ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5691/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 4 decembrie 2012, reclamantul C.O.I. a chemat în judecată pe pârâții H.M., H.T. și H.M.A. solicitând Tribunalului București ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții să-i lase reclamantului și celorlalți comoștenitori ai defunctei C.E. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în București, str. L., parter, sector 2, compus din vestibul, hol, cinci camere, în suprafață totală de 166,49 mp, împreună cu cota indiviză de 15,45% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 45,30 mp, din terenul situat sub construcție. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de către stat de la autoarea sa în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 5 decembrie 1996 între Primăria Municipiului București reprezentată de SC A. SA, în calitate de vânzător, pe de o parte, și soții M. și M.H.

în calitate de cumpărători, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. N … , având ca obiect apartamentul individualizat mai sus. A mai arătat reclamantul că, prin cererea înregistrată sub nr. 11563 din 26 iunie 1996, a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 să-i fie restituit imobilul. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. La data de 10 februarie 2009, C.E. și O.C.C. au formulat cerere de intervenție voluntară în nume propriu, solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 943 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul C.O.I. și cererile de intervenție principale formulate de O.B.T., C.E. și O.C. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul și intervenienții, criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât instanța de fond nu a avut în vedere faptul că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au formulat o cerere prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului. Respingând ca inadmisibilă acțiunea, instanța de fond a condiționat accesul la instanță de îndeplinirea unei proceduri administrative a cărei ineficiență a fost constatată cu caracter repetitiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului soluție care nu poate fi în acord cu dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a admis apelul formulat de reclamant și intervenienți, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele argumente: Din considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate concluziona că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă „de plano”, ci este necesar a se analiza în funcție de condițiile fiecărei spețe, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

A mai reținut că, prima instanță nu a stabilit data preluării imobilului și modul în care acesta a fost preluat și dacă se mai află sau nu în proprietatea statului pentru a putea fi restituit în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții H.M., H.T. și H.M.A. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele critici de nelegalitate: - instanța de fond a făcut o analiză concretă a cauzei pe care a raportat-o la acele dispoziții din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care le-a apreciat aplicabile în speță (fila 7 din sentință: „tribunalul se mărginește la redarea doar a părții din motivarea Curții, având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or în prezenta cauză, după cum rezultă din actele dosarului reclamantul și intervenienții nu au înțeles să formuleze notificări … etc.”); - faptul că instanța de fond citează din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu echivalează cu o respingere „de plano” a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă ci reprezintă modalitatea prin care judecătorul fondului trimite la legea aplicabilă, față de dispozițiile art. 319 alin. (3) C. proc.

civ., conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe”. - tot prin raportare la Decizia nr. 33/2008, judecătorul fondului a analizat, în funcție de datele concrete ale dispoziției, dacă legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice. Utilizarea unor pasaje din această decizie arată faptul că acesta este și punctul de vedere al judecătorului fondului care nu avea obligația să vină cu „explicații personale” în condițiile în care a putut apela la interpretarea argumentată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenții-pârâți au mai arătat că judecătorul fondului a stabilit faptul că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când urmărește un drept. În ceea ce privește data preluării imobilului, modul de preluare și stabilirea dacă acesta se mai află în proprietatea statului, toate aceste aspecte de fapt sunt necontestate de părți și rezultau cu evidență din actele dosarului. Cât privește incidența în cauză a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții au susținut că autorul reclamanților a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin naționalizarea acestuia de către stat.

Au mai susținut recurenții-pârâți că motivarea instanței de apel apare ca fiind străină de datele concrete ale speței, datorită faptului că reține cel mai important aspect, respectiv acela că reclamanții nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 și nu pot invoca ineficiența unei proceduri pe care nu au urmat-o. Față de cele mai sus expuse recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamant și intimați. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., aceasta nu poate fi primită, întrucât decizia atacată este amplu motivată răspunzând tuturor motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt și textele legale incidente. Nefondată este și critica recurenților-pârâți întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, fondată în drept, pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., având drept scop restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta fiind voința juridică a reclamantului. Prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamanți pe excepția inadmisibilității, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlu în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală, prima instanță avea obligația să stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză nu s-a stabilit regimul juridic al bunului, în raport cu data preluării și cu modul în care a fost preluat. Instanța de fond avea obligația ca în cadrul acțiunii în revendicare să stabilească dacă prevederile interne care reglementează această situație sunt sau nu conforme cu exigențele Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea reclamanților și nu să închidă accesul la justiție a acestora. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul formulat de pârâții H.M., H.T. și H.M.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții H.M., H.T. și H.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM