ÎCCJ, decizie (scj.ro #83629)

Tribunalul arbitral.Competența materială. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale art.17 ,art342,art.343C.proc.civ Potrivit art.17 C.proc.civ.,cererea reconvențională,având caracter incidental, este de competența aceleiași instanțe care soluționează cererea principală ,dar în arbitraj, limitele instanței arbitrale sunt trasate de convenția arbitrală,ceea ce explică. corecta investire a tribunalului arbitral cu judecarea cererii reconvenționale,în care temeiul pretențiilor îl reprezintă o hotărâre judecătorească, deși acțiunea principală derivând din alt raport juridic,are la bază contractul de vânzare-cumpărare.În măsura în care atât acțiunea arbitrală cât și cererea reconvențională au același izvor juridic, guvernat de convenția arbitrală privind soluționarea litigiilor, investirea tribunalului arbitral cu ambele cereri nu poate fi pusă în discuție.

. (Secția comercială,decizia nr2910 din 4 iunie 2003) Prin cererea de arbitrare înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Cluj din 2 noiembrie 2000, reclamanta S.C. „W. T. C.”SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. „M.” SA Cluj Napoca, a solicitat Tribunalului arbitral ca pârâta să fie obligată la plata sumei ,reprezentând penalități de întârziere, calculate până la 30 septembrie 2000, la facturile neachitate.. În ședința arbitrală din 14 decembrie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea, extinzând perioada pentru care se solicită penalitățile de întârziere până la data de 14 decembrie 2000. Pârâta a formulat, la 28 noiembrie 2000, cerere reconvențională în cadrul căreia a solicitat, în temeiul art.1144 C. civ., compensarea obligațiilor bănești reciproce.

și a invocat excepția de necompetență a Tribunalului arbitral în a soluționa cererea reconvențională, justificat de faptul că pretențiile din cererea reconvențională au alt temei, în raport cu pretențiile din acțiunea principală. Astfel, în acțiunea principală, izvorul obligațiilor îl constituie contractul de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în cererea reconvențională, temeiul pretențiilor îl constituie o hotărâre judecătorească, sentința civilă nr.1182/2000 a Tribunalului Cluj. Tribunalul arbitral a unit excepția cu fondul și procedând la soluționarea cauzei, prin sentința arbitrală nr.26 din 22 martie 2001, a admis acțiunea principală și cererea reconvențională și a compensat, în temeiul art.1144 C. civ., datoriile bănești reciproce ale părților, .obligând reclamanta să plătească pârâtei suma ,reprezentând diferența rezultată din compensare, cu cheltuielile de judecată aferente.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul arbitral a respins excepția de necompetență în soluționarea cererii reconvenționale, invocată de pârâtă, motivat de faptul că dispozițiile art.1144 C. civ. au caracter imperativ, competența Tribunalului arbitral operând în puterea legii. În fondul cauzei, instanța arbitrală a reținut, în ceea ce privește acțiunea principală, executarea cu întârziere de către pârâtă a obligațiilor ce-i reveneau potrivit contractului de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în ceea ce privește cererea reconvențională, faptul că livrările de marfă efectuate de pârâta au fost acceptate de reclamantă, aceasta din urmă utilizând marfa în interesul propriu, fără a formula obiecțiuni.

Invocând ca temei de drept dispozițiile art.364 punctele a),b) și i) C. proc.civ.,reclamanta a formulat acțiune în anulare.: Motivele acțiunii în anulare au în vedere modul eronat în care Tribunalul arbitral a unit excepția de necompetență materială cu fondul cauzei, întrucât dat fiind caracterul absolut și peremptoriu al acestui incident, el trebuia soluționat distinct și cu prioritate, conform art.137 coroborat cu art.158 C. proc. civ., care conțin dispoziții cu caracter imperativ; - Tribunalul arbitral nu avea competența de a soluționa cererea reconvențională, întrucât obiectul acesteia privea creanțe derivând dintr-un alt raport juridic, străin de cel care a justificat și generat promovarea acțiunii arbitrale, respectiv contractul de vânzare, guvernat sub aspectul modului de soluționare a litigiilor, de clauza compromisorie.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința civilă nr.372 din 25 octombrie 2001, a admis acțiunea în anulare, a dispus anularea, în parte, a sentinței arbitrale nr.26 din 22 martie 2001, a respins cererea reconvențională ca inadmisibilă,. instanța reținând nelegala investire a Tribunalului arbitral cu soluționarea cererii reconvenționale, motivat de existența unui temei juridic distinct de cel al acțiunii arbitrale, care nu era în măsură să învestească Tribunalul arbitral, chemat să judece acțiunea principală. Invocând ca temei de drept dispozițiile art.304 punctele 1,8,9,10 C. proc.. civ.,..pârâta a declarat recurs.

