ÎCCJ, decizie (scj.ro #83529)

Compensația  legală.

Datorii reciproce

Potrivit art.1144 C.civ., „compensația se operează de drept, în puterea legii

și chiar când   debitorii n-ar  ști  nimic despre aceasta,

cele  două  datorii se sting reciproc în momentul când  ele se

găsesc existând deodată și până  la  concurența

cotităților  lor  respective”, iar potrivit  art.1145

compensația  are loc cu certitudine între „ două datorii care

deopotrivă  au  ca  obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare

de lucruri  fungibile și care deopotrivă sunt lichide și exigibile”.

În  aceste

condiții existența unui angajament de plată neonorat nu poate fi valorizată ca

o plată valabilă făcută de un  creditor și acceptată de către celălalt

pentru invalidarea  intervenției  compensației legale.

(Secția comercială, decizia

nr.4797 din 14 octombrie 2005)

Prin sentința civilă nr.111 din 17 februarie 2004 pronunțată

de  Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC R.

C. SRL Gheorghieni prin lichidator judiciar în contradictoriu cu  pârâta

SC D. SRL, în sensul că a obligat pârâta să plătească contravaloarea facturilor

neachitate și penalități de întârziere. De asemenea a fost respins capătul de

cerere privind reactualizarea debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin facturile fiscale

din decembrie 2000 acceptate de pârâtă, reclamanta a livrat acesteia produse

alimentare și țigări, cu mențiunea plății la data de 7 decembrie 2000 și a

calculării unor penalități de întârziere în sumă de 4 % pe zi, în caz de

neplată. Conform angajamentului luat de reclamantă la 31 iulie 2000, aceasta

s-a obligat să plătească contravaloarea facturilor emise de pârâtă până

la 12 septembrie 2000, urmând ca diferența să se compenseze în marfă. În ceea

ce privește compensarea convențională invocată de pârâtă prin întâmpinare, nu a

putut fi reținută, deoarece între părți nu a existat un acord de stingere a

datoriilor reciproce ci numai un angajament de  plată  din

partea  reclamantei  pentru  datorie .

Ca urmare a neîndeplinirii obligației contractuale, de către pârâtă, reclamanta

a stabilit întinderea prejudiciului suferit prin aplicarea unor penalități

debitului restant pentru fiecare zi în întârziere a executării obligației, în

cuantumul de 4 % stabilit de părți astfel  că părțile au determinat

anticipat și echivalentul prejudiciului suferit de creditoare ca  urmare a

neexecutării obligației încât reactualizarea debitului nu se mai justifică.

Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ, prin

decizia nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței civile nr.111 din 17 februarie 2004 pronunțată de

Tribunalul Covansa,  pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a constatat

că a operat compensația legală între reclamantă prin lichidator judiciar și

pârâtă, așa că acțiunea  a fost

respinsă.

Instanța de apel a  reținut că între părți au existat

datorii reciproce, fapt ce a condus instanța de fond la analiza intervenției

compensației legale pentru stingerea acestor debite. Deși s-a reținut

îndeplinirea condițiilor generale ale art.1144 C.civ. referitoare la

reciprocitatea obligațiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al

creanțelor reciproce, instanța de fond a constatat neîndeplinirea unei alte

condiții legale și anume acceptarea de către unul dintre creditori a plății,

făcute de către celălalt, caz în care renaște creanța celui ce a plătit.

Constatarea instanței de fond nu corespunde probelor cauzei,

fiind înlăturată, deoarece angajamentul luat de  reclamantă  la 31

iulie 2000, care s-a presupus că a fost onorat, în realitate nu a fost

executat, întrucât biletele la ordin și cecul emise de reclamantă au fost

refuzate la plată din lipsă de disponibil.

Împotriva  deciziei nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel  Brașov, Secția comercială și contencios administrativ

reclamanta  a declarat recurs , criticând această hotărâre judecătorească

pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectele că nu operează posibilitatea

legală a compensării debitelor reciproce, și nu există ordinul de compensare,

cu regim special, care constituie singurul document justificativ în

contabilitatea societăților, toate acestea cu raportare la procedura instituită

de Legea nr.64/1995, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs

dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport

cu criticile formulate în cererea de recurs, a constatat că acestea sunt

neîntemeiate, pentru următoarele considerente.

Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit

adevăratele raporturi juridice dintre părți, întinderea drepturilor și

obligațiilor asumate în cadrul relațiilor comerciale fundamentate pe facturile

fiscale din 6 decembrie 2000, acceptate de către pârâtă, reclamanta livrând

acesteia produse cu mențiunea plății la data de 7 decembrie 2000 și a

calculării unor penalități de întârziere.

În faza procesuală a fondului și a apelului, pârâta s-a apărat în

mod constant, că au existat datorii reciproce, certe lichide și exigibile, care

fac ca ele să se stingă reciproc, iar data de 7 decembrie 2000, când a operat

compensarea,  este anterioară lunii septembrie 2001, data deschiderii

procedurii de faliment a reclamantei. A fost dată o eficiență juridică maximă

dispozițiilor cuprinse în art.1144 și 1145 C. civ., conform cărora compensația

operează de drept, în puterea legii chiar și „când debitorii n-ar ști nimic

despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se

găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective”.

Compensația a avut loc cu certitudine între două datorii care deopotrivă au ca

obiect o sumă de bani și care deopotrivă sunt lichide și exigibile.