ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2818/2013

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată că, prin sentința penală nr. 290/ S din 12 noiembrie 2012 a Tribunalului Brașov s-a dispus, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6 acte materiale) și art. 320 1 C. proc. pen., condamnarea inculpatului C.V. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a constatat că infracțiunea săvârșită de inculpat în perioada 01 august 2005 - 06 august 2005, pentru care a fost condamnat în cauză, este concurentă cu infracțiunea comisă la data de 06 decembrie 2004, pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani prin Sentința penală nr. 2139 din 31 august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 București, definitivă prin neapelare la data de 18 septembrie 2006, și cu infracțiunea comisă la data de 06 decembrie 2004, pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani și 3 luni și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale prin Sentința penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008. S-a dispus, de asemenea, descontopirea pedepsei rezultante de 3 ani și 3 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, aplicată prin Sentința penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008,

în pedepsele componente de: 3 ani și 3 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C. pen., și 3 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) C. pen. În baza art. 36, 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus repuse în individualitatea lor cu pedeapsa stabilită în cauză și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 3 luni închisoare, sporită cu 6 luni, dându-se spre executare inculpatului pedeapsa închisorii de 3 ani și 9 luni și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen.

pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata executată de la 05 octombrie 2006 la 18 martie 2009 și s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii din 16 decembrie 2008 emis de Judecătoria Brașov în baza Sentinței penale nr. 1648/2008, dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare conform sentinței. În baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ.

anterior, instanța a admis acțiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și, în consecință, a obligat inculpatul să achite părții civile sumele de: 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168 lei reprezentând impozit pe profit plus obligații accesorii potrivit legii, ce vor fi calculate de la data comiterii faptei până la data plății efective. Totodată, a fost respinsă cererea părții civile de instituire a unor măsuri asigurătorii. În baza art. 6 1 alin. (1) din O.G. nr. 75/2001, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, către Direcția generală a finanțelor publice în a cărei rază teritorială își are domiciliul fiscal inculpatul.

De asemenea, în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii la data rămânerii definitive, către Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a face mențiunile corespunzătoare. În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: La data de 27 noiembrie 2007, lucrători de poliție din cadrul I.P.J. Brașov - Serviciul Investigare a Fraudelor s-au sesizat cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către numitul C.V., administrator al SC T. SRL Brașov, constând în omisiunea înregistrării în evidențele contabile și în alte documente legale a operațiunilor comerciale și veniturilor realizate din relațiile comerciale cu mai multe societăți comerciale, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În cauză, prin ordonanța procurorului, a fost conexat Dosarul penal nr. 10033/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov la Dosarul penal nr. 2164/P/2006 al aceleiași unități de parchet, în ambele dosare fiind cercetate faptele săvârșite de administratorul SC T. SRL Brașov, inculpatul C.V. Astfel, în primul dosar, s-au cercetat relațiile comerciale ale societății amintite cu SC G.G.R. SRL Pitești, SC F.C.G. SRL Drăgănești, SC L.M.M. SRL Constanța și SC R.T. SRL Brașov, în baza unor facturi înregistrate în contabilitatea celor patru societăți comerciale. în cel de-al doilea dosar, care a fost declinat inițial la D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov, s-au cercetat faptele aceleiași persoane, dar cu privire la relațiile comerciale ale SC T. SRL cu SC F.C.G.

SRL Drăgănești și SC L.M.M. SRL Constanța, luându-se în calcul nu numai facturile efectiv găsite în contabilitatea celor două societăți comerciale și care fuseseră emise de către SC T. SRL, ci și un prejudiciu calculat de către organele fiscale prin estimare la suma de 16.342.244 lei, motiv pentru care cauza a fost declinată inițial la D.N.A. În urma cercetărilor, s-a stabilit faptul că inculpatul C.V. a devenit asociat unic și administrator al SC T. SRL Brașov în luna februarie 2005, preluând părțile sociale de la C.O., prin mandatara acesteia, C.D. În calitate de administrator al SC T. SRL Brașov, inculpatul a desfășurat activități comerciale cu SC G.G.R. SRL Pitești, livrând către această societate oțel pe baza a șase facturi fiscale din 01 august 2005 până în 06 august 2005, în valoare de 142.559 lei cu TVA.

