ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2002/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 28 ianuarie 2003 în Dosarul nr. 12664/COM/2002, Tribunalul Timiș, secția comercială, a disjuns cererea reconvențională formulată de reclamanta R.A.T.C.T. împotriva pârâtei SC P.A.B.C SA Timișoara și a dispus formarea Dosarului nr. 1128/CA/2003. Prin cererea existentă la dosar, reclamanta R.A.T.C.T. a solicitat anularea actului juridic prin care SC P.A.B.C. SA Timișoara a intrat în proprietatea terenului, construcțiilor și instalațiilor aferente. În motivarea cererii, reclamanta susține că au fost încălcate norme imperative și de ordine publică care atrag nulitatea absolută a actului.

Se menționează că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, rețelele termice aparțin domeniului public al C.L.M.T. Sunt invocate dispozițiile art. 4, art. 11 și Anexa nr. 3 pct. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și dispozițiile art. 4 alin. (4), art. 5 și art. 29 alin. (9) din Legea nr. 18/1991, dar și prevederile art. 6 din Legea nr. 33/1994. Prin întâmpinarea formulată la cererea reconvențională, pârâta SC P.A.B.C. SA Timișoara a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Totodată, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și s-a indicat faptul că autoarea pârâtei deținea în proprietate exclusivă terenul situat în Timișoara, în suprafață de 18.479 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I.

la data de 29 aprilie 2004. De precizat că actul administrativ, emis în favoarea SC C. SA a fost depus la dosar. Prin cererea depusă la dosar, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a C.L.T., în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și art. 57 C. proc. civ. S-a susținut că punctul termic deservește consumatorii arondați încă din anul 1965, data construirii acestuia, și că, chiar dacă în anul 1991 a intrat în proprietatea privată a statului, actul este nul pentru că acel teren cu construcțiile și instalațiile aferente era destinat utilității publice. Prin cererea aflată la dosar, pârâta SC P.A.B.C. SA Timișoara a depus o completare la întâmpinare în care a motivat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 446 din 1 octombrie 2003, a respins acțiunea reclamantei R.A.T.C.T. Pentru a pronunța această soluție, Instanța a reținut faptul că reclamanta nu are calitate procesuală activă. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin Decizia nr. 124 din 3 februarie 2004, a declinat competența soluționării recursului declarat de reclamantă în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a dispus scoaterea cauzei de pe rol, prin Încheierea nr. 1867 dată în ședința din Camera de Consiliu de la 17 martie 2005, și trimiterea spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 1068 din 30 noiembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința nr. 446 din 1 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș și a reținut cauza spre rejudecare în primă Instanță. În considerentele deciziei, Instanța a arătat că reclamanta a contestat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004, situație in care competența de soluționare în primă instanță a acțiunii aparține Curții de Apel, conform art. 3 pct. l C. proc. civ. emitentul actului administrativ în discuție fiind o autoritate publică centrală. În fond după casare, cauza a format obiectul Dosarului nr. 487/2006 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Prin cererea aflată la dosar, reclamanta SC C. SA și-a precizat acțiunea în sensul că solicită chemarea în judecată, în calitate de pârât, a M.E.C. și că obiectul acțiunii îl constituie anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004. Prin cererea existentă la dosar, pârâta SC P.A.B.C. SA Timișoara a depus o întâmpinare prin care a reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Prin întâmpinarea aflată la dosar, pârâtul M.E.C. a invocat excepția tardivității acțiunii, în condițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, același pârât a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității introducerii acțiunii, pentru lipsa procedurii administrative prealabile.

în plus, în concepția acestei părți, acțiunea este inadmisibilă în raport de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că prin actul administrativ a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, respectiv nu a probat dreptul său de proprietate asupra terenului în cauză. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 159 din 10 mai 2006, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA împotriva pârâților M.E.C., SC P.A.B.C. SA Timișoara și C.L.T. Pentru a pronunța această soluție, prima Instanță a reținut următoarele: Excepția tardivității acțiunii este întemeiată, în raport de prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia s-a introdus prezenta acțiune în contencios administrativ.

