ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1723/2010

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 44 din 22 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr.

3575/103/2008, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins ca neîntemeiată

cererea formulată de reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A., în contradictoriu cu pârâtul

N.N.

În motivarea sentinței, s-a arătat că

acțiunea este nefondată deoarece, pentru restrângerea unui drept constituțional

- dar și de drept comunitar, după aderarea României la Uniunea Europeană - al

pârâtului, cum este cel la liberă circulație, reclamantul nu a produs decât

dovezi indirecte, provenind tot de la pârât, constând în declarația că ar fi

fost reținut de autoritățile italiene datorită comportamentului de care a dat

dovadă pe perioada șederii în Italia.

În raport de Directiva nr. 38/2004/ CE,

limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al cetățenilor români în

teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă doar pentru

rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică,

constatate într-o decizie de expulzare.

În lipsa unei astfel de dovezi, este

ilegală restrângerea dreptului la liberă circulație în străinătate a unui

cetățean al Uniunii Europene, fără a se proba că, anterior, i-a fost instituită

pârâtului o interdicție de ședere pe teritoriul statului italian, a conchis

prima instanță.

Apelul declarat de către reclamant

împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 83 din 22 iulie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale, cu consecința anulării sentinței și

reținerii cauzei^spre rejudecare, fixându-se un termen de judecată în acest

sens.

În motivarea deciziei, s-a arătat că

hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, deoarece judecarea cauzei

s-a făcut în lipsa procurorului a cărui participare obligatorie este prevăzută

de art. 37 pct. 7 din Legea nr. 248/2005.

Rejudecând în fond, Curtea de Apel

Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări

sociale, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, s-a

reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 11 septembrie 2008, pe

motiv de comportament antisocial, fiind arestat de autoritățile italiene pentru

furt, fals de identitate și emigrare clandestină.

După data de 1 ianuarie 2007, data

aderării României la Uniunea Europeană, dispozițiile Legii nr. 248/2005 și-au

restrâns incidența doar la returnările din statele nemembre ale Uniunii

Europene, deci nu sunt aplicabile speței.

De asemenea, acordul ratificat prin

Legea nr. 137/1997 a fost respectat în momentul în care, fără formalități,

statul român a readmis intrarea pârâtului în țară; prin urmare, nu se mai pot

extinde dispozițiile acestuia și asupra eventualelor proceduri ce ar putea fi

exercitate ulterior de autoritățile române, aplicabilitatea sa încetând în

momentul intrării în țară a cetățeanului repatriat.

Pe de altă parte, limitările prevăzute

de art. 22 din Directiva nr. 38/2004/ CE la exercițiul dreptului la liberă

circulație i s-au aplicat deja pârâtului de către autoritățile italiene prin luarea

măsurii expulzării sale din Italia, cumulativă cu interzicerea dreptului de a

mai intra în această țară timp de 5 ani de la data efectivă a expulzării.

Prin urmare, măsura solicitată de

reclamantă în cauză nu poate fi dispusă de către instanță, întrucât nu-și

găsește temeiul pe actul normativ invocat (Legea nr. 248/2005) și apare ca o

dublă sancțiune, fapt neacceptat nici de legislația națională, nici de cea

comunitară.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a susținut

că instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de

respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece pârâtul se află într-una

dintre situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE,

reprezentând un pericol pentru ordinea publică.

Astfel, din înscrisurile depuse la

dosar rezultă că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un

comportament antisocial, motiv pentru care s-a dispus măsura interzicerii

intrării sale pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de până la 5 ani, sub

sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, conform Decretului emis

de autoritățile italiene.

Recurentul a făcut referire și la H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, în care se prevede că autoritățile judecătorești urmează a

pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării în Italia a cetățenilor

expulzați, pentru o perioadă determinată, la cererea instituției - reclamante

din prezenta cauză.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat.

Recurentul - reclamant nu a indicat

temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de

recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se aplicarea greșită a legislației

naționale, a celei comunitare și a jurisprudenței C.J.C.E. în materia liberei

circulații a persoanelor.

Cererea dedusă judecății, având ca

obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe

teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 11 septembrie 2008,

conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F., în baza Acordului de

readmisie dintre România și Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca

temei juridic dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005,

care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă

circulație, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români

poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani."

Din formularea normei incidente în

cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este

obligatorie prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că

simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru

adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar, necesitatea adoptării sale

este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete

ale speței, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a

relevat instanța de apel.

Aceeași concluzie se poate desprinde

și în legătură cu H.G. nr. 1347/2007, la care se face referire prin motivele de

recurs, care nu poate impune instanței obligația de a interzice deplasarea

cetățenilor expulzați din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a

fiecărui cetățean.

O asemenea interpretare a textului

este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu

legislația comunitară lata sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de

instituire a Comunității Europene (T.C.E.) și Directiva nr. 2004/38/ CE a

Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind

dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru

cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în

cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea

normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin

art. 11 alin. (2), art. 20 și 148 alin. (2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect

instanța de apel s-a raportat la legislația comunitară și la jurisprudența C.J.C.E.

creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C -

33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza

cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la

liberă circulație a unui cetățean european.

Astfel, este cert că pârâtul, ca

cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în

termenii art. 17 parag. 1 T.C.E. și se poate prevala de drepturile aferente

unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație,

recunoscut prin art. 18 T.C.E. și de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional

nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul

unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar și

dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este formulat în termeni

expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O. și

trebuie dedus și în contextul jurisprudenței C.J.C.E., în care s-a statuat că

libertățile fundamentale garantate prin T.C.E. ar fi golite de conținut dacă

statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor

cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui

alt stat membru. După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi

dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în

baza unui acord de readmisie - și, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea

nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanția în raport de

conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica

această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate

democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și

menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu

respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic

European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

În jurisprudența C.J.G.E. s-a statuat

că noțiunea de „ordine publică" presupune o amenințare reală, actuală și

suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății

(parag. 22 și urm. din hotărârea pronunțată în cauza Jipa, anterior

menționată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât

cel de origine.

Pe baza acestor criterii de apreciere,

instanța de evocare a fondului a conchis, în raport de probele administrate de

recurentul - reclamant, reprezentate de decretul Prefectului Provinciei Chieti

din 11 septembrie 2008 de îndepărtare a pârâtului de pe teritoriul Italiei și

interzicerea reintrării în țară pentru o perioadă de 5 ani, că măsura

preconizată de reclamant nu este justificată, fiind excesivă în raport cu

scopul urmărit, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestei măsuri ar echivala cu

o inadmisibilă dublă sancțiune.

Înalta Curte nu este în măsură a

reevalua situația de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date

fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304

C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate de către instanța de evocare

a fondului condițiile în care instanța de judecată poate dispune restrângerea

exercițiului dreptului la liberă circulație, pentru considerentele expuse

anterior.

Drept urmare, Curtea constată că

recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I., împotriva Deciziei nr. 88 din 30

septembrie 2009 a Cuiții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12

martie 2010.