ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1668/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 iulie 2013, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/3.07.2013, întocmit de pârâtă, precum și suspendarea executării acestui raport, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 292 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii de suspendare a executării Raportului de evaluare nr. x/3.07.2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate și a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anulând Raportul de evaluare nr. x/3.07.2013, întocmit de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, iar prin decizia nr. 1195 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu majoritate, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, opinia separată fiind în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal la data de 8 iunie 2015, sub nr. x/2013*.

Prin sentința civilă nr. 192 din 21 octombrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii de suspendare a executării Raportului de evaluare nr. x/3.07.2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și, în consecință, a anulat Raportul de evaluare nr. x/3.07.2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 1.488 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 192/21.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii reclamantului, ca nefondată.

În susținerea recursului, reclamanta a apreciat că, în soluționarea pricinii în fond după casare, nu au fost respectate dispozițiile art. 501 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite de decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Or, prin decizia nr. 1195/16.03.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a soluționat în mod definitiv problema de drept referitoare la aplicarea în speța dedusă judecății a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, instanța de fond urmând să soluționeze aspectele referitoare la "legalitatea actului administrativ/hotărârea Consiliului local de desemnare a intimatului-reclamant ca reprezentant al UAT Sadu, în ce mod și în ce a constat concret exercitarea acestei calități/funcții de reprezentant în adunarea generală S.C. B. S.A. Sibiu".

Contrar celor stabilite de către instanța de recurs și ignorând dispozițiile imperative ale art. 501 din C. proc. civ., judecătorul fondului a apreciat că dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003 nu sunt aplicabile în speța de față, întrucât societatea B. S.A. Sibiu este un operator regional și nu o societate comercială de interes local.

Astfel, la pronunțarea soluției de către instanța de fond, hotărârea instanței de recurs nu a fost respectată, aceasta semnificând o încălcare a legii.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28.01.2016, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Principala critică adusă sentinței atacate de către recurenta-pârâtă ANI a fost cea a nerespectării, de către prima instanță, a dezlegărilor obligatorii date asupra problemelor de drept prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, precum și neconformarea instanței de rejudecare la îndrumările instanței de control judiciar în vederea analizării tuturor aspectelor de nelegalitate invocate de reclamant în cererea sa de anulare a Raportului de evaluare nr. x/03.07.2013 întocmit de pârâta ANI.

Pronunțarea unei soluții de admitere a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în cel de-al doilea ciclu procesual, prin reținerea, de către instanța de fond, a unei alte calificări juridice asupra Societății Apă-Canal S.A. decât cea statuată prin decizia de casare nr. 1195/16.03.2015 a ICCJ a condus la nereținerea stării de incompatibilitate a alesului local în raport de prevederile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003. Deși prin decizia anterior menționată s-a dezlegat chestiunea de drept a calificării Societății B. S.A. ca fiind o societate de interes local, fapt de natură a atrage incompatibilitatea funcției publice elective a intimatului-reclamant cu funcția de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăților de interes local, prin sentința ce formează obiectul recursului în cauză s-a stabilit că Societatea B. S.A. este una de interes regional, ce nu intră în sfera societăților vizate de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003.

Recurenta-pârâtă ANI solicită instanței de control judiciar să dispună pronunțarea unei soluții în conformitate cu dezlegările obligatorii de deciziei anterioare de casare, pentru a înlătura astfel caracterul nelegal al hotărârii pronunțate cu nerespectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

În acest context procedural, reține Înalta Curte că soluția pronunțată de judecătorul fondului s-a fundamentat pe aspecte survenite ulterior statuărilor din decizia de casare, care însă nu puteau fi ignorate, având prevalență în ordinea juridică a garanțiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil și respectarea principiului securității juridice, prin aplicarea în mod unitar a legii.

Jurisprudența CEDO de dată recentă statuează, cu valoare de normă supraconstituțională, imposibilitatea pronunțării în cazuri identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, precedentul judiciar reprezentând, astfel, un element de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate în concordanță cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, hotărârile CEDO fiind, astfel, obligatorii pentru instanțele românești.

