ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3402/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a Deciziei nr. 2061 din 18 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în regulator de competență, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 2818 din 8 iulie 2013 emisă de pârâtă și restituirea în natură a suprafeței de teren situat în București, str. x, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri în măsura în care terenul menționat nu poate fi restituit în natură și să se dispună acordarea de despăgubiri și pentru construcția veche situată pe teren și care în prezent a fost demolată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 13 din 11 ianuarie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În esență, s-a reținut că terenul care formează obiectul cererii, moștenit prin testament (olograf, n.red.) de către reclamantă a trecut direct în proprietatea statului la momentul deschiderii succesiunii, urmând regimul Legii nr. 58/1974; că reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului, iar capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcția veche existentă la momentul preluării imobilului, ulterior demolată și care nu mai există la data formulării cererii de restituire, este neîntemeiat în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1164/2002.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., susținând, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a susținut că soluția de respingere a cererii de restituire a terenului în suprafață de 150 mp este nelegală, prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dispun că de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, Comunitatea Evreilor din București având calitatea de succesor testamentar al defuncților B. și C.

Totodată, a făcut trimitere la prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, din care rezultă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu O.U.G. nr. 94/2000 - act normativ reparator anterior.

În ceea ce privește regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, recurenta a susținut că acesta este stabilit prin Legea nr. 18/1991 însă, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul aferent construcției are regimul juridic stabilit de text doar în situația existenței construcției.

În ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și apoi demolată, art. 1.4 lit. c) din Norme stabilește că regimul juridic al terenului rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moștenitorilor acestuia.

Potrivit recurentei, A., în calitate de continuatoare a Comunității Evreilor din București, are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul legilor speciale de reparație, la restituirea terenului în discuție sau după caz, măsuri reparatorii în echivalent.

O altă critică vizează faptul că prima instanță în mod greșit a reținut că imobilul teren în suprafață de 150 mp nu s-a aflat în patrimoniul Comunității Evreilor din București la data preluării, ca urmare a trecerii directe în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.

În acest sens, recurenta a invocat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, arătând că au fost nesocotite prevederile actelor normative interne, cât și internaționale, preluarea terenurilor de către stat în baza Legii nr. 58/1974 fiind, în mod evident, făcută fără titlu valabil, așa încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.

În ceea ce privește calitatea de proprietar a Comunității Evreilor din București, conform testamentelor autentificate și certificatului de moștenitor, voința testatorilor a fost aceea de a transmite, prin succesiune testamentară, atât construcția, cât și terenul pe care era situată această construcție.

În continuare, recurenta critică hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de despăgubiri pentru construcția ce s-a aflat pe teren la momentul preluării abuzive și care ulterior a fost demolată, motivat de împrejurarea, potrivit căreia construcțiile demolate nu intra sub incidența O.U.G. nr. 94/2000.

În acest sens, a susținut că au fost aplicate greșit prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în ceea ce privește construcțiile demolate.

Astfel, a arătat că în măsura în care O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementează anumite aspecte, în mod evident, cu privire la acestea devin aplicabile dispozițiile legii speciale, în cauză acestea fiind reprezentate de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, a apreciat că în mod greșit prima instanță a considerat că nu este reglementat dreptul la despăgubiri pentru construcțiile demolate, acesta fiind reglementat în mod expres de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care stabilesc dreptul persoanei îndreptățite la "măsuri reparatorii prin echivalent."

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 14 iunie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 2818 din 8 iulie 2013, emisă de intimata-pârâtă, și restituirea în natură a suprafeței de teren situat în București, str. x, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri, în măsura în care terenul menționat nu poate fi restituit în natură, despăgubiri care solicită să fie acordate și pentru construcția veche situată pe teren și care în prezent a fost demolată.

Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept material, reprezentate de prevederile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și de art. 1 lit. f) și art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu pot fi primite, aceste dispoziții legale nefiind aplicabile cauzei.

În acest sens, sunt relevante prevederile art. 8 alin. (2) din Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 91/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată", rezultând astfel că reglementarea este, contrar celor susținute de parte, în sensul înlăturării aplicării acestei legi, în privința procedurii de retrocedare.

În consecință, în condițiile în care acest act normativ exclude retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, nu sunt aplicabile nici Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Referitor la critică, potrivit căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea, nu poate fi reținută, textul de lege invocat putând fi aplicabil doar în ipoteza existenței unei cereri formulate în baza acestei legi și să urmeze procedura prevăzută de această lege.

Or, instanța este învestită cu controlul de legalitate al unei decizii emise de Comisia Specială de Retrocedare, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare (3626 din 26 februarie 2003), formulată de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, privind restituirea imobilului (teren și construcție), situat în municipiul București, str. x, pentru că nu se încadrează în prevederile acestui act normativ.

Autoritatea publică a avut în vedere că, de la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul construcție nu mai exista, fiind demolat, iar imobilul teren a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, fapt consemnat și în Certificatul de moștenitor nr. x/1978, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C.

Conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcții al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

În speță, D. a dobândit, în calitate de moștenitor testamentar, dreptul de proprietate numai în ceea ce privește construcția existentă pe terenul în litigiu, terenul aferent construcției moștenite prin testament de reclamantă nu s-a aflat niciun moment în patrimoniul D., ci a trecut din patrimoniul testatorilor direct în proprietatea statului, la momentul deschiderii moștenirii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu avea calitatea de proprietar, terenul trecând direct în proprietatea statului (...) ca efect al Legii nr. 58/1974, nefiind astfel aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la criticile vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că, dacă acestea nu reglementează acordarea de măsuri reparatorii pentru clădirile demolate, devin aplicabile, în completare, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se reține, de asemenea, că nu pot fi primite.

În cauză, legea specială care reglementează tipul și procedura de acordare a despăgubirilor este Legea nr. 165/2013, iar nu Legea nr. 10/2001 care, prin art. 8 alin. (2), exceptează de la aplicare retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Totodată, așa cum s-a reținut, decizia contestată a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Relevante, în ceea ce privește construcțiile demolate, sunt și dispozițiile punctul 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005, care prevăd că:

"nu intră sub incidența Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 94/2000. republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate."

În concluzie, din analizarea tuturor prevederilor menționate, rezultă cu evidență faptul că cererile de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România sunt excluse de sub incidența Legii nr. 10/2001 (și a Normelor de aplicare a acesteia), de asemenea, caracterul de lex specialis al Legii nr. 165/2013 (iar nu al Legii nr. 10/2001) față de O.U.G. nr. 94/2000, în privința tipului și procedurii de acordare a despăgubirilor, regimul juridic al imobilelor (terenuri) trecute în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, precum și excluderea construcțiilor demolate de sub incidența O.U.G. nr. 94/2000.

Instanța de control observă, în acord cu punctul de vedere al autorității intimate, că, în realitate, se reproșează lipsa unui act normativ care să prevadă măsurile privind acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, așadar motivul contestării actului atacat îl constituie omisiunea legislativă în materie.

Or, în temeiul art. 61 din Constituție, "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării", astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al acestuia.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM