ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 372/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 372/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra cererilor de

revizuire formulate în cauză;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3329 din 10 octombrie

2006, adoptată cu majoritatea legală, a admis recursul declarat de reclamanta

SC A.U. SA, prin administratorul judiciar SC M.C. SRL București și a casat

sentința civilă nr. 489 din martie 2004, pronunțată în rejudecare de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar pe

fondul cauzei a admis în parte acțiunea reclamantei.

Pe cale de consecință, a

fost anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor emis la data de 4 aprilie 2000 în favoarea SN A.I.B.B. SA, numai

pentru suprafața de 89.830 mp, fiind obligat Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului să emită pentru SC A.U. SA certificat de atestare

a dreptului de proprietate pentru suprafața sus menționată.

Această decizie a fost

pronunțată în rejudecarea recursului, ca urmare a anulării deciziei nr. 6929

din 14 septembrie 2004 prin care se adoptase aceeași soluție, conform deciziei

nr. 2224 din 4 aprilie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin care au fost admise contestațiile

în anulare formulate în cauză pentru motivul prevăzut de art. 317 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a concluzionat, în esență, că în mod greșit nu s-a reținut de

către prima instanță situația de egalitate generată pentru unitățile economice

de stat, antecesoare ale SC A.U. SA și a pârâtei SN A.I.B.B. SA, atât prin

hotărârea de înființare, cât și prin actele cu caracter individual sau normativ

referitoare la aviația civilă care au creat premisa aplicării Legii nr.

15/1990, lege ce constituie izvorul drepturilor celor două societăți în litigiu

aflate în poziții similare în decembrie 1989 prin antecesoarele lor, din

perspectiva situației juridice a terenurilor repartizate de către stat pentru

a-și realiza obiectul de activitate.

Prin prisma întregului

material probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente în

materie, Înalta Curte a reținut astfel că în mod nelegal a fost emis

certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat și pentru terenul

repartizat antecesoarei recurente-reclamante prin actul de înființare, situație

menținută nu doar până în 1989 ci și ulterior.

Acest teren a fost și

delimitat prin bornare, delimitare menținută prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, stabilindu-se în final că suprafața necesară desfășurării

activității recurentei-reclamante era de 89.830. mp, obținându-se atât avizul O.C.M.B.,

cât și cel al C.U.A.T. din cadrul Primăriei Municipiului București.

Suprafața de teren mai sus

arătată a fost inclusă așadar în mod greșit în certificatul de atestare, fiind

inadmisibil ca în situații similare să se accepte regimuri juridice diferite,

astfel încât se impunea a se reține temeinicia capătului de cerere privind

anularea parțială a acestuia.

S-a constatat, de asemenea,

contrar celor reținute de instanța de fond, că recurenta-reclamantă a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor pentru eliberarea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului de 89.830 mp, respectiv existența sa

ca unitate economică de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și

ca societate comercială înființată prin H.G. nr. 1248/1990, existența

patrimoniului rezultat din actele de înființare și statut, existența obiectului

său de activitate în vederea determinării terenului necesar reanalizării acestuia,

prezentând și documentația aferentă la data solicitării certificatului.

În consecință, s-a dispus și

obligarea M.T.C.T. să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate

pentru reclamantă, reținându-se că obligarea autorității la emiterea actului

administrativ este în concordanță cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 29/1990

(aplicabile în cauză) și nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii

judecătorești, cum greșit s-a susținut în apărare.

Împotriva acestei hotărâri

au exercitat calea de atac extraordinară a revizuirii SN A.I.B.B. SA și

Ministerul Construcțiilor și Turismului, ambii revizuenți invocând ca temei

legal dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ.

În temeiul art. 325 C. proc. civ. s-a solicitat, totodată, suspendarea executării deciziei atacate.

Prin memoriul conținând

motivele revizuirii, depus la dosar ulterior redactării hotărârii atacate,

revizuenta SN A.I.B.B. SA a solicitat a se constata că dispozitivul hotărârii

atacate conține dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire în

sensul art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a se dispune schimbarea

acestuia în sensul respingerii în tot a recursului și pe fond a acțiunii.

În opinia acestei

revizuente, instanța de recurs a casat sentința civilă nr. 489 din 10 martie

2004 și a admis în parte acțiunea promovată de A.U.B. pronunțând două

dispoziții potrivite, respectiv, pe de o parte, anularea în parte a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea sa și

obligarea intimatului M.T.C.T. la emiterea pentru recurentă a unui certificat

de atestare pentru suprafața de aproximativ 89.830 ha. teren, iar pe de altă parte, respingerea capătului de recurs (și implicit de acțiune)

privind constatarea, recunoașterea și atestarea în beneficiul A.U.B. a dreptului

de proprietate asupra terenului.

