ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 181/2020

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curții de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1), art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A.

Totodată, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, prin Sentința penală nr. 254/09.10.2018 a Judecătoriei Oltenița, în temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 25 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. anterior., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 alin. (1) C. pen. și instigare la fals intelectual prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

Prin Decizia penală nr. 960/A din data de 27.06.2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a admis, printre altele, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București împotriva Sentinței penale nr. 254/09.10.2018 a Judecătoriei Oltenița.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând, în baza art. 25 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată.

În baza art. 25 raportat la art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 - 82 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

A obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.467 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat la judecata în fond.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, a formulat contestație în anulare condamnatul A., înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub numărul x/2/2019, la data de 09.07.2019.

Condamnatul A. a invocat dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., arătând, în esență, că instanța l-a condamnat deși trebuia să constate că a intervenit prescripția răspunderii penale, la dosar existând probe privind această cauză de încetare a procesului penal. De asemenea, a arătat că nu există suficiente probe din care să rezulte că a săvârșit infracțiunea reținută în sarcină, fiind aplicabil principiul in dubio pro reo.

Potrivit art. 426 C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Curtea de apel a arătat că, deși contestatorul condamnat a invocat unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen., respectiv lit. b), examinând decizia penală contestată cu privire la acest motiv, a apreciat că acesta a fost avut în vedere de instanța de apel, cu ocazia judecării apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București.

Prin Decizia penală nr. 960/A din data de 27.06.2019, Curtea de Apel București, urmare analizei incidenței dispozițiilor legale ce reglementează prescripția răspunderii penale atât din C. pen. anterior, cât și din actualul C. pen., inclusiv prin prisma Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale, a stabilit că nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În contextul celor arătate, Curtea a constatat că nu se poate proceda la o nouă examinare a aspectelor învederate de contestatorul condamnat, în condițiile în care instanța de apel le-a analizat și s-a pronunțat cu autoritate de lucru judecat, în numele legii, prin decizia penală contestată, încât nu mai este posibilă reiterarea și examinarea acelorași motive în calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

În acest sens, s-a arătat că s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, prin Decizia nr. 10/2017, care a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

În ceea ce privește susținerea că nu există suficiente probe din care să rezulte că inculpatul a săvârșit infracțiunea reținută, fiind aplicabil principiul in dubio pro reo, Curtea a constatat că nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen., în în baza căruia se poate exercita această cale de atac.

Astfel, s-a precizat despre contestația în anulare că este, în esență, o cale de anulare pentru vicii și nulități ce privesc actele de procedură, pe această cale, neputând fi invocate aspecte ce vizează fondul cauzei și nu se poate determina o nouă judecată a cauzei pentru argumentele invocate de contestatorul condamnat.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 431 C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea a constatat că este inadmisibilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) și art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A., că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale.

Astfel, s-a reținut că excepția de neconstituționalitate anterior menționată a fost ridicată în fața instanței de judecată de către condamnatul A. și vizează neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, însă dispozițiile art. 155 alin. (1) și alin. (3) C. pen. au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 443/2017 ale Curții Constituționale.

În ceea ce privește prevederile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., contestatorul condamnat, în argumentarea cererii, a arătat că apreciază ca fiind neconstituționale aceste dispoziții legale întrucât nu se referă și la cauzele în care trebuia pronunțată o soluție de achitare, în temeiul art. 16 lit. a) - d) C. proc. pen., condamnarea unei persoane nevinovate fiind la fel de importantă ca și condamnarea unei persoane în situația în care ar fi incidentă o cauză de încetare a procesului penal.

Având în vedere motivele invocate, Curtea a constatat că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat urmărește completarea/modificarea acestor dispoziții legale, or, prin Decizia nr. 954/2009 a Curții Constituționale, a fost respinsă, ca inadmisibilă, o excepție de neconstituționalitate prin care se solicita modificarea unui text de lege, arătându-se, în esență, că astfel de critici nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992:

"se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Ca atare, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) și art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curții de Apel București, secția I penală, a formulat recurs contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 09.03.2020, sub nr. x/2020.

Prin concluziile formulate în scris și depuse la data de 10.03.2020, în susținerea recursului privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) și art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 lit. b) C. proc. pen., recurentul contestator A. a arătat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, referitor la neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripției se întrerupe prin", recurentul a susținut că textul criticat nu se confundă cu cel care a fost supus atenției Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 297/2018, nu s-a pronunțat cu privire la art. 155 alin. (1) C. pen. în integralitate, ci exclusiv asupra sintagmei "orice act de procedură". De asemenea, a precizat că sintagma "cursul prescripției se întrerupe", este imprevizibilă, iar lipsa de reglementare a cazurilor și situațiilor în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale este de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituțional.

