Decizia nr. 38/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1576/2017 a Tribunalului Specializat Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 3 februarie 2017, A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SA C. prin reprezentant (mandatar) legal D. SA și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale, la plata unei rente viagere lunare la nivelul salariului minim net pe economie de la data producerii evenimentului rutier - 17 aprilie 2015 și până la redobândirea capacității de muncă, la plata sumei de 60.000 euro, convertită în RON la cursul de schimb al BNR aplicabil la data plății, cu titlu de despăgubiri morale și la plata unor penalități de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere la plata sumelor anterior menționate și până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 1387 și următ., art. 1391 - 1392, art. 2199 și următ. C. civ., Legea nr. 136/1995, Norma nr. 23/2014. Prin Sentința civilă nr. 1576 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocate din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 284 din 12 iunie 2018, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de A. în contradictoriu cu B. SA C. prin mandatar legal D. SA și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.100 RON cu titlu de despăgubiri materiale, precum și la plata unei rente viagere pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 - 20 iulie 2015 în cuantum de 724 RON lunar reprezentând venitul minim net pe economie, iar pentru perioada cuprinsă între 20 iulie 2015 și data pronunțării sentinței, 12 iunie 2018, a unei sume egale cu diferența dintre venitul minim net pe economie și pensia socială de care beneficiază reclamantul, respectiv: între 20 iulie 2015 - 1 iunie 2016, suma de 2.898 RON, între 1 iunie 2016 - 1 februarie 2017, suma de 4.200 RON, între 1 februarie 2017 - 1 martie 2017, suma de 665 RON, între 1 martie 2017 - 1 ianuarie 2018, suma de 5.450 RON, între 1 ianuarie 2018 și 12 iunie 2018 suma de 3.531 RON. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a unei rente viagere constând în diferența dintre venitul minim net pe economie și pensia socială de care beneficiază reclamantul în continuare până la împlinirea vârstei de pensionare sau unei noi dispoziții a instanței. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 85.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicate la sumele datorate după împlinirea termenului de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii și la plata sumei de 1.190 RON cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 30/A din 13 februarie 2019, prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a SC D. SA și s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC D. SA pentru B. SA C. împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A fost obligată apelanta să plătească intimatului A. suma de 190 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea extraordinară de atac formulată în cauză Împotriva deciziei a declarat recurs B. SA C. prin reprezentantul D. SA. Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, cu privire la renta acordată intimatului-reclamant, prin coroborarea dispozițiilor C. civ. și ale Normei ASF nr. 23/2014 emisă în baza Legii nr. 136/1995. A susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv s-a analizat apelul doar prin prisma normelor cuprinse în C. civ. fără corelarea acestora cu prevederile Legii speciale nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014. A considerat recurenta că aplicarea eronată a prevederilor legale, în sensul că Legea nr. 136/1995 nu poate deroga de la dispozițiile C. civ., a condus la soluționarea greșită a apelului. Ca un prim argument în susținerea criticii au fost invocate considerentele Deciziei nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora C. civ. tratează răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar Legea nr. 136/1995 conține prevederi speciale cu privire la răspunderea delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naște obligația asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite. Or, în opinia recurentei, esența problemei de drept ce face obiectul recursului rezidă în activarea răspunderii asigurătorului RCA în limitele prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, emisă în baza Legii speciale nr. 136/1995. Un al doilea argument îl reprezintă, pentru recurentă, reținerea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1385 și art. 1386 C. civ. ca fiind incidente în cauză, câtă vreme în cererea de chemare în judecată s-a solicitat renta pentru pierderea capacității de muncă, iar art. 1387 și art. 1388 C. civ. tratează despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă și ca atare, deveneau incidente dispozițiile art. 1387, 1388 C. civ.. A arătat că intimatul-reclamant a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, însă fără a avea contract de muncă. Mai mult decât atât, în opinia recurentei, prevederile C. civ. sunt obligatoriu de coroborat cu cele ale Normei ASF nr. 23/2014 emise în baza Legii nr. 136/1995, din care rezultă că acordarea daunelor materiale se poate face în condițiile strict reglementate de Norma ASF și pe baza documentelor justificative. Un al treilea argument în susținerea criticii s-a referit la faptul că daunele materiale cu titlu de rentă nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală asumându-și obligația de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 50 din normele RCA. Astfel, în opinia recurentei, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreținerea păgubitului pe viață, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliței RCA într-o poliță de asigurare de viață, ceea ce nu este admisibil. De aceea, în aplicarea dispozițiilor art. 2213 C. civ., recurenta a susținut că își asumă obligația de dezdăunare în acord și strict în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995 și Norma ASF nr. 23/2014, având calitatea de lege specială, aplicabilă contractului RCA. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 decembrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâta D. SA reprezentant al B. SA C. împotriva Deciziei nr. 30/A din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 15 ianuarie 2020.