S-a reținut prin rechizitoriu că niciuna din cele șase facturi nu a fost înregistrată de către inculpatul C.V. în contabilitatea SC T. SRL Brașov și că, astfel, s-a sustras de la plata unui impozit pe profit de 29.950 lei și a TVA-ului în valoare de 22.761 lei, cauzând un prejudiciu de 52.711 lei în dauna bugetului de stat, la care se adaugă majorări de întârziere, rezultând un prejudiciu de 75.839 lei la data de 13 februarie 2008, conform procesului verbal existent la fila 361 vol. I d.u.p. Din raportul de expertiză din 04 februarie 2008 al Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov - Serviciul Criminalistic, a rezultat că scrisul de pe facturile fiscale și chitanțele în litigiu, precum și semnăturile de pe facturile fiscale, aplicate la rubrica semnătura și ștampila furnizorului, respectiv rubrica casier de pe chitanțele în litigiu au fost executate de inculpatul C.V.

(filele 40-46 voi. I d.u.p.). Ca urmare a solicitării instanței transmisă părții civile prin adresa din 19 octombrie 2012, înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală din 19 octombrie 2012, s-a realizat constituirea de parte civilă pentru sumele de 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168 lei reprezentând impozit pe profit plus obligații accesorii potrivit legii, ce vor fi calculate de la data comiterii faptei până la data plății efective. Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a arătat că, în calitate de administrator al SC T. SRL Brașov, a derulat afaceri cu mai multe societăți din țară, printre care și SC G.G.R. SRL Pitești, livrând către această societate oțel pe baza facturilor fiscale, pe care le-a întocmit și semnat personal, aplicând și ștampila societății pe care o administra.

Inculpatul a primit banii în numerar pentru produsele livrate, emițând cu această ocazie chitanțele. Totodată, a arătat că nu a înregistrat în contabilitatea societății cele șase facturi fiscale întrucât nu a ținut o astfel de evidență. Conform propriilor declarații ale inculpatului date în ambele etape procesuale, Tribunalul a reținut că acesta și-a asumat integral responsabilitatea față de învinuirea adusă. În drept, prima instanță a apreciat că fapta inculpatului C.V. care, în calitate de administrator al SC T. SRL Brașov, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, în perioada 01 august 2005 - 06 august 2005, nu a înregistrat în evidențele contabile ale societății operațiunile comerciale și veniturile obținute din relația comercială cu SC G.G.R.

SRL Pitești, emițând către această societate un număr de șase facturi fiscale și cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului consolidat al statului în sumă de 41.929 lei plus accesorii calculate potrivit legii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6 acte materiale). La individualizarea pedepsei, judecătorul fondului a făcut aplicațiunea prevederilor art. 72, art. 52 C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.

și a avut în vedere gradul relativ ridicat de pericol social al infracțiunii, raportat la mobilul comiterii faptei penale - obținerea de venituri prin eludarea legii - și la valoarea prejudiciului cauzat statului, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, persoană în vârstă de 47 de ani, care nu se află la primul conflict cu legea penală, dar care s-a prezentat în fața organelor judiciare, manifestând interes pentru situația sa juridică și adoptând o atitudine procesuală pozitivă și disponibilitate pentru acoperirea integrală a prejudiciului. Sub aspectul laturii civile, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite condițiile art. 998, 999 C. civ.

anterior privind răspunderea civilă delictuală a inculpatului, care a fost de acord cu achitarea prejudiciului, astfel cum a fost realizată constituirea de parte civilă în cauză conform adresei Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov din 30 octombrie 2012 - filele 81, 82 dosar fond. Totodată, instanța a apreciat că nu poate dispune instituirea unor măsuri asigurătorii, astfel cum a solicitat partea civilă, constatând că inculpatul nu figurează în evidențele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar fond.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o sub aspectul greșitei respingeri a cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale acuzatului, precum și inculpatul C.V., care a formulat critici de netemeinicie în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia și înlăturarea sporului de 6 luni închisoare. Prin decizia penală W.17/ AP din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V., dispunând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat că starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, iar caracterizarea juridică a faptei săvârșite de inculpat este cea legală. S-a reținut, astfel, așa cum în mod judicios a stabilit și Tribunalul, că inculpatul a comis infracțiunea de evaziune fiscală, aspect necontestat de acesta, care a solicitat ca judecata să se desfășoare potrivit dispozițiilor privind acordul de vinovăție, prevăzut de art. 320 1 C. proc. pen.

În ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de apel a constatat că au fost respectate toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., avându-se în vedere pericolul social moderat al faptelor, împrejurările comiterii acestora, numărul mare al actelor materiale și perioada de timp în care s-a săvârșit activitatea ilicită, valoarea prejudiciului produs, faptul că inculpatul a manifestat o atitudine sinceră și de regret și disponibilitate pentru acoperirea pagubei, dar și circumstanțele personale ale acestuia, în vârstă de 48 ani, cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se, astfel, că pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită de judecătorul fondului este suficientă și de natură să conducă la reeducarea apelantului și la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală, neimpunându-se reducerea cuantumului acesteia.

