ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5691/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 4 decembrie 2012, reclamantul

C.O.I. a chemat în judecată pe pârâții H.M., H.T. și H.M.A. solicitând

Tribunalului București ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții

să-i lase reclamantului și celorlalți comoștenitori ai defunctei C.E. în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în

București, str. L., parter, sector 2, compus din vestibul, hol, cinci camere,

în suprafață totală de 166,49 mp, împreună cu cota indiviză de 15,45% din

părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 45,30 mp, din

terenul situat sub construcție.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de

către stat de la autoarea sa în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 5

decembrie 1996 între Primăria Municipiului București reprezentată de SC A. SA,

în calitate de vânzător, pe de o parte, și soții M. și M.H. în calitate de

cumpărători, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr.

N ......., având ca obiect apartamentul individualizat mai sus.

A mai arătat

reclamantul că, prin cererea înregistrată sub nr. 11563 din 26 iunie 1996, a

solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 să-i fie restituit

imobilul.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 15

alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

La data de 10

februarie 2009, C.E. și O.C.C. au formulat cerere de intervenție voluntară în

nume propriu, solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 943 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul

C.O.I. și cererile de intervenție principale formulate de O.B.T., C.E. și O.C.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia nr.

XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii s-a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantul și intervenienții, criticând-o ca

nelegală și netemeinică întrucât instanța de fond nu a avut în vedere faptul că

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au formulat o cerere prin

care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Respingând ca

inadmisibilă acțiunea, instanța de fond a condiționat accesul la instanță de

îndeplinirea unei proceduri administrative a cărei ineficiență a fost

constatată cu caracter repetitiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

soluție care nu poate fi în acord cu dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin

Decizia nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a admis apelul formulat de reclamant și

intervenienți, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, reținând următoarele argumente:

Din considerentele

Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate

concluziona că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr.

10/2001 este inadmisibilă „de plano”, ci este necesar a se analiza în funcție

de condițiile fiecărei spețe, în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă prin admiterea acțiunii în

revendicare nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

A mai reținut că,

prima instanță nu a stabilit data preluării imobilului și modul în care acesta

a fost preluat și dacă se mai află sau nu în proprietatea statului pentru a

putea fi restituit în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs pârâții H.M., H.T. și H.M.A. invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au

susținut următoarele critici de nelegalitate:

- instanța de fond a

făcut o analiză concretă a cauzei pe care a raportat-o la acele dispoziții din

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care le-a

apreciat aplicabile în speță (fila 7 din sentință: „tribunalul se mărginește la

redarea doar a părții din motivarea Curții, având în vedere că restul motivării

privește situația formulării unei notificări, or în prezenta cauză, după cum

rezultă din actele dosarului reclamantul și intervenienții nu au înțeles să

formuleze notificări … etc.”);

- faptul că instanța

de fond citează din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

nu echivalează cu o respingere „de plano” a acțiunii în revendicare ca

inadmisibilă ci reprezintă modalitatea prin care judecătorul fondului trimite

la legea aplicabilă, față de dispozițiile art. 319 alin. (3) C. proc. civ., conform

cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe”.

- tot prin raportare

la Decizia nr. 33/2008, judecătorul fondului a analizat, în funcție de datele

concrete ale dispoziției, dacă legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor

juridice.

Utilizarea unor

pasaje din această decizie arată faptul că acesta este și punctul de vedere al

judecătorului fondului care nu avea obligația să vină cu „explicații personale”

în condițiile în care a putut apela la interpretarea argumentată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Recurenții-pârâți au

mai arătat că judecătorul fondului a stabilit faptul că nu poate fi vorba de o

încălcare a art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, că dreptul la acces la un tribunal nu este un drept

absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă

poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci

când urmărește un drept.

În ceea ce privește

data preluării imobilului, modul de preluare și stabilirea dacă acesta se mai

află în proprietatea statului, toate aceste aspecte de fapt sunt necontestate

de părți și rezultau cu evidență din actele dosarului.

Cât privește

incidența în cauză a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, recurenții au susținut că autorul reclamanților

a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin naționalizarea

acestuia de către stat.

Au mai susținut

recurenții-pârâți că motivarea instanței de apel apare ca fiind străină de

datele concrete ale speței, datorită faptului că reține cel mai important

aspect, respectiv acela că reclamanții nu au formulat notificări în baza Legii

nr. 10/2001 și nu pot invoca ineficiența unei proceduri pe care nu au urmat-o.

Față de cele mai sus

expuse recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamant și

intimați.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

În ceea ce privește

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta nu

poate fi primită, întrucât decizia atacată este amplu motivată răspunzând

tuturor motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la

situația de fapt și textele legale incidente.

Nefondată este și

critica recurenților-pârâți întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, fondată în drept,

pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., având drept scop restituirea în natură

a imobilului în litigiu, aceasta fiind voința juridică a reclamantului.

Prima instanță a

soluționat acțiunea în revendicare promovată de reclamanți pe excepția

inadmisibilității, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă în

raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlu în baza

căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală, prima instanță avea obligația

să stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, în prezenta cauză

nu s-a stabilit regimul juridic al bunului, în raport cu data preluării și cu

modul în care a fost preluat.

Instanța de fond avea

obligația ca în cadrul acțiunii în revendicare să stabilească dacă prevederile

interne care reglementează această situație sunt sau nu conforme cu exigențele

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și,

acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea

reclamanților și nu să închidă accesul la justiție a acestora.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de pârâții H.M.,

H.T. și H.M.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții H.M., H.T. și H.M.A. împotriva Deciziei

civile nr. 68A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM