăsește ipoteza în care prima instanță a acordat mai puțin decât s-a cerut, deoarece intimata

nu a solicitat în fața primei instanțe obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În acest context, în mod nelegal instanța de apel a înțeles să dea curs solicitărilor intimatei în sensul obligării reclamanților la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 4.618 lei, respectiv 3.615 lei taxă judiciară de timbru și 1.003 lei onorariu expert, atâta vreme cât prima instanță nu a fost învestită cu o astfel de cerere până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Pe de altă parte, în ceea ce privește pretențiile intimatei în sensul obligării reclamanților la plata onorariului de expert în cuantum de 1.003 lei, este de observat că, în cadrul litigiului tranșat în primă instanță, culpa procesuală nu a fost stabilită doar în sarcina reclamanților.

Astfel, prin încheierea din 11 decembrie 2012, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu expertiza tehnică evaluatorie, stabilind în sarcina fiecăreia dintre părți onorariu provizoriu în cuantum de 1.000 lei, iar prin sentința de fond nr. 87 din 23 ianuarie 2015, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, obligând-o pe pârâta-reclamantă F. la plata de despăgubiri în cuantum de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli necesare și utile efectuate de reclamanți cu privire la imobil.

Prin urmare, prima instanță nu a stabilit culpa procesuală în sarcina reclamanților în integralitate.

Deoarece li s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, reclamanții nu puteau fi obligați la plata unor cheltuieli de judecată pentru care culpa procesuală nu le aparține, contrar raționamentului instanței de apel, care a motivat soluția făcând referire la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., articol ce sancționează culpa procesuală.

Oricum, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, prima instanță a dispus în mod greșit obligarea reclamanților la plata sumei de 3.615 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, având în vedere precizarea intimatei din ședința de la 06 ianuarie 2015, în sensul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, fără a detalia despre ce categorie de cheltuieli este vorba, renunțând practic la recuperarea cheltuielilor de judecată în cadrul dosarului în care au fost efectuate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că Primăria Municipiului București nu ar datora reclamanților valoarea de piață a imobilului, motivat de faptul că în cauză nu ar fi incidente dispozițiile art. 1344 C. civ., recurenții susțin că se impune obligarea în solidar a Primăriei Municipiului București și a E. la achitarea sumei de 517.178 lei, reprezentând valoarea de piață, actualizată a imobilului, câtă vreme în cauză a fost stabilită în mod neechivoc reaua-credință a Primăriei Municipiului București, care consimțise la vânzarea-cumpărarea imobilului (prin mandatarul său, SC G. SA), deși în dosarul administrativ exista cererea de retrocedare în natură, formulată de D. și referate în privința acestei cereri, întocmite chiar de către mandatarul Primăriei Municipiului București.

În ciuda existenței acestor referate, Primăria Municipiului București a procedat la vânzarea imobilului, inducând în eroare și cumpărătorii în legătură cu situația juridică reală a apartamentului, prin mențiunile înscrise pe cererea de cumpărare a imobilului revendicat.

În acest context, eventuala culpă concurentă a cumpărătorilor, care nu ar fi trebuit să se încreadă numai în mențiunile autorităților statului, nu exclude sau diminuează în niciun fel culpa Primăriei Municipiului București, care în considerarea calității sale de autoritate publică abilitată cu punerea în executare a dispozițiilor legilor de reparație, le-a încălcat flagrant, fapt reținut prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în recurs.

În considerarea acestei calități, rezultă obligația Primăriei Municipiului București de plată a valorii de piață, actualizate a imobilului, obligație instituită de prevederile art. 1337 C. civ., care se aplică în cauză tocmai având în vedere situația specială a cumpărătorilor care încheie un contract de vânzare cu o autoritate a statului. Așadar, conform prevederilor legale generale din materia vânzării cumpărării, obligația de garanție pentru evicțiune aparține vânzătorului (art. 1337-1351 C. civ.).

Deposedarea reclamanților de apartamentul în cauză, în urma admiterii acțiunii în revendicare, constituie o tulburare de drept a cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, care a condus la pierderea de către reclamanții cumpărători a proprietății lucrului, de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, pentru evicțiune totală, situație în care intimata trebuia să suporte contravaloarea despăgubirilor raportată de prețul de piață, actualizat al apartamentului.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurenții susțin că nu au contestat soluția privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, constatată într-adevăr cu putere de lucru judecat, ci au solicitat aplicarea prevederilor pct. 50.3 din Normele metodologice, conform cărora restituirea prețului de piață și/sau actualizat se face în toate cazurile de către E. , prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, indiferent dacă actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, din punctul de vedere al cumpărătorilor, care s-au încrezut în mențiunile autorităților statului, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care cumpărătorii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, conform dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Față de respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 din punctul de vedere al cumpărătorilor, obligația Statului prin E., de plată a valorii de piață a apartamentului ce face obiectul prezentei acțiuni, instituită de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, este de necontestat.

Practic, prin dispozițiile art. 50 alin. (3), legiuitorul a subrogat în obligațiile vânzătorului E., ca reprezentat al Statului (care a acționat cu rea-credință prin unitățile aflate în subordine, recte Municipiul București).

Deposedarea reclamanților de apartamentul în cauză, în urma admiterii acțiunii în revendicare, constituie o tulburare de drept a cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, care a condus la pierderea de către reclamanții cumpărători a proprietății lucrului, de natură să angajeze răspunderea E., situație în care acesta trebuie să suporte contraval