ÎCCJ, decizie (scj.ro #83529)

Compensația legală. Datorii reciproce Potrivit art.1144 C.civ., „compensația se operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective”, iar potrivit art.1145 compensația are loc cu certitudine între „ două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile și care deopotrivă sunt lichide și exigibile”. În aceste condiții existența unui angajament de plată neonorat nu poate fi valorizată ca o plată valabilă făcută de un creditor și acceptată de către celălalt pentru invalidarea intervenției compensației legale.

(Secția comercială, decizia nr.4797 din 14 octombrie 2005) Prin sentința civilă nr.111 din 17 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC R. C. SRL Gheorghieni prin lichidator judiciar în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, în sensul că a obligat pârâta să plătească contravaloarea facturilor neachitate și penalități de întârziere. De asemenea a fost respins capătul de cerere privind reactualizarea debitului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin facturile fiscale din decembrie 2000 acceptate de pârâtă, reclamanta a livrat acesteia produse alimentare și țigări, cu mențiunea plății la data de 7 decembrie 2000 și a calculării unor penalități de întârziere în sumă de 4 % pe zi, în caz de neplată.

Conform angajamentului luat de reclamantă la 31 iulie 2000, aceasta s-a obligat să plătească contravaloarea facturilor emise de pârâtă până la 12 septembrie 2000, urmând ca diferența să se compenseze în marfă. În ceea ce privește compensarea convențională invocată de pârâtă prin întâmpinare, nu a putut fi reținută, deoarece între părți nu a existat un acord de stingere a datoriilor reciproce ci numai un angajament de plată din partea reclamantei pentru datorie . Ca urmare a neîndeplinirii obligației contractuale, de către pârâtă, reclamanta a stabilit întinderea prejudiciului suferit prin aplicarea unor penalități debitului restant pentru fiecare zi în întârziere a executării obligației, în cuantumul de 4 % stabilit de părți astfel că părțile au determinat anticipat și echivalentul prejudiciului suferit de creditoare ca urmare a neexecutării obligației încât reactualizarea debitului nu se mai justifică.

Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr.111 din 17 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Covansa, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a constatat că a operat compensația legală între reclamantă prin lichidator judiciar și pârâtă, așa că acțiunea a fost respinsă. Instanța de apel a reținut că între părți au existat datorii reciproce, fapt ce a condus instanța de fond la analiza intervenției compensației legale pentru stingerea acestor debite. Deși s-a reținut îndeplinirea condițiilor generale ale art.1144 C.civ.

referitoare la reciprocitatea obligațiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor reciproce, instanța de fond a constatat neîndeplinirea unei alte condiții legale și anume acceptarea de către unul dintre creditori a plății, făcute de către celălalt, caz în care renaște creanța celui ce a plătit. Constatarea instanței de fond nu corespunde probelor cauzei, fiind înlăturată, deoarece angajamentul luat de reclamantă la 31 iulie 2000, care s-a presupus că a fost onorat, în realitate nu a fost executat, întrucât biletele la ordin și cecul emise de reclamantă au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil.

Împotriva deciziei nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și contencios administrativ reclamanta a declarat recurs , criticând această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectele că nu operează posibilitatea legală a compensării debitelor reciproce, și nu există ordinul de compensare, cu regim special, care constituie singurul document justificativ în contabilitatea societăților, toate acestea cu raportare la procedura instituită de Legea nr.64/1995, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate în cererea de recurs, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente.

Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, întinderea drepturilor și obligațiilor asumate în cadrul relațiilor comerciale fundamentate pe facturile fiscale din 6 decembrie 2000, acceptate de către pârâtă, reclamanta livrând acesteia produse cu mențiunea plății la data de 7 decembrie 2000 și a calculării unor penalități de întârziere. În faza procesuală a fondului și a apelului, pârâta s-a apărat în mod constant, că au existat datorii reciproce, certe lichide și exigibile, care fac ca ele să se stingă reciproc, iar data de 7 decembrie 2000, când a operat compensarea, este anterioară lunii septembrie 2001, data deschiderii procedurii de faliment a reclamantei.

A fost dată o eficiență juridică maximă dispozițiilor cuprinse în art.1144 și 1145 C. civ., conform cărora compensația operează de drept, în puterea legii chiar și „când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective”. Compensația a avut loc cu certitudine între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani și care deopotrivă sunt lichide și exigibile.