Deopotrivă, a menționat că soluțiile nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiții și criterii clare și precise, or, dispozițiile referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, astfel cum este reglementat de art. 155 alin. (1) C. pen., după intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, nu este suficient de clar și explicit stabilit la nivel legislativ, cu consecințe directe, atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât și pentru instanța chemată să aprecieze cu privire la temeinicia și legalitatea solicitărilor.

Totodată, recurentul a mai invocat neconstituționalitatea art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 din C. proc. pen., în raport de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale - Dreptul la un proces echitabil, art. 1 alin. (5) din Constituția României, art. 16 din Constituția României, art. 21 din Constituția României, art. 20 din Constituția României.

În acest sens, a precizat că pentru a fi constituțional, art. 155 alin. (3) C. pen. ar trebui să se refere la toți participanții la infracțiune, dar numai în măsura în care aceștia au cunoștință despre existența dosarului de urmărire penală. Criteriul stabilit de legiuitor pentru acordarea unui regim juridic diferit este acela al momentului exercitării acțiunii penale, care nu poate fi imputat persoanelor vizate de dispozițiile art. 155 alin. (3) din C. pen.

De asemenea, recurentul a considerat neconstituționale prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. întrucât omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale, și anume a unui caz de achitare dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.. reprezintă o gravă eroare, iar condamnarea unei persoane nevinovate este la fel de importantă ca și condamnarea unei persoane în condițiile în care ar fi fost incidentă o cauză de încetare a procesului penal.

Examinând recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate formulată, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate sunt reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, care prevăd că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Această condiție nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei (a se vedea Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 566/28.07.2008 potrivit căreia instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii).

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost invocată de contestatorul A. în cauza aflată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, având ca obiect contestația în anulare formulată, în baza art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 960/A din data de 27.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, prin care a fost condamnat la pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată și instigare la infracțiunea de fals intelectual în formă continuată, cu aplicarea art. 81 - 82 C. pen. anterior.

În esență, curtea de apel a arătat, în legătură cu cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) și art. 155 alin. (3) C. pen. și art. 426 lit. b) C. proc. pen., formulată de contestatorul A., că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că excepția de neconstituționalitate anterior menționată a fost ridicată în fața instanței de judecată și vizează neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, însă dispozițiile art. 155 alin. (1) și alin. (3) C. pen. au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 443/2017 ale Curții Constituționale, nefiind astfel întrunită una dintre condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea Curții Constituționale, respectiv aceea ca instanța de contencios constituțional să nu se mai fi pronunțat anterior asupra excepției invocate în sensul admiterii acesteia.

Astfel, prin Decizia nr. 297 din 25 iunie 2018 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, s-a statuat că, soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

În conformitate cu această decizie a Curții Constituționale, cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale prevăzută în art. 155 alin. (1) C. pen. operează prin îndeplinirea actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. În cauzele aflate pe rol, în aplicarea art. 5 C. pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, numai dacă, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, nu s-a constatat numai neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., ci instanța de contencios constituțional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, suspectului sau inculpatului, statuând, astfel, că în această interpretare legea devine previzibilă.

Așadar, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională nu a înțeles să considere că nu ar mai exista instituția prescripției speciale a răspunderii penale sau acte de procedură întrerupătoare de prescripție, ci a statuat că norma trebuie aplicată în sensul prevederilor art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969, context în care răspunde inclusiv criticilor aduse de recurent prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) și alin. (3) din C. pen.

Decizia instanței de contencios constituțional a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în "efectuarea oricărui act de procedură" și, fiind vorba de o dispoziție cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele deciziei Curții Constituționale retroactivează și sunt aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, chiar dacă potrivit Legii nr. 47/1992 "deciziile Curții Constituționale a României produc efecte doar pentru viitor".

În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale au mai fost supuse controlului constituțional, reamintind Decizia nr. 637 din 17 octombrie 2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 126/09.02.2018, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. asigură accesul liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Referitor la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În speță, se constată că, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, recurentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., fără a formula o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, ci, astfel cum corect a reținut prima instanță, tinzând la completarea/modificarea acestor dispoziții legale, recurentul urmărind ca, prin modificarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., pe calea contestației în anulare, să se poată pronunța soluția de achitare pentru cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.

Așadar, excepția invocată tinde la modificarea sau completarea normei, atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cu care "curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecință, este evident că promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate arătată nu a fost determinată de o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile constituționale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a instanțelor de judecată în sarcina instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curții de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată, cuprinsă în Decizia penală nr. 1636/A din 09.12.2019 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.

GGC - NN