ÎCCJ, decizie (scj.ro #83551)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83551) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere
reconvențională. Compensație judiciară
.
C.civ., art.1144
C.proc.civ., art.119 alin.(1)
Cum pârâta a invocat pretenții în
legătură cu cererea (sau mijloacele de probă) reclamantei, trebuia să
formuleze o cerere reconvențională, care, pentru a fi admisibilă, în
speță,trebuia să tindă la o compensație judiciară a datoriilor reciproce
ale celor două părți.
(Secția comercială,decizia nr.1694 din 13 mai 2004)
Reclamanta S.C.A. O. Aiud a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.
S. SRL Aiud pentru a fi obligată la restituirea unei diferențe de
preț și penalități de
întârziere.
Prin sentința civilă nr.1606 din 20 octombrie 2000, Judecătoria
Aiud și-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea
Tribunalului Alba.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, invocând compensația
legală, potrivit facturii din 30 noiembrie 1999 și a procesului verbal încheiat
la 30 noiembrie 1999, care confirmă creanța ca fiind certă, lichidă, exigibilă.
Tribunalul Alba, Secția comercială, prin sentința civilă nr.102 din 21
februarie 2001, a respins acțiunea civilă, constatând stinse prin compensare
datoriile reciproce ale părților, până la nivelul sumei solicitate pe
fondul cauzei, cu aplicarea art.1144 C.civ..
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, admis de Curtea de Apel
Alba Iulia, Secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia
civilă nr.519/A din 15 iunie 2001.
Instanța de apel a schimbat în tot sentința, în sensul că a
admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să plătească suma rămasă cu titlul de
preț, respingând capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere,
reținând că pârâta nu a formulat cerere reconvențională pentru a
opera compensarea legală, nefiind acceptată la plată factura, deoarece
creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.
Cu privire la penalitățile de întârziere, s-a reținut că părțile nu au prevăzut
în contract o clauză penală, astfel că pretenția apare neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivat pe dispozițiile
art.304 pct.9 C. proc. civ., invocând o tranzacție între părți finalizată cu
încheierea unui proces verbal în care reclamanta recunoaște datoria, susținând
astfel că în mod greșit cele două datorii nu au fost
compensate.
Recursul este nefondat.
Prin contractele autentificate la 21 ianuarie 2000 de către Biroul Notarului
public D. M., reclamanta a vândut pârâtei un teren și construcțiile aflate pe
acesta, rămânând de achitat o diferență de preț.
Pârâta a recunoscut neachitarea în întregime a debitului,
motivând nerespectarea obligației de plată prin invocarea facturii pe care
reclamanta nu a achitat-o și care confirmă livrarea unor bunuri către
reclamantă. Considerând creanța certă lichidă și exigibilă, în baza procesului
verbal încheiat la 30 noiembrie 1999, pârâta a invocat dispozițiile art.1144
C.civ., referitor la compensarea legală a datoriilor.
Potrivit art.1144 C. civ. „compensația se operează de drept, în puterea legii,
și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se
sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la
concurența cotităților lor respective”.
Este adevărat că pârâta a invocat astfel un drept al său. Dar pentru ca acest
drept să se realizeze trebuia să existe o acțiune civilă care să provoace
producerea unui efect juridic nou. Această acțiune civilă ar fi putut fi
cererea reconvențională reglementată de art.119 alin.(1) C. proc. civ., conform
căreia pârâtul are pretenții în legătură cu cererea sau cu mijloacele de
apărare ale reclamantului; cererea reconvențională fiind admisibilă când tinde
la o compensație judiciară a datoriilor reciproce ale celor două părți.
Cum pârâta nu a formulat o cerere reconvențională în condițiile legii,
compensarea datoriilor nu putea fi făcută de instanța de fond, cum corect a reținut
instanța de apel. Față de acest aspect nu are relevanță nici procesul verbal
invocat pentru confirmarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței,
așa încât hotărârea atacată este la adăpost de orice critică.
În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.