ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2818/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2818/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursurilor penale de față, constată că, prin sentința penală nr. 290/ S

din 12 noiembrie 2012 a Tribunalului Brașov s-a dispus, în baza art. 9 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6

acte materiale) și art. 320

1

C. proc. pen., condamnarea inculpatului

C.V. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. pe o durată de 3

ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a

constatat că infracțiunea săvârșită de inculpat în perioada 01 august 2005 - 06

august 2005, pentru care a fost condamnat în cauză, este concurentă cu

infracțiunea comisă la data de 06 decembrie 2004, pentru care s-a dispus

condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani prin Sentința penală nr. 2139 din 31

august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 București, definitivă prin neapelare la

data de 18 septembrie 2006, și cu infracțiunea comisă la data de 06 decembrie 2004,

pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii de 3 ani și 3 luni și

2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator la

o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale

prin Sentința penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov,

definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008.

S-a

dispus, de asemenea, descontopirea pedepsei rezultante de 3 ani și 3 luni

închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator

la o societate comercială pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei

principale, aplicată prin Sentința penală nr. 1648 din 25 noiembrie 2008 a

Judecătoriei Brașov, definitivă prin neapelare la data de 16 decembrie 2008, în

pedepsele componente de: 3 ani și 3 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară

a interzicerii dreptului de a fi administrator la o societate comercială pe o

durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, aplicată pentru comiterea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C.

pen., și 3 ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1), (4) C. pen.

În

baza art. 36, 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele de

mai sus repuse în individualitatea lor cu pedeapsa stabilită în cauză și s-a

aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 3 luni închisoare,

sporită cu 6 luni, dându-se spre executare inculpatului pedeapsa închisorii de

3 ani și 9 luni și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art.

64 lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

S-a

făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În

baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata

executată de la 05 octombrie 2006 la 18 martie 2009 și s-a anulat mandatul de executare

a pedepsei închisorii din 16 decembrie 2008 emis de Judecătoria Brașov în baza Sentinței

penale nr. 1648/2008, dispunându-se emiterea unui nou mandat de executare

conform sentinței.

În

baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ. anterior,

instanța a admis acțiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român prin

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov și, în consecință, a obligat inculpatul să achite părții civile

sumele de: 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168 lei reprezentând impozit pe

profit plus obligații accesorii potrivit legii, ce vor fi calculate de la data

comiterii faptei până la data plății efective.

Totodată,

a fost respinsă cererea părții civile de instituire a unor măsuri asigurătorii.

În

baza art. 6

1

alin. (1) din O.G. nr. 75/2001, s-a dispus comunicarea

dispozitivului hotărârii, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă,

către Direcția generală a finanțelor publice în a cărei rază teritorială își

are domiciliul fiscal inculpatul.

De

asemenea, în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus

comunicarea dispozitivului hotărârii la data rămânerii definitive, către

Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a face mențiunile corespunzătoare.

În

baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

La

data de 27 noiembrie 2007, lucrători de poliție din cadrul I.P.J. Brașov -

Serviciul Investigare a Fraudelor s-au sesizat cu privire la săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală de către numitul C.V., administrator al SC T.

SRL Brașov, constând în omisiunea înregistrării în evidențele contabile și în

alte documente legale a operațiunilor comerciale și veniturilor realizate din

relațiile comerciale cu mai multe societăți comerciale, în scopul de a se

sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În

cauză, prin ordonanța procurorului, a fost conexat Dosarul penal nr. 10033/P/2006

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov la Dosarul penal nr. 2164/P/2006

al aceleiași unități de parchet, în ambele dosare fiind cercetate faptele

săvârșite de administratorul SC T. SRL Brașov, inculpatul C.V. Astfel, în primul

dosar, s-au cercetat relațiile comerciale ale societății amintite cu SC G.G.R.

SRL Pitești, SC F.C.G. SRL Drăgănești, SC L.M.M. SRL Constanța și SC R.T. SRL

Brașov, în baza unor facturi înregistrate în contabilitatea celor patru

societăți comerciale. în cel de-al doilea dosar, care a fost declinat inițial

la D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov, s-au cercetat faptele aceleiași

persoane, dar cu privire la relațiile comerciale ale SC T. SRL cu SC F.C.G. SRL

Drăgănești și SC L.M.M. SRL Constanța, luându-se în calcul nu numai facturile

efectiv găsite în contabilitatea celor două societăți comerciale și care

fuseseră emise de către SC T. SRL, ci și un prejudiciu calculat de către

organele fiscale prin estimare la suma de 16.342.244 lei, motiv pentru care cauza

a fost declinată inițial la D.N.A.

În

urma cercetărilor, s-a stabilit faptul că inculpatul C.V. a devenit asociat

unic și administrator al SC T. SRL Brașov în luna februarie 2005, preluând

părțile sociale de la C.O., prin mandatara acesteia, C.D.

În

calitate de administrator al SC T. SRL Brașov, inculpatul a desfășurat

activități comerciale cu SC G.G.R. SRL Pitești, livrând către această societate

oțel pe baza a șase facturi fiscale din 01 august 2005 până în 06 august 2005,

în valoare de 142.559 lei cu TVA. S-a reținut prin rechizitoriu că niciuna din

cele șase facturi nu a fost înregistrată de către inculpatul C.V. în

contabilitatea SC T. SRL Brașov și că, astfel, s-a sustras de la plata unui

impozit pe profit de 29.950 lei și a TVA-ului în valoare de 22.761 lei, cauzând

un prejudiciu de 52.711 lei în dauna bugetului de stat, la care se adaugă

majorări de întârziere, rezultând un prejudiciu de 75.839 lei la data de 13

februarie 2008, conform procesului verbal existent la fila 361 vol. I d.u.p.

Din

raportul de expertiză din 04 februarie 2008 al Inspectoratului de Poliție al

Județului Brașov - Serviciul Criminalistic, a rezultat că scrisul de pe

facturile fiscale și chitanțele în litigiu, precum și semnăturile de pe

facturile fiscale, aplicate la rubrica semnătura și ștampila furnizorului,

respectiv rubrica casier de pe chitanțele în litigiu au fost executate de

inculpatul C.V. (filele 40-46 voi. I d.u.p.).

Ca

urmare a solicitării instanței transmisă părții civile prin adresa din 19

octombrie 2012, înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov -

Activitatea de Inspecție Fiscală din 19 octombrie 2012, s-a realizat

constituirea de parte civilă pentru sumele de 22.761 lei reprezentând TVA, 19.168

lei reprezentând impozit pe profit plus obligații accesorii potrivit legii, ce

vor fi calculate de la data comiterii faptei până la data plății efective.

Audiat

în cursul urmăririi penale, inculpatul a arătat că, în calitate de

administrator al SC T. SRL Brașov, a derulat afaceri cu mai multe societăți din

țară, printre care și SC G.G.R. SRL Pitești, livrând către această societate

oțel pe baza facturilor fiscale, pe care le-a întocmit și semnat personal,

aplicând și ștampila societății pe care o administra. Inculpatul a primit banii

în numerar pentru produsele livrate, emițând cu această ocazie chitanțele.

Totodată, a arătat că nu a înregistrat în contabilitatea societății cele șase

facturi fiscale întrucât nu a ținut o astfel de evidență.

Conform

propriilor declarații ale inculpatului date în ambele etape procesuale,

Tribunalul a reținut că acesta și-a asumat integral responsabilitatea față de

învinuirea adusă.

În

drept, prima instanță a apreciat că fapta inculpatului C.V. care, în calitate

de administrator al SC T. SRL Brașov, în baza aceleiași rezoluții infracționale,

în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, în perioada 01

august 2005 - 06 august 2005, nu a înregistrat în evidențele contabile ale societății

operațiunile comerciale și veniturile obținute din relația comercială cu SC G.G.R.

SRL Pitești, emițând către această societate un număr de șase facturi fiscale

și cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului consolidat al statului în sumă de

41.929 lei plus accesorii calculate potrivit legii, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (6 acte materiale).

La

individualizarea pedepsei, judecătorul fondului a făcut aplicațiunea

prevederilor art. 72, art. 52 C. pen. și art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen. și a avut în vedere gradul relativ ridicat de pericol social al

infracțiunii, raportat la mobilul comiterii faptei penale - obținerea de

venituri prin eludarea legii - și la valoarea prejudiciului cauzat statului,

precum și circumstanțele personale ale inculpatului, persoană în vârstă de 47

de ani, care nu se află la primul conflict cu legea penală, dar care s-a

prezentat în fața organelor judiciare, manifestând interes pentru situația sa

juridică și adoptând o atitudine procesuală pozitivă și disponibilitate pentru

acoperirea integrală a prejudiciului.

Sub

aspectul laturii civile, Tribunalul a constatat ca fiind îndeplinite condițiile

art. 998, 999 C. civ. anterior privind răspunderea civilă delictuală a inculpatului,

care a fost de acord cu achitarea prejudiciului, astfel cum a fost realizată

constituirea de parte civilă în cauză conform adresei Agenției Naționale de

Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov din 30

octombrie 2012 - filele 81, 82 dosar fond.

Totodată,

instanța a apreciat că nu poate dispune instituirea unor măsuri asigurătorii,

astfel cum a solicitat partea civilă, constatând că inculpatul nu figurează în

evidențele organelor fiscale cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar

fond.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel partea civilă Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o

sub aspectul greșitei respingeri a cererii de instituire a sechestrului asigurător

asupra bunurilor mobile și imobile ale acuzatului, precum și inculpatul C.V.,

care a formulat critici de netemeinicie în ce privește individualizarea

judiciară a pedepsei, solicitând reducerea cuantumului acesteia și înlăturarea

sporului de 6 luni închisoare.

Prin

decizia penală W.17/ AP din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția

penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate

de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală

a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V., dispunând obligarea acestuia

din urmă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru

a decide astfel, Curtea de apel a constatat că starea de fapt a fost corect

reținută de prima instanță, în deplină concordanță cu probele administrate în

cauză, iar caracterizarea juridică a faptei săvârșite de inculpat este cea

legală. S-a reținut, astfel, așa cum în mod judicios a stabilit și Tribunalul,

că inculpatul a comis infracțiunea de evaziune fiscală, aspect necontestat de

acesta, care a solicitat ca judecata să se desfășoare potrivit dispozițiilor

privind acordul de vinovăție, prevăzut de art. 320

1

C. proc. pen.

În

ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de apel a constatat

că au fost respectate toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., avându-se

în vedere pericolul social moderat al faptelor, împrejurările comiterii

acestora, numărul mare al actelor materiale și perioada de timp în care s-a

săvârșit activitatea ilicită, valoarea prejudiciului produs, faptul că

inculpatul a manifestat o atitudine sinceră și de regret și disponibilitate

pentru acoperirea pagubei, dar și circumstanțele personale ale acestuia, în vârstă

de 48 ani, cunoscut cu antecedente penale, apreciindu-se, astfel, că pedeapsa

de 2 ani închisoare stabilită de judecătorul fondului este suficientă și de

natură să conducă la reeducarea apelantului și la realizarea scopului de

prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală, neimpunându-se reducerea

cuantumului acesteia.

De

asemenea, s-a considerat de către instanța de prim control judiciar că

aplicarea sporului de 6 luni închisoare este justificată în raport cu

perseverența infracțională a inculpatului, condamnat anterior pentru săvârșirea

unor infracțiuni contra patrimoniului (înșelăciune), nefiind întemeiată

solicitarea apelantului de înlăturare a acestuia.

Referitor

la apelul promovat de partea civilă, Curtea a arătat că instituirea măsurii

sechestrului asigurător se poate dispune doar în situația în care inculpatul

are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condițiile prevăzute de art. 163

și următoarele C. proc. pen. Deși, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005,

măsurile asigurătorii pot fi dispuse din oficiu, instanța a apreciat că aceste

dispoziții se completează cu cele ale art. 163 și următoarele C. proc. pen.,

astfel că măsura sechestrului este obligatorie, dar posibilă numai dacă

inculpatul deține bunuri în proprietate sau conturi. în consecință, pentru a se

putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate

existența temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea

pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea

civilă.

În

plus, s-a menționat că aplicarea măsurii asigurătorii se realizează prin

instituirea unui sechestru, sens în care se identifică bunurile aparținând

persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie și se inventariază

într-un proces verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le au, starea

de uzură, cantitatea și evaluarea lor în bani, iar, pentru bunurile imobile, se

mai cere și luarea unei inscripții ipotecare care împiedică orice înstrăinare a

acestora.

Ca

urmare, constatând că inculpatul nu figurează în evidențele organelor fiscale

cu bunuri mobile sau imobile - filele 92, 93 dosar fond, Curtea a considerat că

nu poate fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului,

astfel încât urmează ca partea civilă, ca organ fiscal, să verifice dacă

inculpatul va dobândi bunuri ori va deține conturi și să solicite instituirea

măsurii asupra unor bunuri viitoare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, partea civilă Statul Român

prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov și inculpatul C.V., reiterând întocmai criticile formulate în

apel.

Astfel,

în cuprinsul memoriului scris depus la dosar în conformitate cu dispozițiile art.

