ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 811 din data de 16.10.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 335 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) teza I din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 de RON (din care suma de 850 RON, aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 650 RON aferentă judecății), cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut, pe situația de fapt, următoarele:

La data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul A. a condus autovehiculul marca x, cu nr. de înmatriculare x în București, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanță, a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă existente la dosar. Astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, organele de poliție din cadrul D.G.P.M.B. - Brigada Rutieră au oprit pentru control autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, ce era condus pe str. x de către inculpatul A.. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus autoturismul pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezența martorului B., organele de poliție au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecțiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia.

Situația de fapt astfel reținută a fost confirmată și de către martorul B., audiat în cauză.

Fiind audiat în calitate de suspect, precum și în calitate de inculpat, A. a recunoscut că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00 a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din municipiul București. Acesta a mai precizat că le-a relatat organelor de poliție care l-au oprit în trafic că are permis de conducere eliberat de autoritățile spaniole, dar nu îl are asupra sa. A mai declarat inculpatul că organele de poliție i-au comunicat că, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că nu deține permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule.

În fața instanței, inculpatul a recunoscut că a condus autovehiculul, dar că nu avea cunoștință că permisul său nu este valabil.

Instanța de fond a constatat că apărarea inculpatului este neîntemeiată, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obține permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menționând expres că știe că nu aceasta este modalitatea în care se obține permisul de conducere. Totodată, inculpatul a precizat că a urmat cursurile unei școli de șoferi în România în anul 2014, însă nu a promovat examenul teoretic.

În consecință, instanța de fond a constatat că situația de fapt cuprinsă în actul de sesizare corespunde adevărului, iar inculpatul avea cunoștință de faptul că nu deține un permis de conducere valabil.

Raportat la mijloacele de probă administrate, s-a constatat că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu vinovăție de inculpat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în București, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în cauză au fost reținute și prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen. referitoare la recidiva postexecutorie, în condițiile în care inculpatul a săvârșit fapta ce face obiectul cauzei după ce pedeapsa închisorii stabilită prin Sentința penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 6 București, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curții de Apel București, a fost executată și înainte de împlinirea termenului de reabilitare de 5 ani, prevăzut de art. 166 alin. (1) lit. b) din C. pen., calculat conform art. 166 alin. (5) din C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare prin Sentința penală nr. 945/08.10.2002 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 945/08.05.2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind eliberat în 01.11.2006, cu un rest rămas de executat de 903 zile, condamnare pentru care nu a intervenit reabilitarea, întrucât prin Sentința penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 6 București, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curții de Apel București, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, pedeapsă care a întrerupt termenul de reabilitare de 5 ani, calculat începând cu data de 14.02.2012, termen care s-ar fi împlinit în anul 2018. Astfel, în raport de noua condamnare la 1 închisoare, termenul de reabilitare a fost întrerupt în raport de dispozițiile art. 167 alin. (5) din C. pen., infracțiunea pentru care inculpatul este judecat în cauză fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie.

Constatând, așadar, că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului, la individualizarea pedepsei fiind avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen., s-a reținut că pedeapsa stabilită de lege pentru săvârșirea acesteia este închisoarea de la unu la 5 ani, iar inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei.

S-a mai reținut că inculpatul A. este cunoscut cu antecedente penale, demonstrând perseverență infracțională. Astfel, din analiza fișei de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare prin Sentința penală nr. 945 din 08.10.2002 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 945 din 08.05.2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și înșelăciune, iar prin Sentința penală nr. 600/29.09.2011 a Judecătoriei sectorului 6 București, definitivă prin Decizia penală nr. 252/06.02.2012 a Curții de Apel București a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul rutier, fiind eliberat condiționat la data de 22.09.2012, cu un rest rămas de executat de 144 zile. Prin urmare, fapta dedusă judecății cauză a fost săvârșită în recidivă postexecutorie, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute de lege au fost majorate cu jumătate, potrivit art. 43 alin. (5) din C. pen. În consecință, limitele de pedeapsă în cadrul sunt situate între 1 an și 6 luni și 7 ani și 6 luni.