S-a susținut astfel că prin

recursul formulat reclamanta A.U.B. nu a făcut decât să reia, în aceeași

ordine, într-un al doilea ciclu procesual, patru din cele cinci capete ale

cererii introductive de instanță, respectiv anularea parțială a actului atacat,

constatarea, recunoașterea și atestarea în beneficiul A.U.B. a dreptului de

proprietate asupra terenului, obligarea M.T.C.T la eliberarea certificatului de

atestare în favoarea acesteia și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

Or, instanța de recurs

admite recursul, casează sentința civilă atacată și pe fond, admite în parte

acțiunea reclamantei, respectiv capetele unu si trei, și ulterior, pe calea

completării dispozitivului, capătul patru din cererea de recurs. Deși nu

menționează în mod expres, urmare a admiterii doar în parte a acțiunii, instanța

de recurs a respins capătul doi al recursului și implicit al cererii

introductive privind constatarea, recunoașterea și atestarea în beneficiul A.U.B.

a dreptului de proprietate asupra terenului. Prin urmare, deși prin dispozitiv,

respinge acest capăt de cerere, instanța de recurs, printr-o evidentă

contradicție, anulează titlul său de proprietate și dispune emiterea

certificatului de atestare în beneficiul A.U.B.

De asemenea, susține

revizuenta, la dosar nu există nici un act din care rezultă că reclamanta ar fi

avut în patrimoniul său terenul de 89.830 mp iar, pe de altă parte, nu există

acte care să fi identificat terenul pentru care s-a dispus emiterea actului,

condiții în care M.T.C.T. nu se poate conforma dispozițiilor instanței.

Instanța de recurs nu avea

competența de a pronunța o soluție de obligare la emiterea actului, întrucât

verificarea condițiilor și criteriilor legale de emitere a unui asemenea

certificat este de competența autorității de resort, în speță M.T.C.T. care nu

se poate conforma dispozițiilor instanței, fiind obligatorie parcurgerea

procedurii înscrise în H.G. nr. 834/1991 și depunerea documentației prevăzute

de aceasta.

S-a mai susținut că instanța

de recurs nu a cercetat, conform prevederilor H.G. nr. 834/1991, legalitatea

documentațiilor întocmite de A.I.B.B. și A.U.B., reținând doar că cele două

societăți ar fi trebuit să beneficieze de egalitate de tratament.

Revizuientul M.T.C.T. a

făcut referire la aceleași pretinse dispoziții potrivnice, fără a se impune a

fi reiterate, susținând, în esență, că obligarea acestuia la eliberarea în

favoarea SC A.U. SA a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

pentru suprafața de 89.830 mp se putea dispune doar ca o consecință a admiterii

capătului de cerere privind constatarea, recunoașterea și atestarea acestui

drept.

Au fost invocate și alte

aspecte circumscrise fondului cauzei, precizându-se că documentația depusă în

vederea emiterii certificatului de atestare a fost restituită întrucât A.U.B.

nu a făcut dovada titlurilor din care să reiasă că terenul se află în patrimoniul

său, precum și pentru celelalte motive expuse în actul din 30 iulie 1998.

A mai susținut acest

revizuient că instanța de recurs, subrogându-și competența acordată de H.G. nr.

834/1991 autorității de resort, nu a făcut o verificare a tuturor cerințelor

H.G. nr. 834/1991 și a criteriilor nr. 311/1992, astfel încât să constate că

acestea sunt în totalitate îndeplinite și să poată obliga M.T.C.T. la

eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Or, M.T.C.T.

nu poate fi obligat la eludarea unor dispoziții legale, una din condițiile

primordiale impuse de H.G. nr. 834/1991 fiind aceea ca terenurile să se fi

aflat în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data

înființării acestora.

Intimata SC A.U. SA

București a solicitat a se examina în prealabil admisibilitatea cererilor de

revizuire, în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. și a se constata că

acestea sunt inadmisibile în raport de prevederile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., urmând a se dispune respingerea lor ca atare.

În opinia intimatei,

condițiile de admisibilitate rezultate din conținutul dispoziției legale

invocate, respectiv art. 322 pct. 1 C. proc. civ., nu sunt îndeplinite în

speță, întrucât dispozițiile sunt clare și nu lasă loc interpretărilor eronate

ale revizuenților.

Cele două dispoziții ale

dispozitivului nu sunt potrivnice și ireconciliabile ci, dimpotrivă, cea de-a

doua este urmarea firească a celei dintâi, punerea în executare a deciziei

fiind pe deplin asigurată.

A mai susținut intimata că

soluția de obligare la emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate conține în interiorul său constatarea calității sale de proprietar,

nefiind necesară o pronunțare distinctă pe acest capăt de cerere. Acest aspect

este relevat și de considerentele deciziei care fac o analiză detaliată a

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, a modului de dobândire în

temeiul Legii nr. 15/1990 de către A.U.B. și a îndeplinirii condițiilor pentru

eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul

acesteia.