385

10

alin. (2) C. proc. pen., partea civilă a arătat că atât

Tribunalul, cât și instanța de prim control judiciar, respingând solicitarea de

instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale

inculpatului, au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005

și art. 163 și următoarele C. proc. pen., ignorând faptul că obligația de

identificare a respectivelor bunuri aflate în patrimoniul persoanei acuzate

revine organelor sale proprii de executare sau, după caz, executorului

judecătoresc în procedura punerii în aplicare a sechestrului, fără ca indicarea

lor pe parcursul cercetării judecătorești să împiedice luarea unei astfel de măsuri,

necesară pentru a asigura repararea pagubei de către inculpat.

Deși

partea civilă nu a indicat cazul de casare incident, Înalta Curte, în raport cu

criticile concrete formulate, le va analiza prin prisma motivului de recurs prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

În

ceea ce-l privește pe recurentul inculpat, acesta a criticat hotărârile

instanțelor inferioare pe motive de netemeinicie sub aspectul greșitei

individualizări a sancțiunii penale ce i-a fost aplicată, solicitând, prin

prisma cazului de casare reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei, ca urmare a acordării unei

eficiente sporite dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. și reținerii

de circumstanțe atenuante, conform art. 74, 76 C. pen., precum și înlăturarea

sporului de 6 luni închisoare aplicat pentru concursul de infracțiuni.

Examinând

decizia penală recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise

cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de partea

civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V. ca fiind

nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile

sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o

greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate

realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța

de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea

unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a

dispoziției legale care trebuia aplicată.

Circumscris

acestui caz de casare, recurenta parte civilă a susținut, în esență, că

instanțele inferioare au realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 11 din

Legea nr. 241/2005 și art. 163 și următoarele C. proc. pen., respingând, în mod

nejustificat, solicitarea sa de instituire a sechestrului asigurător asupra

bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.

Analizând

critica formulată, Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 11 din

Legea nr. 241/2005, în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de legea

specială, instanța este obligată să ia măsurile asigurătorii față de inculpat

și partea responsabilă civilmente.

Această

îndatorire a organului judiciar nu poate opera, însă, decât cu respectarea

condițiilor prevăzute de art. 163 și următoarele C. proc. pen. - cu care

dispozițiile menționate din legea specială se completează - și numai în

considerarea scopului măsurilor asigurătorii instituit de lege, respectiv acela

al garantării executării obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din

rezolvarea acțiunii penale și a celei civile în cadrul procesului penal.

Pentru

a lua măsura sechestrului asigurător, instanța de judecată trebuie să constate

nu doar faptul că s-a produs un prejudiciu prin infracțiunea pentru care

inculpatul este cercetat, dar și că există temerea ca bunurile personale care

ar putea garanta repararea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul

sustragerii de la răspunderea civilă ori că inculpatul încearcă să se sustragă

de la executarea unei eventuale pedepse la amendă penală.

Or,

tocmai din scopul și natura juridică specifică a sechestrului, ca măsură

asigurătorie cu caracter real și funcție de garanție reală, rezultă și

necesitatea ca bunurile ce formează obiectul acestuia să existe în patrimoniul

inculpatului sau, după caz, al părții responsabile civilmente la data

instituirii măsurii, concluzie la care au ajuns, în mod întemeiat, și

instanțele inferioare și care rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 165-166

C. proc. pen., care reglementează procedura într-o asemenea situație.

Astfel,

potrivit acestor prevederi legale, organul care procedează la aplicarea

sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile asupra cărora

organul judiciar a decis instituirea măsurii, putând dispune și ridicarea lor,

iar procesul verbal de sechestru trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a

respectivelor bunuri și indicarea valorii acestora, împrejurare din care

rezultă că sechestrul nu poate purta asupra unor bunuri viitoare, ci doar asupra

bunurilor existente în patrimoniul inculpatului sau părții responsabile

civilmente, bunuri a căror descriere și evaluare este posibilă la momentul

înființării măsurii asigurătorii.

În

cauză, însă, în urma demersurilor efectuate de judecătorul fondului, s-a

constatat că inculpatul nu figurează în evidențele organelor fiscale cu bunuri

mobile sau imobile în proprietate (adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei

comunei Pîrjol, jud. Bacău, și adresa din 2 noiembrie 2012 a Primăriei mun.

Gherla, jud. Cluj - filele 92, 93 dos. fond) și nici partea civilă nu a făcut

dovada existenței unor asemenea bunuri în patrimoniul acuzatului, situație în

care, față de considerațiile anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod

corect, Tribunalul și instanța de prim control judiciar au respins solicitarea

Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov de instituire a sechestrului asigurător, făcând o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 și art. 163 și

următoarele C. proc. pen.

2.