În procesul de individualizare a pedepsei, s-au avut în vedere împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite - pe un sector de drum intens circulat și la o oră la care traficul era intens (ora 19:00), natura și gravitatea rezultatului ce s-ar fi putut produce ori a altor consecințe ale infracțiunii, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului - inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, fapta fiind săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului-penal - inculpatul nu a recunoscut fapta, susținând atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței că nu a avut cunoștință că permisul de conducere cumpărat din Spania nu este valabil, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială a inculpatului.

Prin raportare și la criteriile anterior expuse, s-a apreciat că unica modalitate de individualizare a regimului de executare a pedepsei, aptă a contribui la îndreptarea inculpatului și la prevenirea reiterării comportamentului infracțional, este aceea a executării pedepsei în regim de detenție, de altfel aceasta fiind și unica modalitate legală de individualizare, având în vedere starea de recidivă a inculpatului.

Împotriva Sentinței penale nr. 811 din data de 16.10.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, a formulat apel inculpatul A., solicitând desființarea hotărârii, întrucât prima instanță nu a avut în vedere declarațiile sale date în cauză.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de apel a constatat următoarele:

După o analiză proprie a dosarului, instanța a reținut următoarea situație de fapt: la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul a condus pe strada x autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, fiind oprit pentru control de lucrătorii de poliției din cadrul DGPMB - Brigada Rutieră. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus autoturismul pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezența martorului B., organele de poliție au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecțiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia.

Pentru a reține această situație de fapt, instanța de apel a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, printre care și declarația inculpatului prin care a recunoscut săvârșirea faptei, arătând însă, inițial, că nu avea cunoștință de faptul că permisul de conducere nu era valabil, astfel încât judecata în fața instanței de fond s-a desfășurat în procedura de drept comun. S-a reținut că, în mod judicios, prima instanță a apreciat necredibilă apărarea apelantului inculpat, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obține permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menționând expres că știe că nu aceasta este modalitatea prin care se obține permisul de conducere.

Examinând criticile formulate de apelantul inculpat A., Curtea de Apel București a constatat că acestea sunt neîntemeiate, prima instanță efectuând o apreciere corectă atât a dispozițiilor art. 335 din C. pen., cât și a dispozițiilor art. 74 din C. pen., privind individualizarea pedepselor.

Astfel, instanța de fond a avut în vedere declarațiile inculpatului, acestea fiind menționate în hotărâre, motivându-se de ce nu au fost valorificate. În acest sens, Curtea de Apel București a reținut că există o contradicție în declarațiile inculpatului, acesta susținând, pe de o parte, că nu avea cunoștință de faptul că permisul său nu este valabil, iar pe de altă parte, a menționat că nu a susținut examenul auto în Spania, ci a cumpărat respectivul permis, știind că nu aceasta este modalitatea de obținere. În consecință, vinovăția inculpatului a fost în mod just stabilită, acesta neputând să se prevaleze de faptul că nu cunoștea situația reală a valabilității permisului său de conducere sau că a urmat cursurile unei școli de șoferi în România.

Referitor la individualizarea pedepsei, instanța de apel a considerat că pedeapsa de 1 an și 9 luni închisoare aplicată inculpatului este proporțională în raport de gravitatea faptei și de starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, fiind orientată spre minimul special prevăzut de lege. Dispozițiile art. 335 alin. (1) din C. pen. prevăd doar pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, nefiind prevăzută și pedeapsa alternativă a amenzii. Totodată, în raport de antecedența penală a inculpatului, s-a apreciat că nu se impune aplicarea unei sancțiuni mai blânde. De altfel, inculpatul a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în stare de recidivă postexecutorie, motiv pentru care s-a considerat că singura modalitate de executare a pedepsei este cea în regim de detenție.

În raport de gravitatea faptei și de persoana inculpatului, s-a apreciat că pedeapsa de 1 an și 9 luni este o măsură de individualizare adecvată și suficientă în vederea reeducării inculpatului.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 811/16.10.2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casație inculpatul A.

