ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 169/2017

Decizia nr. 169/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtului B., a solicitat:

- anularea Adresei din 01 aprilie 2014 raportat la anul 2007;

- obligarea pârâților la plata sumei de 93.542,9136 lei reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafața de pădure de 272,20 ha, situata în zona de conservare totală a C. Trăscău în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de D. Alba Iulia în anul 2007, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasa, aferente anului 2007;

- obligarea la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, începând cel puțin cu data de 01 aprilie 2014.

Prin sentința civilă nr. 305 din 22 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind anularea adresei din 01 aprilie 2014.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive și prematurității invocate de pârâtul B. prin întâmpinare.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul B. prin întâmpinare și drept urmare a respins, ca prescrisă, acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 305 din 22 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului declarat, se arată, în esență, că sumele solicitate cu titlu de compensații au natura juridică de creanță bugetară în sensul normelor C. proc. fisc. și sunt supuse termenului de prescripție de 5 ani, reglementat de art. 91 C. proc. fisc.

În speță, termenul de prescripție a început să curgă la 1 ianuarie 2008 și a fost întrerupt pe perioada 01 ianuarie 2010 - 14 septembrie 2012 (data publicării Deciziei C(2012) nr. 5166 final din 19 iulie 2015 a Comisiei Europene) în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 care stabilea că „toate formele de sprijin prevăzute de codul silvic vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat”.

După întocmirea și comunicarea raportului asupra recursului, potrivit art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., prin Încheierea din 29 septembrie 2016, recursul a fost admis în principiu, în temeiul disp. art. 493 (7) C. proc. civ., fixându-se termen pentru judecata pe fond, în ședință publică.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios a fost învestită cu o acțiune având ca obiect obligarea autorități publice centrale în domeniul „păduri” - inițial E., apoi F. - la plata sumei de 93.542,9136 lei, aferentă anului 2007, reprezentând compensații pentru restricțiile impuse membrilor Obștei reclamante, corelativ constatării refuzului nejustificat de a-i soluționa favorabil cererea formulată.

Temeiul acestei cereri îl reprezintă includerea unei suprafețe de 272,20 ha teren cu vegetație forestieră, proprietatea obștii, în C. Trașcău, în zona/ tipul funcțional T2, cu consecința restricționării recoltării de masă lemnoasă.

Potrivit decontului justificativ privind acordarea alocațiilor bugetare proprietarilor de păduri în vederea gestionării durabile a fondului forestier național, pentru perioada 2007 întocmit de D. Iezerul Trașcău, compensațiile cuvenite recurentei sunt în cuantum de 93.542,9136 lei, însă plata nu a fost făcută întrucât suma a fost respinsă la plată.

Prima instanță a respins acțiunea considerând că este prescris dreptul material la acțiune, având în vedere că reclamanta s-a adresat autorității în vederea obținerii compensațiilor aferente anului 2007, numai în cursul anului 2014, după împlinirea termenului de prescripție.

Această soluție este corectă.

Prin recursul declarat recurenta susține că în cauză nu operează prescripția dreptului la acțiune conform Decretului nr. 167/1958, ci sunt aplicabile prevederile art. 91 alin. (2) C. proc. fisc.

Înalta Curte reține că termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor aferente anului 2007 a început să curgă la 01 ianuarie 2008.

Recurenta-reclamantă s-a adresat cu o cerere de acordare a compensațiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 272,20 ha cuprinsă în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, la data de 30 decembrie 2013 (adresă înregistrată, fila 15 dosar fond).

Având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”, precum și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care prevăd că termenul de prescripție este de 3 ani, este evident că dreptul material la acțiune este prescris, excepția invocată de intimatul-pârât fiind întemeiată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 91 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., întrucât compensațiile solicitate prin cererea de chemare în judecată constituie o formă de ajutor de stat și nu au natura juridică a unei creanțe bugetare fiscale.

Văzând prevederile art. 1 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. și constatând că sumele pretinse de reclamantă nu sunt de natură fiscală, Înalta Curte va aplica dreptul comun în materie de prescripție reprezentat de Decretul nr. 167/1958.

În consecință, Înalta Curte reține că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței, astfel încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 305 din 22 decembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.