Criticile aduse hotărârii

conduc mai degrabă spre o situație ce vizează existența unor nelămuriri în

legătură cu punerea în executare a acesteia, într-o atare situație părțile

având deschisă calea procedurală reglementată de art. 281

1

C. proc. civ. și contestația titlu, în condițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ. și

nicidecum revizuirea, care nu poate fi folosită pentru interpretarea

dispozitivului hotărârii.

Admițând această cerere și

examinând actele dosarului, în condițiile art. 326 alin. (3), cu referire la

art. 322 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererile de revizuire

ca fiind inadmisibile, pentru considerentele în continuare arătate.

Revizuirea este o cale

extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, ce poate fi exercitată

numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Conform acestor dispoziții

legale, pot forma obiectul revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și cele date de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, însă numai în cele nouă cazuri enumerate de text.

Cererea de revizuire se

judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată,

dezbaterile fiind limitate însă la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe

care se întemeiază, astfel cum prevede art. 326 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Din economia reglementărilor

în materie rezultă așadar că admisibilitatea revizuirii se apreciază sub

următoarele aspecte: hotărârea atacată să fie cel puțin definitivă; această

hotărâre să fie dată după cercetarea fondului cauzei; criticile formulate să se

încadreze în motivele limitativ prevăzute în art. 322 C. proc. civ.

În speță, primele două

condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, însă criticile formulate de

revizuienți nu se încadrează în motivul de revizuire invocat.

Potrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ., invocat ca temei legal al revizuirii prin ambele cereri, această cale extraordinară

de atac poate fi exercitată atunci când dispozitivul hotărârii cuprinde

dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.

Astfel cum rezultă din

formularea acestui motiv, el urmărește ca, pe calea revizuirii, să se înlăture

elementele contradictorii din dispozitivul hotărârii, pentru a face posibilă

punerea lui în executare.

Motivul de revizuire astfel

reglementat vizează așadar, în exclusivitate dispozitivul hotărârii care ar

cuprinde dispoziții potrivnice și ireconciliabile, respectiv care să nu poată

fi aduse la îndeplinire, admisibilitatea cererilor urmând a fi examinată numai

din perspectiva îndeplinirii acestor condiții.

Dispozitivul deciziei

atacate conține dispoziții clare, care nu lasă loc la interpretare, constând în

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4

aprilie 2000 emis de M.T.C.T. în ceea ce privește terenul în suprafață de

89.830 mp și obligarea acestuia la eliberarea certificatului de atestare pentru

aceeași suprafață în favoarea SC A.U.B. SA.

Or, anularea titlului unei

persoane asupra unei suprafețe de teren și obligarea la emiterea titlului de

proprietate asupra aceleiași suprafețe în favoarea altei persoane nu constituie

dispoziții potrivnice și ireconciliabile, în sensul textului de lege invocat.

Cele două componente ale

dispozitivului asigură pe deplin punerea în executare a deciziei atacate, cea

de-a doua fiind urmarea firească a celei dintâi, iar pretinsa imposibilitate a

M.T.C.T. de a emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate

întrucât nu s-ar fi realizat o identificare a terenului, nu a fost parcursă

procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 și nu s-a întocmit documentația ce

trebuie să stea la baza emiterii respectivului act nu poate fi încadrată în

motivul de revizuire invocat.

Dispozitivul deciziei atacate

nu conține alte dispoziții decât cele anterior arătate de natura celei indicate

de revizuienți, constând în pretinsa respingere a petitului privind

constatarea, recunoașterea și atestarea în beneficiul U.B.B. a dreptului de

proprietate, o atare constatare fiind intrinsecă, de altfel, soluției

pronunțate ca urmare a verificării îndeplinirii condițiilor impuse de lege

pentru eliberarea certificatului de atestare a respectivului drept.

Prin urmare, criticile aduse

hotărârii nu pot fi încadrate în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct.

1 C. proc. civ., vizând mai degrabă existența unor nelămuriri în legătură cu

înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, situație în care părțile au

deschisă calea procedurală reglementată de art. 281

1

C. proc. civ. și a contestației la titlu, în condițiile art. 399 alin. (1) C. proc.

civ.

Față de cele expuse, în

conformitate cu prevederile art. 326 alin. (3) cu referire la art. 322 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererile de revizuire formulate de SN A.I.B.B. SA și de M.T.C.T.

ca fiind inadmisibile.

Aceeași soluție se impune a

fi adoptată și asupra cererilor de suspendare a executării deciziei atacate,

care au natura unor cereri accesorii față de cererile principale de revizuire,

urmând a se dispune respingerea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea intimatei SC A.U.

SA prin administrator judiciar SC M.C. SRL București și în consecință:

În conformitate cu

prevederile art. 326 alin. (3) cu referire la art. 322 pct. 1 C. proc. civ., respinge ca inadmisibile cererile de revizuire formulate de SN A.I.B.B. SA și de M.T.C.T.

împotriva deciziei nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință,

respinge și cererea accesorie de suspendare formulată în baza art. 325 C. proc. civ., de revizuientele SN A.I.B.B. SA și M.T.C.T.

Ia act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2007.