Contrar susținerilor părții civile, instanța de recurs arată că, deși

prevederile art. 165-166 C. proc. pen. stabilesc obligația organelor care

procedează la aplicarea sechestrului de a identifica bunurile sechestrate, această

operațiune nu poate viza decât acele bunuri asupra cărora organul judiciar însuși

a dispus instituirea măsurii, indicate în mod expres în actul procedural întocmit

(ordonanță sau încheiere, după caz), neputând fi lăsată la aprecierea

executorului judecătoresc sau a organelor proprii de executare ale unității păgubite

alegerea (stabilirea) bunurilor ce vor forma obiectul sechestrului. în acest

sens, nu poate fi omisă împrejurarea că, prin dispunerea și înființarea măsurii

asigurătorii a sechestrului se realizează, practic, o restrângere a exercițiului

anumitor prerogative ale dreptului de proprietate, garantat de Constituție (art.

44) și recunoscut de art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale, situație în care numai organul

judiciar poate aprecia asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru

instituirea sechestrului, precum și asupra bunurilor ce urmează a fi

indisponibilizate, cu atât mai mult cu cât legea exceptează de la această măsură

mai multe categorii de bunuri (art. 163 alin. (4) C. proc. pen.). Așa fiind, Înalta

Curte constată că, în cauză, instanțele inferioare au realizat o corectă

aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează măsurile asigurătorii, nefiind

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

3.

În ceea ce privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea aplicată

recurentului C.V., aspect criticat de acesta prin prisma cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte

constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin.

(1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și

datele ce caracterizează persoana inculpatului, în raport cu care a fost

stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure

realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

în

mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au

fost avute în vedere importanța valorii sociale lezate prin săvârșirea

infracțiunii, modalitatea în care a acționat și valoarea prejudiciului cauzat,

rămas neacoperit, precum și comportamentul său procesual sincer și cooperant,

acesta asumându-și în totalitate comiterea faptelor ce au format obiectul

acuzației penale.

De

asemenea, în mod corect a fost valorificat în procesul de cuantificare a

sancțiunii penale aplicate inculpatului faptul că acesta nu se află la primul

conflict cu legea penală, fiind condamnat prin Sentințele penale nr. 2139 din 31

august 2006 a Judecătoriei sectorului 6 București și nr. 1648 din 25 noiembrie 2008

a Judecătoriei Brașov la pedepse cu închisoarea pentru comiterea unor

infracțiuni de înșelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (4) C. pen., ceea ce

denotă perseverența sa infracțională, specializarea în comiterea unui anumit

gen de fapte penale și reclamă aplicarea unui tratament penal adecvat.

În

ce privește împrejurările invocate de recurent în favoarea sa, respectiv

atitudinea procesuală cooperantă, disponibilitatea de a repara prejudiciul

cauzat, vârsta înaintată și starea de sănătate precară, Înalta Curte constată,

pe de o parte, că au fost deja valorificate în procesul de individualizare a

sancțiunii penale, iar, pe de altă parte, că acestea nu sunt de natură să

conducă la atenuarea tratamentului penal deja aplicat, nefiind suficiente, în

contextul gravității infracțiunii comise și antecedenței penale a inculpatului,

să reducă în așa măsură gradul de pericol social al faptelor și de

periculozitate a acestuia încât să justifice reținerea dispozițiilor art. 74,

76 C. pen. și diminuarea cuantumului pedepsei stabilite pentru comiterea

infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320

1

C. proc. pen.

Având

în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedeapsa de 2 ani

închisoare aplicată recurentului inculpat de Tribunal și menținută de instanța

de prim control judiciar a fost corect individualizată, cu luarea în

considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen.,

astfel încât nu se impune stabilirea unei sancțiuni penale mai ușoare, care ar

fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii

de noi fapte penale în viitor.

Totodată,

Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului și cu instanța de prim

control judiciar, apreciază că, pentru realizarea scopului preventiv - educativ

prevăzut de art. 52 C. pen., este necesară aplicarea unui spor de pedeapsă

pentru concursul de infracțiuni, potrivit art. 34 lit. b) C. pen., având în

vedere perseverența infracțională a inculpatului și specializarea sa în

comiterea unor infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului.

În

consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în

cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt motiv de recurs

care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat

în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și de inculpatul C.V.

Totodată,

având în vedere că recurenta parte civilă și recurentul inculpat sunt cei care

se află în culpă procesuală, instanța îi va obliga, în temeiul art. 192 alin.

(2) și (4) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Statul Român prin Agenția

Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov și de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 17/ AP din 12

februarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă

recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 23 septembrie 2013.