Prin motivele formulate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casație și pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la infracțiunea prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Invocând cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a redat situația de fapt reținută de prima instanță, menținută de instanța de apel și a solicitat să se observe că organul de urmărire penală a reținut că deținea un permis de conducere valabil, eliberat de autoritățile din Spania, dar a refuzat să dea valoare acestui permis, apreciindu-se, în mod greșit, că era obligat să aibă un permis de conducere emis și în România.

De asemenea, recurentul a mai arătat că, în mod nejustificat, s-a înlăturat obligația de a se verifica valabilitatea acelui permis, cu motivarea că ar fi recunoscut că nu a dat examen în Spania și că ar fi plătit pentru acel permis. A solicitat să se observe că nu există nicio dovadă oficială, emisă de autoritățile spaniole, care să confirme că este fals permisul de conducere de care s-a folosit, ca premisă pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost judecat. Apreciind că această interpretare este eronată, recurentul a solicitat să se procedeze la încadrarea juridică corectă a faptei pentru care a fost judecat și condamnat.

Cu privire la împrejurarea că ar fi avut un permis fals, recurentul a făcut referire la inexistența juridică a actelor pretins legale emise de către autoritățile judiciare din România, prin care s-a dispus anterior suspendarea acelui permis de conducere. A mai susținut că doar autoritatea care a emis permisul de conducere putea lua vreo decizie cu privire la suspendarea/anularea acelui act, iar autoritățile române puteau cel mult să-i refuze dreptul de a conduce, fiind obligate să-i elibereze permisul de îndată ce ar fi părăsit teritoriul României.

Recurentul a arătat că legislația spaniolă nu prevedea necesitatea urmării unor cursuri ale unei școli de șoferi, iar taxele la care se face referire erau cele legale, pe care legislația fiecărui stat membru le percepe pentru formalitățile de eliberare a unui permis.

Referindu-se la cadrul legal, recurentul a enunțat: Directiva 126/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului, ce reglementează regimul permiselor de conducere emise în statele membre ale Uniunii Europene, care a fost implementată în România prin Legea nr. 203/2012, iar în Spania prin Real Decreto 818/08.05.2009. De asemenea, a făcut trimitere la dispozițiile art. 23, art. 30, art. 335 și art. 323 din C. pen., art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. și a susținut că necunoașterea unei dispoziții legale extrapenale, care fundamentează eroarea de drept, are drept consecință excluderea intenției de a comite o infracțiune, solicitând pronunțarea unei soluții de achitare.

Totodată, prin cererea de recurs în casație, recurentul a susținut că, în mod greșit, a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen., fapta fiind apreciată ca infracțiune, deși, așa cum a fost reținută de organele de urmărire penală, putea fi apreciată ca o contravenție. În susținerea acestui motiv de recurs a evocat drept cadru legal Codul rutier în vigoare în 2015 și actualizat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Recurentul inculpat s-a referit la sancțiunea complementară a reținerii permisului de conducere, în vederea suspendării dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, arătând că, potrivit art. 121 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, executarea sancțiunii contravenționale complementare se prescrie în același termen în care se prescrie sancțiunea complementară principală, astfel încât și în ceea ce privește această sancțiune a intervenit prescripția executării statuată de dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, urmare a necomunicării procesului-verbal de contravenție în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii. Față de această situație, s-a considerat că organul care a aplicat amenda nu a respectat cerințele impuse de textele de lege menționate, comunicând, după trecerea termenului de o lună, procesul-verbal de contravenție.

S-a precizat că au aplicabilitate în speță: O.U.G. nr. 69/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice; Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a soluționării proceselor; Ordonanța nr. 2/2001; Convenția din 8 noiembrie 1968 privind circulația rutieră; Legea nr. 203/2018 privind măsuri de eficientizare a achitării amenzilor contravenționale; Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20.12.2006 privind permisele de conducere (reformată).