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-au formulat întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - Susținerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Legii speciale nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de temei și de corespondent în considerentele deciziei atacate. Astfel, instanța de apel nu a reținut, în motivarea soluției adoptate, faptul că Legea nr. 136/1995 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a acestui act normativ (privind asigurările și reasigurările) în raport cu dispozițiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare. De aceea, referirea pe care o face recurenta la considerente din Decizia nr. 86/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție - în sensul că "asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale" (o preluare, de fapt, a dispozițiilor art. 2213 C. civ.) și respectiv, că "prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale" - nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei atacate. Pe de o parte, pentru că argumentele extrase din decizia pronunțată de instanța supremă nu fac decât să dea expresie principiului generalia specialibus derogant și pe de altă parte, pentru că decizia din apel nu nesocotește, prin soluția și argumentele utilizate, aplicarea acestui principiu. În realitate, instanța de apel constată că nu poate fi primită susținerea pârâtei conform căreia în recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere condițiile restrictive instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 (adică, repararea prejudiciului la nivelul venitului mediul lunar net realizat de persoana vătămată, probat cu documente justificative) întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparație reglementat de dispozițiile C. civ., față de situația de fapt rezultată în legătură cu desfășurarea de către victimă a unei activități remunerate, dar în absența unui contract de muncă. În acest context s-a apreciat, în mod corect, că Norma ASF menționată nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalență în aplicarea ei față de normele C. civ., întrucât ea are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior. Un astfel de raționament al instanței este corect întrucât dă eficiență ierarhiei actelor normative și forței juridice a acestora, ținând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși (Legea nr. 136/1995) nu le prevede. Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare". Or, în ce privește "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale. Întrucât actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conține o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) (text la care recurenta însăși face referire) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale. De aceea, în mod corect instanța de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale. Astfel cum s-a menționat, raționamentul instanței de apel dă eficiență ierarhiei actelor normative și totodată, dispozițiilor art. 2 alin. (2) din C. civ. - Este, de asemenea, neîntemeiată critica potrivit căreia decizia atacată ar face în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 1385, 1386 C. civ., deși ar fi fost incidente prevederile art. 1387, 1388 C. civ., de vreme ce s-a reținut că reclamantul a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, însă fără a avea un contract de muncă încheiat. În realitate, referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile art. 1385, 1386 C. civ. nu nesocotește cadrul judecății și situația de fapt reținută, aceea că la data producerii accidentului reclamantul lucra, realiza venituri, fără a avea însă perfectat contract de muncă. Textele legale menționate reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparației (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) și formele reparației (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestații periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate). În ce privește dispozițiile art. 1387, 1388 C. civ., referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câștigului din muncă ele dau expresie și fac aplicarea, în mod particular acestor situații, normelor cu valoare de principiu regăsite în textele menționate anterior, a căror interpretare sistematică trebuie realizată. Or, prima instanță a fondului a realizat această analiză atunci când a stabilit prestațiile periodice datorate de către asigurător, soluția acesteia fiind validată în apel. Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unor prestații bănești periodice (așa cum rezultă din art. 1387 alin. (2) C. civ.), formă de reparație reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrității corporale a dus la pierderea capacității de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin decizie medicală, fiind încadrat în gradul II de invaliditate). De aceea, în privința cuantumului acestor prestații periodice, prin raportarea realizată la salariul minim net pe economie (și deducerea corespunzătoare a pensiei de asigurări sociale) s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1388 alin. (3) C. civ., a căror nesocotire, în mod nejustificat o pretinde recurenta. - Este lipsită de temei și critica recurentei conform căreia acordarea despăgubirilor sub formă de rentă nu ar putea fi acoperită în baza contractului de asigurare întrucât aceasta ar însemna "transformarea poliței RCA într-o poliță de asigurare pe viață", ceea ce este inadmisibil. Așa cum s-a arătat, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381 - 1395 C. civ., repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale trebuie să fie una integrală, fiind supus reparării inclusiv prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Or, atunci când pierderea capacității de muncă este una ireversibilă (așa cum s-a stabilit în speță, raportat la situația medicală a reclamantului), este evident că prejudiciul cert, supus reparației, nu este doar cel prezent, ci și cel care se va produce în viitor, decurgând din imposibilitatea acestuia de a desfășura o activitate remunerată, în absența capacității sale de muncă. De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie să cuprindă, în termenii art. 1385 alin. (3) C. civ., art. 1387 alin. (1) C. civ. și câștigul pe care, în condiții obișnuite, ale existenței capacității de muncă, reclamantul ar fi putut să îl realizeze, și care, în contextul lipsei unui contract de muncă valabil încheiat anterior producerii faptei ilicite, a fost raportat la nivelul salariului minim net pe economie, conform art. 1388 alin. (3) C. civ.. Cum pentru astfel de situații despăgubirea se acordă sub forma unor prestații bănești periodice (art. 1387 alin. (2) C. civ..), în mod evident ele vor subzista atât timp cât se produce rezultatul vătămător al faptei ilicite (pierderea capacității de muncă) întrucât în caz contrar nu s-ar realiza reparația integrală. Așadar, contrar poziției exprimate de recurentă, în speță nu este vorba despre transformarea contractului de asigurare de răspundere civilă delictuală într-un contract de asigurare de viață, ci în mod particular, raportat la datele speței și la consecințele faptei prejudiciabile, la asigurarea aplicării și respectării principiului reparației integrale a prejudiciului, pe care autorul faptei ilicite o datorează și pe care, la rândul său, recurenta, în calitate de asigurător de răspundere delictuală al autorului ilicitului civil, o datorează în egală măsură cu acesta. Pentru aceste considerente, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.