ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 725/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 19.04.2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș, ca locuința minorului E. să fie stabilită la reclamanți și ca autoritatea părintească să fie exercitată de reclamanți prin delegarea exercițiului drepturilor părintești. Prin precizarea de acțiune, reclamanții au solicitat instituirea plasamentului minorului la aceștia, respectiv stabilirea locuinței minorului și delegarea exercițiului drepturilor părintești în favoarea acestora.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1408/PI din 25 octombrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulata de reclamanții A. și B., s-a instituit măsura plasamentului cu privire la minorul E. din părinții C. și D. la A. și B.; a fost respinsă în rest cererea; a fost delegat exercițiul drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești cu privire la persoana minorului în favoarea directorului general al Direcției Generale de Asistenta Sociala si Protecția Copilului Timiș, pe perioada plasamentului. Apelul Împotriva sentinței civile de mai sus, reclamanții B. și A. au declarat apel Cererea depusă de reclamanți La data de 28 februarie 2019, reclamanții B. și A. au depus cerere de renunțare la judecata apelului, prin care au declarat că își însușesc sentința pronunțată de tribunal.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 60 din data de 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă s-a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1408 din 25.10.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017. A fost anulată, în tot, sentința civilă nr. 1408/25.10.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii, atât reclamanta B., cât și reclamantul A. au declarat recurs. Recursul declarat de reclamanta B. este motivat și întemeiat în drept pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Reclamanta a arătat că cererea de renunțare a fost semnată doar de reclamant, ceea ce înseamnă că nu și-a însușit-o, iar potrivit art. 406 alin. (1) și (2) C. proc. civ., o astfel de cerere produce efecte doar față de părțile în privința cărora a fost făcută. Recursul declarat de reclamantul A. este motivat și întemeiat în drept pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. S-a susținut că soluția instanței, de anulare a sentinței prin care a fost dispus plasamentul minorului este nelegală, întrucât prin cererea de renunțare la judecată ambii reclamanți au declarat că sunt de acord și își însușesc pe deplin efectele respectivei sentințe. A susținut că instanța a aplicat greșit art. 406 C. proc. civ., pentru că reclamanții nu au renunțat la drept, ci doar la calea de atac. În final, a arătat că, prin prezentul recurs, înțelege să revină asupra cererii de renunțare, câtă vreme art. 406 C. proc. civ. nu prevede în mod expres interzicerea acestei măsuri.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamantul A. și de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 60 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 martie 2020.

Apărările formulate în cauză Părțile nu au depus punct de vedere la raport. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 406 C. proc. civ., care reglementează Renunțarea la judecată: "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. (5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă". În cauză, se reține că la data de 27 decembrie 2018, s-a înregistrat apelul declarat de B. și A. împotriva sentinței nr. 1408/PI/2018 a Tribunalului Timiș. La data de 28 februarie 2019, a fost depusă cererea de renunțare formulată și semnată de B. și A.. La termenul de judecată din 28 februarie 2019, s-a amânat judecarea cauzei pentru comunicarea cererii de renunțare către intimați. Ulterior, la termenul din 14 martie 2019, instanța a pronunțat decizia recurată. Prin motivele de recurs, recurentul A., la fel și recurenta B. au susținut că este nelegală hotărârea apelului, dat fiindcă au declarat că își însușesc sentința fondului. Recurentul A. a arătat și că cererea la renunțare viza doar cererea principală și nu la măsura plasamentului. Înalta Curte reține că în cuprinsul cererii de renunțare se menționează că reclamanții renunță la judecata cererii de apel și că își însușesc pe deplin sentința fondului. Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ. "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre". Înalta Curte subliniază că instituția reglementată la art. 406 C. proc. civ., care este textul de lege reținut de instanța de apel, se referă la renunțarea la cererea de chemare în judecată; de aceea legiuitorul a instituit ca, atunci când această renunțare are loc în căile de atac, să ducă în mod automat la anularea sentinței fondului, pentru a da posibilitatea părții să formuleze ulterior o nouă acțiune, cu aceleași părți obiect cauză și să nu i se poată opune autoritatea de lucru judecat. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 22 C. proc. civ., care instituie rolul activ al instanței și constată că judecătorul ar fi trebuit să solicite lămuriri părții, care este temeiul de drept al cererii sale și, desigur, care este scopul final al acesteia, cu respectarea art. 152 C. proc. civ. Acest text de lege se refera numai la cererea de chemare în judecată și la cererea pentru exercitarea unei căi de atac drept, cereri susceptibile de calificare, dar în jurispurdență textul a fost interpretat extensiv, incluzând și alte cereri sau excepții procesuale, denumite greșit de către părți, dar din motivarea cărora rezulta cu claritate scopul urmărit de acestea, cererea sau excepția fiind corect fundamentată. Or, curtea de apel ar fi trebuit să constate că cererea depusă de reclamanți este contradictorie, întrucât, pe de-o parte, se solicită să se ia act de renunțarea la judecata apelului, iar pe de altă parte se achiesează la hotărârea fondului. În virtutea rolului activ, instanța avea obligația de a pune în discuția reclamanților calificarea juridică a cererii, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au beneficiat de asistență juridică calificată. De altfel, în jurisprudența Înaltei Curți se arată și că, în aplicarea principiului rolului act al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ., temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte a precizat că, din această perspectivă, calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. În concluzie, Înalta Curte constată că instanța curtea de apel a făcut o greșită aplicare a art. 406 C. proc. civ. și art. 463 C. proc. civ., precum și a rolului activ al judecătorului, așa cum este prevăzut de art. 22 C. proc. civ., aspect față de care este incident art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Față de aceste considerente, urmează să admită recursurile declarate în cauză, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, cu obligația acesteia de a califica juridic cererea formulată de reclamanții A. și B..