De asemenea, s-a considerat de către instanța de prim control judiciar că aplicarea sporului de 6 luni închisoare este justificată în raport cu perseverența infracțională a inculpatului, condamnat anterior pentru săvârșirea unor infracțiuni contra patrimoniului (înșelăciune), nefiind întemeiată solicitarea apelantului de înlăturare a acestuia. Referitor la apelul promovat de partea civilă, Curtea a arătat că instituirea măsurii sechestrului asigurător se poate dispune doar în situația în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condițiile prevăzute de art. 163 și următoarele C. proc. pen. Deși, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, măsurile asigurătorii pot fi dispuse din oficiu, instanța a apreciat că aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 163 și următoarele C. proc.

pen., astfel că măsura sechestrului este obligatorie, dar posibilă numai dacă inculpatul deține bunuri în proprietate sau conturi. în consecință, pentru a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate existența temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă. În plus, s-a menționat că aplicarea măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, sens în care se identifică bunurile aparținând persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie și se inventariază într-un proces verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le au, starea de uzură, cantitatea și evaluarea lor în bani, iar, pentru bunurile imobile, se mai cere și luarea unei inscripții ipotecare care împiedică orice înstrăinare a acestora.

Ca urmare, constatând că inculpatul nu figurează în evidențele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar fond, Curtea a considerat că nu poate fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului, astfel încât urmează ca partea civilă, ca organ fiscal, să verifice dacă inculpatul va dobândi bunuri ori va deține conturi și să solicite instituirea măsurii asupra unor bunuri viitoare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și inculpatul C.V., reiterând întocmai criticile formulate în apel. Astfel, în cuprinsul memoriului scris depus la dosar în conformitate cu dispozițiile art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen., partea civilă a arătat că atât Tribunalul, cât și instanța de prim control judiciar, respingând solicitarea de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 163 și următoarele C. proc. pen., ignorând faptul că obligația de identificare a respectivelor bunuri aflate în patrimoniul persoanei acuzate revine organelor sale proprii de executare sau, după caz, executorului judecătoresc în procedura punerii în aplicare a sechestrului, fără ca indicarea lor pe parcursul cercetării judecătorești să împiedice luarea unei astfel de măsuri, necesară pentru a asigura repararea pagubei de către inculpat.

Deși partea civilă nu a indicat cazul de casare incident, Înalta Curte, în raport cu criticile concrete formulate, le va analiza prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. În ceea ce-l privește pe recurentul inculpat, acesta a criticat hotărârile instanțelor inferioare pe motive de netemeinicie sub aspectul greșitei individualizări a sancțiunii penale ce i-a fost aplicată, solicitând, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei, ca urmare a acordării unei eficiente sporite dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. și reținerii de circumstanțe atenuante, conform art. 74, 76 C. pen., precum și înlăturarea sporului de 6 luni închisoare aplicat pentru concursul de infracțiuni.

Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta parte civilă a susținut, în esență, că instanțele inferioare au realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 163 și următoarele C. proc. pen., respingând, în mod nejustificat, solicitarea sa de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului. Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de legea specială, instanța este obligată să ia măsurile asigurătorii față de inculpat și partea responsabilă civilmente. Această îndatorire a organului judiciar nu poate opera, însă, decât cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 163 și următoarele C. proc.

pen. - cu care dispozițiile menționate din legea specială se completează - și numai în considerarea scopului măsurilor asigurătorii instituit de lege, respectiv acela al garantării executării obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acțiunii penale și a celei civile în cadrul procesului penal. Pentru a lua măsura sechestrului asigurător, instanța de judecată trebuie să constate nu doar faptul că s-a produs un prejudiciu prin infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat, dar și că există temerea ca bunurile personale care ar putea garanta repararea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă ori că inculpatul încearcă să se sustragă de la executarea unei eventuale pedepse la amendă penală.

Or, tocmai din scopul și natura juridică specifică a sechestrului, ca măsură asigurătorie cu caracter real și funcție de garanție reală, rezultă și necesitatea ca bunurile ce formează obiectul acestuia să existe în patrimoniul inculpatului sau, după caz, al părții responsabile civilmente la data instituirii măsurii, concluzie la care au ajuns, în mod întemeiat, și instanțele inferioare și care rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 165-166 C. proc. pen., care reglementează procedura într-o asemenea situație.

Astfel, potrivit acestor prevederi legale, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile asupra cărora organul judiciar a decis instituirea măsurii, putând dispune și ridicarea lor, iar procesul verbal de sechestru trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a respectivelor bunuri și indicarea valorii acestora, împrejurare din care rezultă că sechestrul nu poate purta asupra unor bunuri viitoare, ci doar asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului sau părții responsabile civilmente, bunuri a căror descriere și evaluare este posibilă la momentul înființării măsurii asigurătorii. În cauză, însă, în urma demersurilor efectuate de judecătorul fondului, s-a constatat că inculpatul nu figurează în evidențele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile în proprietate (adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei comunei Pîrjol, jud. Bacău, și adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei mun.

Gherla, jud. Cluj - filele 92, 93 dos. fond) și nici partea civilă nu a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri în patrimoniul acuzatului, situație în care, față de considerațiile anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Tribunalul și instanța de prim control judiciar au respins solicitarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov de instituire a sechestrului asigurător, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 163 și următoarele C. proc. pen. 2. Contrar susținerilor părții civile, instanța de recurs arată că, deși prevederile art. 165-166 C. proc. pen.

stabilesc obligația organelor care procedează la aplicarea sechestrului de a identifica bunurile sechestrate, această operațiune nu poate viza decât acele bunuri asupra cărora organul judiciar însuși a dispus instituirea măsurii, indicate în mod expres în actul procedural întocmit (ordonanță sau încheiere, după caz), neputând fi lăsată la aprecierea executorului judecătoresc sau a organelor proprii de executare ale unității păgubite alegerea (stabilirea) bunurilor ce vor forma obiectul sechestrului.

în acest sens, nu poate fi omisă împrejurarea că, prin dispunerea și înființarea măsurii asigurătorii a sechestrului se realizează, practic, o restrângere a exercițiului anumitor prerogative ale dreptului de proprietate, garantat de Constituție (art. 44) și recunoscut de art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, situație în care numai organul judiciar poate aprecia asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru instituirea sechestrului, precum și asupra bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate, cu atât mai mult cu cât legea exceptează de la această măsură mai multe categorii de bunuri (art. 163 alin. (4) C. proc. pen.). Așa fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, instanțele inferioare au realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează măsurile asigurătorii, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. 3. În ceea ce privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată recurentului C.V., aspect criticat de acesta prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și datele ce caracterizează persoana inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

în mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere importanța valorii sociale lezate prin săvârșirea infracțiunii, modalitatea în care a acționat și valoarea prejudiciului cauzat, rămas neacoperit, precum și comportamentul său procesual sincer și cooperant, acesta asumându-și în totalitate comiterea faptelor ce au format obiectul acuzației penale.

De asemenea, în mod corect a fost valorificat în procesul de cuantificare a sancțiunii penale aplicate inculpatului faptul că acesta nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat prin Sentințele penale nr. 2139 din 31 august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 București și nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov la pedepse cu închisoarea pentru comiterea unor infracțiuni de înșelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (4) C. pen., ceea ce denotă perseverența sa infracțională, specializarea în comiterea unui anumit gen de fapte penale și reclamă aplicarea unui tratament penal adecvat.

În ce privește împrejurările invocate de recurent în favoarea sa, respectiv atitudinea procesuală cooperantă, disponibilitatea de a repara prejudiciul cauzat, vârsta înaintată și starea de sănătate precară, Înalta Curte constată, pe de o parte, că au fost deja valorificate în procesul de individualizare a sancțiunii penale, iar, pe de altă parte, că acestea nu sunt de natură să conducă la atenuarea tratamentului penal deja aplicat, nefiind suficiente, în contextul gravității infracțiunii comise și antecedenței penale a inculpatului, să reducă în așa măsură gradul de pericol social al faptelor și de periculozitate a acestuia încât să justifice reținerea dispozițiilor art. 74, 76 C. pen. și diminuarea cuantumului pedepsei stabilite pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 320 1 C. proc. pen. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului inculpat de Tribunal și menținută de instanța de prim control judiciar a fost corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu se impune stabilirea unei sancțiuni penale mai ușoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale în viitor. Totodată, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului și cu instanța de prim control judiciar, apreciază că, pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., este necesară aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul de infracțiuni, potrivit art. 34 lit. b) C. pen., având în vedere perseverența infracțională a inculpatului și specializarea sa în comiterea unor infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului.

În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V. Totodată, având în vedere că recurenta parte civilă și recurentul inculpat sunt cei care se află în culpă procesuală, instanța îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc.

pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 17/ AP din 12 februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2013.