ÎCCJ, decizie (scj.ro #83629)

Tribunalul arbitral.Competența materială. Acțiune în

anularea hotărârii arbitrale

art.17 ,art342,art.343C.proc.civ

Potrivit

art.17 C.proc.civ.,cererea reconvențională,având caracter incidental,

este de competența aceleiași instanțe care soluționează cererea principală ,dar

în arbitraj, limitele instanței arbitrale sunt trasate de convenția

arbitrală,ceea ce explică. corecta investire a tribunalului arbitral cu

judecarea cererii reconvenționale,în care temeiul pretențiilor îl reprezintă o

hotărâre judecătorească, deși acțiunea principală derivând din alt raport

juridic,are la bază contractul de vânzare-cumpărare.În măsura în care atât

acțiunea arbitrală cât și cererea reconvențională au același izvor juridic,

guvernat de convenția arbitrală privind soluționarea litigiilor, investirea

tribunalului  arbitral cu ambele cereri nu  poate fi pusă în discuție.

.

(Secția comercială,decizia nr2910 din 4 iunie 2003)

Prin cererea de

arbitrare înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Cluj din 2 noiembrie 2000, reclamanta S.C. „W.

T. C.”SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. „M.” SA Cluj Napoca, a

solicitat Tribunalului arbitral ca pârâta să fie obligată la plata sumei

,reprezentând penalități de întârziere, calculate până la 30 septembrie 2000,

la facturile neachitate..

În ședința arbitrală din 14 decembrie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea,

extinzând perioada pentru care se solicită penalitățile de întârziere până la

data de 14 decembrie 2000.

Pârâta  a formulat, la 28 noiembrie 2000, cerere reconvențională în cadrul

căreia a solicitat, în temeiul art.1144 C. civ., compensarea obligațiilor

bănești reciproce. și a invocat excepția de necompetență a Tribunalului

arbitral în a soluționa cererea reconvențională, justificat de faptul că

pretențiile  din cererea reconvențională au alt temei, în raport cu

pretențiile din acțiunea principală.

Astfel, în acțiunea principală, izvorul obligațiilor îl constituie contractul

de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în cererea reconvențională, temeiul pretențiilor

îl constituie o hotărâre judecătorească, sentința civilă nr.1182/2000 a

Tribunalului Cluj.

Tribunalul arbitral a unit excepția cu fondul și procedând la soluționarea

cauzei, prin sentința arbitrală nr.26 din 22 martie 2001, a admis acțiunea

principală și cererea reconvențională și a compensat, în temeiul art.1144 C.

civ., datoriile bănești reciproce ale părților, .obligând reclamanta să

plătească pârâtei  suma ,reprezentând diferența rezultată din compensare,

cu cheltuielile de judecată aferente.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul arbitral a respins excepția de

necompetență în soluționarea cererii reconvenționale,  invocată de pârâtă,

motivat de faptul că dispozițiile art.1144 C. civ. au caracter imperativ, competența

Tribunalului arbitral operând în puterea legii.

În fondul cauzei, instanța arbitrală a reținut, în ceea ce privește acțiunea

principală, executarea cu întârziere de către pârâtă a obligațiilor ce-i

reveneau potrivit contractului de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în ceea ce

privește cererea reconvențională, faptul că livrările de marfă efectuate de

pârâta au fost acceptate de reclamantă, aceasta din urmă utilizând marfa în

interesul propriu, fără a formula obiecțiuni.

Invocând ca temei de drept dispozițiile art.364 punctele a),b) și i) C.

proc.civ.,reclamanta a formulat acțiune în anulare.:

Motivele acțiunii în anulare au în vedere modul eronat în care Tribunalul

arbitral a unit excepția de necompetență materială cu fondul cauzei, întrucât

dat fiind caracterul absolut și peremptoriu al acestui incident, el trebuia

soluționat distinct și cu prioritate, conform art.137 coroborat cu art.158 C.

proc. civ., care conțin dispoziții cu caracter imperativ;

- Tribunalul arbitral nu avea competența de

a soluționa cererea reconvențională, întrucât obiectul acesteia privea creanțe

derivând dintr-un alt raport juridic, străin de cel care a justificat și

generat promovarea acțiunii arbitrale, respectiv contractul de vânzare, guvernat

sub aspectul modului de soluționare a litigiilor, de clauza compromisorie.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința civilă nr.372 din 25 octombrie 2001, a admis

acțiunea în anulare, a dispus anularea, în parte, a sentinței arbitrale nr.26

din 22 martie 2001, a respins cererea reconvențională ca inadmisibilă,.

instanța reținând nelegala investire a Tribunalului arbitral cu soluționarea

cererii reconvenționale, motivat de existența unui temei juridic distinct de

cel al acțiunii arbitrale, care nu era în măsură să învestească Tribunalul

arbitral, chemat să judece acțiunea principală.