Criticile aduse hotărârii atacate vizează greșita compunere a instanței care a soluționat acțiunea în anulare, aceasta fiind formată dintr-un singur judecător și nu din doi judecători, cum ar fi fost firesc în cazul instanței de control judiciar;precum și greșita interpretare a dispozițiilor legale cu privire la constatarea necompetenței Tribunalului arbitral în raport cu dispozițiile art.17 C. proc.civ.și art.1144 C. civ.. Recursul este fondat. În ceea ce privește primul motiv de recurs, având ca obiect greșita compunere a instanței care a soluționat acțiunea în anulare, este de reținut că normele care reglementează compunerea instanței sunt de ordine publică, motiv pentru care încălcarea acestora este sancționată cu nulitatea absolută.

Compunerea instanței investită cu soluționarea acțiunii în anulare este dictată de natura juridică a acțiunii în anulare. În stabilirea naturii juridice a acțiunii în anulare, trebuie avută în vedere natura juridică a arbitrajului, care presupune o abordare dualistă a problemei.: contractuală și jurisdicțională. Pornind de la aceste date, Curtea Supremă de Justiție a statuat, prin decizia nr.5 din 25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr.675 din 25 octombrie 2001, că acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac de competența instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute de art.342 C. proc. civ., în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi format din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, timbrarea urmând a se face ca și pentru recurs.

În argumentarea acestei soluții, instanța supremă a reținut, din examinarea dispozițiilor art.364 C. proc.civ., similitudinea majorității motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare cu cele de casare, ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești. De aceea, trebuie să se considere că acțiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conținut și efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești. Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită.

Cum, în procedura de drept comun, o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că și acțiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristicile asemănătoare recursului, dar cu unele particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt totuși identice cu motivele de casare din materia recursului. Similitudinea cu recursul constă și în faptul că acțiunea în anulare nu poate determina o reexaminare cu efect devolutiv, părțile nu pot renunța anticipat la acțiunea în anulare, ci numai după pronunțarea hotărârii, ceea ce concordă cu dispoziția cu caracter general înscrisă în art.267 alin.1) C. proc.

civ.; procedura de soluționare a acțiunii în anulare este o procedură specifică unei căi de atac; hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs. Consecința logică a calificării acțiunii în anulare drept cale de atac constă în timbrarea ei ca atare, răspunzând astfel și unor rațiuni de echitate, precum și în compunerea instanței din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, sunt de reținut următoarele aspecte. Investirea Tribunalului arbitral cu soluționarea unui litigiu determinat este eminamente de resortul voinței părților, astfel cum aceasta este consemnată prin clauza compromisorie înscrisă în contractul principal.

Libertatea de voință a părților este un principiu care guvernează întreaga Carte a IV-a, consacrată arbitrajului. În arbitraj, investirea „ope legis” a Tribunalului arbitral nu poate fi astfel concepută, întrucât este percepută ca o încălcare brutală a convenției arbitrale, compromis sau clauză compromisorie. Desigur, în măsura în care acțiunea arbitrală și cererea reconvențională au același izvor juridic, guvernat de convenția arbitrală cât privește soluționarea litigiilor, nu poate fi pusă sub semnul întrebării corecta investire a tribunalului arbitral cu judecarea ambelor cereri. Este incontestabil că, potrivit art.17 C. proc. civ.., cererea reconvențională având caracter incidental, este de competența aceleiași instanțe, investite cu soluționarea cererii principale, dar în arbitraj, limitele competenței instanței arbitrale sunt trasate numai de convenția arbitrală, ca reflex al voinței părților semnatare a acesteia.

În consecință ,Curtea , conform art.312 C. proc.civ., a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în anulare, aceleiași curți de apel.