Prin urmare, judecătorul național este cel chemat să aprecieze, în sensul art. 20 din Constituție, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu jurisprudența și reglementările europene.

În virtutea acestor atribuții ce revin instanțelor naționale, Înalta Curte este ținută să observe că situații similare au fost soluționate diferit, prin interpretarea normei legale cuprinse în prevederile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, în ceea ce privește noțiunea de "societate de interes local", respectiv dacă în accepțiunea legiuitorului poate fi asimilată acestei noțiuni și societatea de interes regional, la care textul normativ nu face nicio referire.

Ulterior pronunțării deciziei de casare din primul ciclu procesual al litigiului pendinte, la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin procesul-verbal de ședință din 04.05.2015, s-a adoptat soluția majoritară în sensul reținerii că "primarul care deține calitatea de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în adunarea generală a acționarilor S.C. "B." - operator regional care asigură furnizarea sau prestarea serviciului ori activități de utilități publice pe raza de competență a unităților administrativ-teritoriale asociate, nu se află în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003".

Dezlegările date de instanța de control judiciar, în decizia de casare nr. 1195/16.03.2015, sunt diametral opuse celor adoptate prin mai multe hotărâri ale ICCJ, ce s-au impus în ordinea juridică creată în materia respectivă, fiind însușită la nivelul secției competente interpretarea potrivit căreia societățile de interes regional sunt excluse din sfera de reglementare instituită prin art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003.

Într-o astfel de situație, are prevalență respectarea principiului securității juridice, opunându-se cu forță superioară normei naționale, reprezentată în situația de față de prevederile art. 501 C. proc. civ., în care se arată că, " în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Fără a relua trimiterile făcute de prima instanță, în rejudecare, la jurisprudența CEDO (cauza Păduraru împotriva României, 2005), se reține că una dintre formele de manifestare a principiului securității juridice este dată de coerența practicii unitare, iar contradicțiile de jurisprudență afectează structura acestui principiu, conducând la o stare de incertitudine, ce afectează încrederea publicului în actul de justiție, fapt de natură să producă o încălcare a drepturilor conferite de art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, cauza Ștefănică și alții împotriva României, 2002, cauza Beian împotriva României, 2005).

Pentru a da eficiență acestui principiu nu este suficient să se apeleze doar la remediile oferite de C. proc. civ., în vederea unificării practicii judiciare (recursul în interesul legii și hotărârea pentru dezlegarea unei chestiuni de drept), ci trebuie asigurat, în toate cazurile, efectul deplin al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin respectarea preeminenței sale față de orice altă prevedere națională ce ar putea determina o soluție contrară celei adoptate la nivelul instanței supreme, pentru înlăturarea divergențelor de interpretare și aplicare a legii.

Prin urmare, este corectă soluția pronunțată de prima instanță, care a dat eficiență principiului de drept european privind securitatea juridică, fără a fi ținută de dezlegarea dată anterior de instanța de control judiciar, dezlegare ce a rămas minoritară în chestiunea vizând interpretarea și aplicarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, în referire la noțiunea de "societate de interes regional", jurisprudența națională fiind unificată în sens contrar statuărilor din Decizia nr. 1195/16.03.2015 a ICCJ.

În concluzie, se reține că persoana evaluată de recurenta-pârâtă ANI nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, fiindu-i permis să exercite cumulativ funcția publică de primar al localității Sadu, județul Sibiu și cea de reprezentant al comunei în cadrul AGA a Societății Apă-Canal S.A. Sibiu.

II.2 Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru considerentele anterior arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta ANI împotriva sentinței civile nr. 192 din 21 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține astfel cum a fost pronunțată, dat fiind caracterul său legal.

În temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă ANI la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în calea recursului, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, cuantumul acestora fiind rezonabil față de circumstanțele litigiului și munca prestată în dosar de apărătorul ales al titularului cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 192 din 21 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2018.