ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2390/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul Composesoratul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

- Anularea Adresei nr. x raportat la anul 2009;

- Obligarea pârâților la plata sumei de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trăscău în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia în anul 2009, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2009;

- Obligarea la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, începând cel puțin cu data de 01.04.2014.

Prin sentința nr. 306/2014 din 22 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind anularea Adresei nr. x;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prematurității, invocate de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin întâmpinare;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin întâmpinare și, drept urmare, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul Composesoratul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Composesoratul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu a analizat fondul cauzei, admițând o excepție peremptorie și dirimantă, respectiv excepția prescripției acțiunii promovate și consideră că, procedând astfel, aceasta a dat o greșită interpretare normelor aplicabile litigiului, în raport cu exigențele textelor de lege, respectiv ale art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, ale art. 6 alin. (1)-(3) și Anexa nr. 2 din H.G. nr. 861/2009, ale Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012 a CE, cât și ale art. 91 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Recurentul apreciază că în speță nu operează prescripția dreptului la acțiune conform Decretului nr. 167/1958, ci conform prevederilor art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Recurentul arată că, atâta vreme cât materializarea acestor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, este asigurată din bugetul de stat, este evidentă și natura juridică de creanță bugetară în sensul normelor Codului de procedură fiscală și, ca urmare, și termenul de valorificare a acestei creanțe bugetare este supus termenului de prescripție de 5 (cinci) ani, reglementat de art. 91 Codul de procedură fiscală.

Astfel, arată recurentul, în speța dedusă judecății, termenul de prescripție a început să curgă la 1 ianuarie 2010, acest termen a fost întrerupt pe perioada 01.01.2010 - 14.09.2012 (data publicării Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012 a CE), în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, care stabilea că: "Toate formele de sprijin prevăzute de codul silvic vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat", iar cererea reclamantului adresată ITRSV Cluj-Napoca sub nr. x/2013 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Concluzionează recurentul în sensul că instanța de fond a aplicat greșit legea, dând aplicare prevederilor Decretului nr. 167/1958, coroborat cu prevederile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. în ceea ce privește excepția prescripției, fără a ține cont de prevederile imperative ale Legii Organice nr. 46/2008, respectiv ale art. 97 alin. (1) lit. b), act normativ care stabilește în mod cert, fără echivoc, natura juridică a creanței solicitate, aceea de creanță bugetară, care se supune, inclusiv cu privire la termenul de prescripție, prevederilor art. 91 Codul de procedură fiscală și nu Decretului nr. 167/1958, cum în mod greșit a reținut și aplicat instanța de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01.06.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Recurentul Composesoratul A. a formulat note scrise cu privire la raportul întocmit în cauză, invocând Decizia nr. 36/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 12.05.2017.

I. Referitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul-reclamant Composesoratul A. se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților".

Dispozițiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, întrucât de aceste dispoziții legale se poate prevala instanța de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituție procedurală vizează deliberarea și este pusă, în principal, la dispoziția instanței învestite cu soluționarea cererii.

Repunerea pe rol, ca instituție procedurală, este facultativă, instanța nefiind obligată, potrivit art. 400 C. proc. civ., să reia judecata, putând să aprecieze asupra necesității acestei măsuri.

În cauza de față, cererea de repunere pe rol a fost formulată pentru a se pune în discuția părților necesitatea acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, motivat de faptul că în cauzele nr. 316/39/2014* și nr. 1464/54/2014, aflate pe rolul Înaltei Curți, având ca obiect acordarea ajutoarelor de stat în silvicultură - anul 2008, din oficiu instanța a acordat termen de judecată la data de 12.12.2017 în vederea soluționării recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu această problemă.

Înalta Curte apreciază că, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente și de jurisprudența aplicabilă speței, nu se impune repunerea pe rol a cauzei, astfel încât cererea recurentului-reclamant va fi respinsă în consecință.

II. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentei acțiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor și Pădurilor) de acordare către recurentul-reclamant Composesoratul A. a despăgubirilor aferente anului 2009, în sumă de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantului, ca prescrisă.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a invocat refuzul nejustificat al autorității publice de acordare a sumei de 18.498,84 RON (la care se adaugă dobânzi), reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 33,90 ha, cuprinsă în zona de conservare totală - tipul funcționat T1 și T2, cu titlu de compensații aferente anului 2009.

Curtea de apel a apreciat că în materia prescripției dreptului de a obține compensațiile solicitate de reclamant sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, care prevede un termen general de 3 ani, atâta timp cât legiuitorul nu a instituit norme speciale în privința acestor creanțe.

Din analiza înscrisurilor depuse de reclamant instanța a constatat că acesta s-a adresat autorității în vederea obținerii compensațiilor aferente anului 2009 numai în cursul anului 2014, după împlinirea termenului de prescripție, astfel că a constatat că excepția prescripției, invocată în cauză, este întemeiată și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă.

Instanța de control judiciar apreciază că este corectă soluția instanței de primă jurisdicție cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Prima chestiune ce urmează a fi clarificată vizează natura creanței reprezentând compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv dacă este o formă de ajutor de stat sau creanță fiscală.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de o creanță fiscală, căreia îi este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, reglementat de dispozițiile art. 91 din Codul de procedură fiscală (2003).

Relevante sunt prevederile art. 21 din Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective."

Or, în speța de față, în mod indiscutabil nu avem un drept patrimonial care să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal, sens în care, de altfel, s-a pronunțat și Plenul secției de contencios administrativ și fiscal, în sedința din data de 12.06.2017.

Ca atare, în mod evident este vorba despre o formă de ajutor de stat, reglementată de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă."

A doua problemă ce trebuie clarificată vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

După cum a reținut și judecătorul fondului, recurentul-reclamant a solicitat acordarea compensațiilor aferente anului 2009, în sumă de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău, în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia. În acest sens, recurentul-reclamant a formulat cererea înregistrată la ITRSV Cluj-Napoca sub nr. x/2013.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.: "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menționează că "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Prin Decizia 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În condițiile în care compensațiile cerute de recurentul-reclamant sunt aferente anului 2009, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, care, la art. 3, reglementează un termen de prescripție de 3 ani.

A treia problemă ce trebuie analizată vizează afectarea/neafectarea dreptului recurentului-reclamant de condiția suspensivă constând în obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat.

Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

Însă, instanța de control judiciar reține că dreptul recurentului-reclamant la despăgubiri nu este sub condiție suspensivă, în raport de următoarele argumente:

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare și control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1.

Relevante pe problema de drept aflată în discuție sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuție cu legislația europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înțelesul art. III -168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, "până la sfârșitul celui de-al treilea an de la data aderării".

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârșitul anului 2009.

Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislația națională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocațiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier 2007-2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, seria x, nr. 319 din 27 decembrie 2006) și adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora.

În speța de față, despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant pentru anul 2009 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obținerea avizului favorabil al Comisiei Europene și adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.

Astfel, în cauză, termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația, respectiv de la data de 01.01.2010, și se împlinește la data de 01.01.2013. După cum s-a precizat anterior, recurentul-reclamant a formulat cererea în afara acestui termen de prescripție, mai precis la data de 30.12.2013, situație în care acțiunea judiciară este prescrisă.

În raport de soluția pronunțată pe problema prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor motive de nelegalitate prezentate în memoriul de recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. x, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de reclamantul Composesoratul A..

Respinge recursul declarat de reclamantul Composesoratul A. împotriva sentinței nr. 306/2014 din 22 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2017.