S-a subliniat că, potrivit Deciziei nr. 651/2018 a Curții Constituționale, hotărârile instanței de contencios constituțional produc efectele unor legi penale mai favorabile, evocându-se ca relevante considerente ale Deciziei nr. 265 din 2014 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 3/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurentul a susținut, totodată, că încadrarea juridică corectă a faptei pentru care a fost judecat reprezintă esența exercitării dreptului la apărare, garantat de normele constituționale și de procedură penală, de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 alin. (2) și (3) din CEDO. În acest context, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale, precum și la deciziile nr. 18/2019 și nr. 49/2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Prin cererea de recurs în casație a mai fost invocat și cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., susținându-se că s-a aplicat o pedeapsă în afara cadrului legal de reglementare, încălcându-se prevederile art. 7 din CEDO.

După enunțarea conținutului art. 7 din CEDO, s-a apreciat că acest cadru legal face aplicarea prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și în situația în care intervine prescripția răspunderii penale, ca un obstacol ce împiedică aplicarea unei pedepse mai severe decât cea aplicabilă, în contextul în care prin intervenirea prescripției nu se mai poate dispune aplicarea unei pedepse.

În susținerea acestui motiv, s-au mai evocat Decizia nr. 21/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 256/2014 a Curții Constituționale.

S-a solicitat să se constate că a intervenit prescripția răspunderii penale și că, potrivit art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., acțiunea penală nu mai putea fi susținută, impunându-se stingerea ei, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (a intervenit prescripția).

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

S-a reținut că, din coroborarea dispozițiilor care reglementează această cale extraordinară de atac, rezultă că recursul în casație este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, etapă în care instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

Prin Decizia nr. 591/2015 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei dacă cererea este vădit nefondată din cuprinsul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., s-a arătat că ceea ce diferențiază cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu și judecata pe fond a recursului în casație este distincția fond-formă și nu criteriile care clasifică la rândul lor fondul (parag. 26). Curtea Constituțională a mai precizat că verificarea dispozițiilor art. 434 - 438 din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic o dezbatere, cu citarea părților, caracterizată prin oralitate și contradictorialitate. S-a subliniat că procedura examinării admisibilității cererii de recurs în casație trebuie să vizeze doar aspecte pur formale, fără a se antama fondul căii de atac, ce implică examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casație (parag. 28).

Verificând cererea de recurs în casație sub aspectul întrunirii condițiilor de admisibilitate, instanța a constatat că aceasta îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., Decizia penală nr. 420/A din 26 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casație a fost promovat în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către A. (prin avocat C., care a atașat împuternicirea avocațială nr. 491/2021, dosar I.C.C.J.), persoană care, față de calitatea de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. De asemenea, s-a apreciat că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel București.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., instanța a constatat că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., fiind indicate numele, prenumele, domiciliul și locul de detenție al recurentului, hotărârea atacată, iar cererea a fost semnată de persoana care a întocmit-o. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., textul legal prevede necesitatea indicării cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora. Prin urmare, invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Instanța a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare (lipsa situației premisă constând în nedeținerea unui permis de conducere) și lipsa incriminării (fapta ar constitui contravenție), urmând ca analiza argumentelor aduse în susținerea acestor critici să fie realizată strict în raport cu situația de fapt reținută cu titlu definitiv în hotărârea atacată.

Motivul de recurs prin care s-a susținut incidența cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (4) din C. pen., constând în necunoașterea unei dispoziții legale extrapenale, reprezintă o trăsătură distinctă a infracțiunii, care nu se încadrează între elementele de tipicitate ale acesteia și constituie un caz distinct în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale este împiedicată, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., diferit de acel al neprevederii faptei în legea penală, reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., motiv pentru care s-a constatat că nu poate fi circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și nici vreunui alt caz enumerat expres de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu toate că, prin cererea de recurs în casație, a fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), recurentul nu a formulat nicio critică concretă cu privire la nelegalitatea pedepsei stabilite, ci, făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 21 din 06 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/2014, în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale, situație care constituie un obstacol ce împiedică aplicarea unei pedepse. Or, motivul invocat de recurent referitor la constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., nu se circumscrie niciunuia din cazurile de casare expres reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., ci poate fi cel mult adus în atenția organelor judiciare prin intermediul unei alte căi extraordinare de atac (contestația în anulare).

