ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2459/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

- anularea Adresei nr. 15486/EGE din 01.04.2014, ca fiind emisă cu exces de putere de către Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, întrucât le-a comunicat refuzul/avizul negativ la solicitările legate de avizarea și acordarea despăgubirilor și dobânzilor aferente anului 2009;

- obligarea pârâților la plata sumei de 77.283,52 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 272,20 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului B., în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2009.

- la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 77.283,52 RON, începând cu data de 01.04.2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, aceasta fiind data la care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, prin Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, a refuzat să dispună plata compensațiilor cuvenite;

- obligarea pârâților la plata cheltuieli de judecată.

1.2. Reclamantul A. a depus la dosar precizare la acțiunea introductivă de instanță, în care a menționat faptul că înțelege să cheme în judecată ambii pârâți, fiecare în nume propriu, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata: compensațiilor în cuantum de 77.283,52 RON, aferente anului 2009, a dobânzilor solicitate, cât și a tuturor cheltuielilor de judecată.

1.3. La data de 22.09.2014, reclamantul a depus la dosar cererea de renunțare la capătul de cerere vizând anularea adresei atacate.

2.1. Pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea acțiunii promovate de către A., ca fiind introdusă împotriva unei entități lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, prin completarea la întâmpinare, partea a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Alba Iulia, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

2.2. Pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Prin notele scrise depuse la dosar, partea a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește petitul privind anularea Adresei nr. 15486/EGE/2014, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 273 din 20 noiembrie 2014:

- a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind anularea Adresei nr. 15486/EGE din 01.04.2014;

- a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Adresei nr. 15486/EGE din 01.04.2014, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură;

- a respins excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice;

- a admis acțiunea reclamantului A., astfel cum a fost precizată;

- a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 77.283,52 RON, reprezentând compensații aferente anului 2009 și dobânda aferentă acestei sume, începând cu data de 01.04.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

- a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 4.960 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură.

4.1. Pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a solicitat casarea acesteia, în parte.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Relevante în soluționarea excepției sunt prevederile H.G. nr. 428/2013 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru ape, păduri și piscicultură, precum și pentru modificarea și completarea H.G. nr. 48/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, act normativ în cuprinsul căruia se indică în mod expres calitatea de autoritate publică centrală în domeniul pădurilor cât și pe cea de ordonator principal de credite în acest domeniu în ceea ce privește Departamentul.

Codul Silvic nu stabilește nominal o anume entitate publică centrală care să acorde aceste compensații, ci instituie obligația respectivă în sarcina acelei entități publice centrale care răspunde de silvicultură, condiționând astfel acordarea despăgubirilor de domeniul de activitate în concret a respectivei autorități.

Departamentul are propria personalitate juridică, este ordonator principal de credite în domeniul său de activitate, iar ministrul delegat care îl conduce reprezintă această autoritate publică în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și persoanele fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție.

Din lecturarea Legii nr. 46/2008 și a Normelor sale metodologice, adoptate prin H.G. nr. 861/2009, rezultă că legiuitorul nu a calificat aceste compensații ca fiind creanțe bugetare, astfel că singurul termen de prescripție aplicabil este cel de drept comun, de trei ani, instituit de Decretul nr. 167/1958.

4.2. Pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat situația de fapt și a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a precizat că dreptul la acțiune al reclamantului este prescris, în raport de termenul de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, act normativ aplicabil în cauză, conform art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.

Recurentul a mai menționat și faptul că soluția pronunțată pe fondul cauzei este greșită, întrucât intimatul nu a respectat procedura reglementată de dispozițiile legale incidente.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18.05.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Intimatul A. a formulat note scrise cu privire la raportul întocmit în cauză în care a arătat că se impune citarea în cauză a Ministerului Apelor și Pădurilor, în raport de dispozițiile art. 13, art. 14 din O.U.G. nr. 1/2017 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și a art. 3 din H.G. nr. 20/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și Pădurilor.

Prin încheierea de ședință din data de 16.02.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 26.05.2017.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimat, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentei acțiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor și Pădurilor) de acordare către intimatul-reclamant A. a despăgubirilor, aferente anului 2009, în sumă de 77.283,52 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 272,20 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului B. în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia.

Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea reclamantului, astfel cu a fost precizată, a obligat pârâții să plătească acestuia suma de 77.283,52 RON, reprezentând compensații aferente anului 2009 și dobânda calculată la această sumă, începând cu data de 01.04.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Reclamantul este îndreptățit să pretindă și să dobândească compensațiile solicitate prin acțiunea formulată, care reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și a resurselor silvice proprietatea sa, situate într-o arie naturală protejată, pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură refuzând în mod nejustificat, astfel cum reiese din cuprinsul Adresei nr. 15486/EGE/01.04.2014, să recunoască și să acorde compensații reclamantului.

În situația în care s-ar valida apărarea pârâților privitoare la inexistența normelor metodologice de acordare a despăgubirilor solicitate, întrucât H.G. nr. 1071/2006 a fost abrogat prin H.G. nr. 861/2009, ar trebui să se admită încălcarea dispozițiilor art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituția României, care garantează dreptul la proprietate privată, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., întrucât reclamantul este lipsit de folosința bunului pentru o cauză de utilitate publică, fără, însă, a primi o dreaptă și prealabilă despăgubire pentru această restricție majoră a dreptului său de proprietate, deși însăși legea îi recunoaște dreptul la acordarea unei compensații.

Instanța de control judiciar nu poate împărtăși soluția instanței de primă jurisdicție cu privire la dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Prima chestiune ce urmează a fi clarificată vizează natura creanței reprezentând compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind C. silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv dacă este o formă de ajutor de stat sau creanță fiscală.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de o creanță fiscală, căreia îi este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, reglementat de dispozițiile art. 91 din C. proc. fisc. (2003).

Relevante sunt prevederile art. 21 din C. proc. fisc., conform cărora:

"(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective."

Or, în speța de față, în mod indiscutabil nu avem un drept patrimonial care să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal, sens în care, de altfel, s-a pronunțat și Plenul secției de contencios administrativ și fiscal, în sedința din data de 12.06.2017.

Ca atare, în mod evident este vorba despre o formă de ajutor de stat, reglementată de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă."

A doua problemă ce trebuie clarificată vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

După cum a reținut și judecătorul fondului, intimatul-reclamant a solicitat acordarea compensațiilor aferente anului 2009, în sumă de 77.283,52 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 272,20 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului B., în zona/tipul funcțional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia. În acest sens, intimatul-reclamant a formulat cererea înregistrată la ITRSV Cluj-Napoca sub nr. 316 din 30 decembrie 2013.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.: "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. "

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menționează că "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. "

Prin Decizia 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. "

În condițiile în care compensațiile cerute de intimatul-reclamant sunt aferente anului 2009, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, care, la art. 3, reglementează un termen de prescripție de 3 ani.

În speța de față, termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația, respectiv de la data de 01.01.2010, și se împlinește la data de 01.01.2013. După cum s-a precizat anterior, intimatul-reclamant a formulat cererea în afara acestui termen de prescripție, mai precis, la data de 30.12.2013, situație în care acțiunea judiciară, astfel cum a fost precizată, este prescrisă.

În raport de soluția pronunțată pe problema prescripției dreptului material la acțiune, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor motive de nelegalitate prezentate în memoriile de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa, în parte, sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură (în prezent Ministerul Mediului) împotriva sentinței civile nr. 273 din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2017.