Invocând ca temei de drept dispozițiile art.304 punctele 1,8,9,10 C. proc..

civ.,..pârâta a declarat recurs.

Criticile aduse hotărârii atacate vizează greșita compunere a instanței care a

soluționat acțiunea în anulare, aceasta fiind formată dintr-un singur judecător

și nu din doi judecători, cum ar fi fost firesc în cazul instanței de control

judiciar;precum și greșita interpretare a dispozițiilor legale cu privire la

constatarea necompetenței Tribunalului arbitral în raport cu dispozițiile

art.17 C. proc.civ.și art.1144 C. civ..

Recursul este fondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs,

având ca obiect greșita compunere a instanței care a soluționat acțiunea în

anulare, este de reținut că

normele care reglementează compunerea instanței sunt de

ordine publică, motiv pentru care încălcarea acestora este sancționată cu

nulitatea absolută.

Compunerea instanței investită cu soluționarea acțiunii în anulare este dictată

de natura juridică a acțiunii în anulare.

În stabilirea naturii juridice a acțiunii în anulare, trebuie avută în vedere

natura juridică a arbitrajului, care presupune o abordare dualistă a

problemei.: contractuală și jurisdicțională.

Pornind de la aceste date, Curtea Supremă de Justiție a statuat, prin decizia

nr.5 din 25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr.675 din 25

octombrie 2001, că acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii

arbitrale constituie cale de atac de competența instanței judecătorești imediat

superioare celei prevăzute de art.342 C. proc. civ., în circumscripția căreia a

avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi format din numărul de judecători

prevăzut pentru judecarea recursului, timbrarea urmând a se face ca și pentru

recurs.

În argumentarea acestei soluții, instanța supremă a reținut, din examinarea

dispozițiilor art.364 C. proc.civ., similitudinea majorității motivelor pentru

care hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare cu

cele de casare, ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului

împotriva unei hotărâri judecătorești. De aceea, trebuie să se considere că

acțiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita

împotriva hotărârii arbitrale, având conținut și efecte similare căii de atac a

recursului împotriva hotărârilor judecătorești. Natura juridică a acestei căi

de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale,

care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare

silită. Cum, în procedura de drept comun, o astfel de hotărâre poate fi atacată

numai cu recurs, este evident că și acțiunea în anulare constituie o cale de

atac având caracteristicile asemănătoare recursului, dar cu unele

particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia

care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt totuși identice cu

motivele de casare din materia recursului.

Similitudinea cu recursul constă și în faptul că acțiunea în anulare nu poate

determina o reexaminare cu efect devolutiv, părțile nu pot renunța anticipat la

acțiunea în anulare, ci numai după pronunțarea hotărârii, ceea ce concordă cu

dispoziția cu caracter general înscrisă în art.267 alin.1) C. proc. civ.;

procedura de soluționare a acțiunii în anulare este o procedură specifică unei

căi de atac; hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în

anulare poate fi atacată numai cu recurs.

Consecința logică a calificării acțiunii în anulare drept cale de atac constă

în timbrarea ei ca atare, răspunzând astfel și unor rațiuni de echitate, precum

și în compunerea instanței din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea

recursului.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, sunt de reținut

următoarele aspecte.

Investirea Tribunalului arbitral cu soluționarea unui litigiu determinat este

eminamente de resortul voinței părților, astfel cum aceasta este consemnată

prin clauza compromisorie înscrisă în contractul principal.

Libertatea de voință a părților este un principiu care guvernează întreaga

Carte a IV-a, consacrată arbitrajului.

În arbitraj, investirea „ope legis” a Tribunalului arbitral nu poate fi astfel

concepută, întrucât este percepută ca o încălcare brutală a convenției

arbitrale, compromis sau clauză compromisorie.

Desigur, în măsura în care acțiunea arbitrală și cererea reconvențională au

același izvor juridic, guvernat de convenția arbitrală cât privește

soluționarea litigiilor, nu poate fi pusă sub semnul întrebării corecta

investire a tribunalului arbitral cu judecarea ambelor cereri.

Este incontestabil că, potrivit art.17 C. proc. civ.., cererea reconvențională

având caracter incidental, este de competența aceleiași instanțe, investite cu

soluționarea cererii principale, dar în arbitraj, limitele competenței

instanței arbitrale sunt trasate numai de convenția arbitrală, ca reflex al

voinței părților semnatare a acesteia.

În consecință

,Curtea

, conform art.312 C. proc.civ., a

admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

acțiunii în anulare, aceleiași curți de apel.