Față de motivele dezvoltate în cererea de recurs de inculpat, instanța a reținut că nu se includ în sfera vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. criticile formulate cu privire la încadrarea juridică dată faptei, motivarea hotărârii și cele referitoare la existența ori suficiența probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare. Pe calea recursului în casație nu este permisă o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., în limitele anterior expuse și doar pentru cazul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanța a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Criticile privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

Verificând hotărârea din această perspectivă, instanța reține următoarele:

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte constată că, în esență, s-a reținut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în București, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Un prim motiv invocat de recurent a fost acela că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, în sensul că lipsește situația premisă constând în nedeținerea unui permis de conducere.

Instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (1) din C. pen., "Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani."

Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care asigură desfășurarea în condiții de siguranță a circulației rutiere pe drumurile publice în ceea ce privește conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către persoane care posedă permis de conducere obținut în condițiile legii.

Situația premisă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen. constă în condiția legată de autorul faptei de conducere, respectiv de a nu avea dreptul de a conduce vehicule.

În sistemul O.U.G. nr. 195/2002, republicată, dreptul de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere îl au numai persoanele care dețin un astfel de permis, respectiv un atestat că dispun de cunoștințele și priceperea necesară pentru îndeplinirea acestei activități.

În cauză, instanța de apel a reținut, cu titlu definitiv, că la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, inculpatul a condus pe strada x autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, fiind oprit pentru control de lucrătorii de poliției din cadrul DGPMB - Brigada Rutieră. La controlul efectuat s-a constatat că inculpatul A. a condus auto pe drumurile publice, fără să posede permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule. În prezența martorului B., organele de poliție au întocmit procesul-verbal de constatare, care a fost semnat de către inculpat, fără obiecțiuni cu privire la aspectele consemnate în cuprinsul acestuia. Instanța de apel a avut în vedere declarația inculpatului, prin care a recunoscut săvârșirea faptei, arătând însă, inițial, că nu avea cunoștință de faptul că permisul de conducere nu era valabil. S-a reținut că nu este credibilă apărarea inculpatului, având în vedere că acesta a precizat că nu a dat un examen în Spania pentru a obține permisul de conducere, ci l-a cumpărat, menționând expres că știe că nu aceasta este modalitatea prin care se obține permisul de conducere.

Astfel cum s-a menționat deja, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată nu pot fi cenzurate în nici un fel pe calea recursului în casație, nefiind permisă o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Relativ la cele ce precedă, se observă că instanța de apel a constatat deja, cu titlu definitiv, existența situației premise (că inculpatul nu poseda permis de conducere) a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, fapta reținută în sarcina inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

O altă critică formulată de recurent a fost aceea că fapta ar constitui o contravenție, fără însă să indice care anume contravenție. În schimb, acesta a făcut trimitere la sancțiunea contravențională complementară, prevăzută de art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.

Instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, sancțiunile contravenționale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege și se aplică prin același proces-verbal prin care se aplică și sancțiunea principală a amenzii sau avertismentului.

În cauză, astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanța de apel, inculpatului nu i s-a aplicat sancțiunea principală a amenzii sau avertismentului, care să atragă și aplicarea unei sancțiuni contravenționale complementare.

Deopotrivă, instanța are în vedere caracterul subsidiar al incidenței răspunderii contravenționale față de răspunderea penală. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 195/2002, "(1) Încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție și se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală și, după caz, cu una dintre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2)."

În speță, astfel cum s-a menționat deja, situația de fapt reținută în sarcina inculpatului A. (la data de 19.11.2016, în jurul orei 19:00, a condus autovehiculul marca x cu nr. de înmatriculare x în București, str. x, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule) corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma penală de incriminare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 420/A din data de 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

GGC - ED