Pe de altă parte, reclamanta nu a respectat nici dispozițiile legale privind procedura administrativă prealabilă, deoarece s-a adresat direct Instanței de contencios administrativ. Din actele de la dosar, rezultă că reclamanta și-a exercitat dreptul la acțiune după expirarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, calculat de la data la care a luat cunoștință de actul administrativ contestat. În consecință, Instanța a respins acțiunea reclamantei ca fiind tardivă și inadmisibilă, întrucât actul administrativ contestat a fost emis la data de 29 aprilie 1994. În plus, pe fondul cauzei, Instanța a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, deoarece actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia, în temeiul art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Instanță. În subsidiar, recurenta a solicitat, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii. Un prim motiv de recurs vizează soluția greșită a Instanței cu privire la lipsa calității procesuale active. Pe acest aspect, societatea susține că activitatea sa are un profund caracter social, asigurând apă caldă și încălzire pentru consumatorii persoane fizice aflate în raza de distribuție a punctului termic, iar măsura unei eventuale evacuări din acest spațiu ar conduce în mod inevitabil la sistarea serviciilor către populație, cu implicații sociale deosebit de grave, respectiv lipsirea totală a consumatorilor de apă caldă și încălzire.

Pe de altă parte, în opinia recurentei, construirea unui nou punct termic în zona respectivă reprezintă un mare efort financiar din partea C.L.M.T. și necesită o perioadă lungă de timp. Au fost reiterate de către recurentă prevederile legale individualizate în acțiune cu privire la fondul cererii de anulare, susținând că rețelele termice, împreună cu detaliile de sistematizare aferente sunt destinate utilității publice și aparțin domeniului public al C.L.M.T. S-a mai precizat de către recurentă că justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, întrucât au fost încălcate norme imperative, care atrag nulitatea absolută a actului. În cel de al doilea motiv de recurs, s-a susținut că Instanța de Fond a reținut în mod eronat că nu a făcut dovada utilității publice a construcțiilor.

În opinia recurentei, în speță, a fost făcută această dovadă prin extrasele C.F., depuse la dosar, din care rezultă cu claritate că anterior anului 1994 exista intabulat terenul cu construcții, proprietatea Statului Român, teren în care este amplasat canalul termic, fapt recunoscut de intimată și care nu puteau face obiectul unei tranzacții. Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că Instanța de Fond a reținut în mod greșit că acțiunea a fost introdusă cu nerespectarea art. 5 din Legea nr. 29/1990. în concepția recurentei, încălcarea unor norme imperative, de ordine publică, atrage sancțiunea nulității absolute a actului administrativ; în conformitate cu prevederile Decretului nr. 167/1958, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes în cauză, de instanță din oficiu, oricând, pe cale de acțiune sau excepție, fiind imprescriptibilă.

În ultimul motiv de recurs s-a arătat de către recurentă că Instanța de Fond nu s-a pronunțat asupra cererii societății de încuviințare a unei expertize tehnice. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă SC P.A.B.C. SA Timișoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, și intimatul M.E.C. a solicitat în întâmpinarea formulată respingerea recursului ca nefondat. Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ. Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În primul rând, se constată că primul motiv de recurs nu prezintă relevanță în speță, întrucât soluția recurată nu se referă la calitatea procesuală activă a reclamantei.

În plus, și al doilea motiv de recurs nu va fi analizat de prezenta Instanță de control judiciar, deoarece vizează fondul cauzei, în contextul în care Instanța nu a făcut nici o referire în considerentele sentinței la destinația imobilului ca fiind de utilitate publică. Întrucât motivul patru de recurs vizează, de asemenea, fondul cauzei, nu va fi supus analizei în prezenta cale de atac. Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În speță, dispozitivul sentinței se referă la respingerea acțiunii în contencios administrativ fără a menționa motivul, în timp ce considerentele hotărârii privesc tardivitatea acțiunii, dar și inadmisibilitatea acesteia, pentru ca în finalul acestora să se facă referire și la netemeinicia acțiunii.

Cât privește motivarea respingerii excepției tardivității acțiunii, Înalta Curte apreciază că aceasta este deficitară pentru că nu se fac referiri la momentul la care reclamanta a luat cunoștință de existența actului administrativ contestat. De precizat faptul că era necesar să administreze dovezi pe acest aspect, în raport de prevederile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, care stipulează că, în toate cazurile, introducerea cererii la Instanță nu se va putea face mai târziu de 1 an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere. În cauză trebuie să se administreze probe în ceea ce privește transcrierea în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sau intabularea în C.F.

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004, deoarece efectuarea unor asemenea operațiuni determină opozabilitatea dreptului de proprietate față de terți de la data înregistrării cererii. Prin urmare, trebuie stabilit dacă actul administrativ dedus judecății a devenit opozabil erga omnes, în condițiile art. 712 C. proc. civ. și art. 1802 C. civ. sau ale Legii nr. 7/1996. În plus, trebuie arătat faptul că prima Instanță a procedat în mod greșit atunci când s-a pronunțat atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei, încălcând prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. care impune ca Instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că nu s-a motivat de către prima Instanță soluția de respingere pe fond a acțiunii, ceea ce contravine dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecință, în raport de cele ce preced și de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași Instanță. Cu ocazia rejudecării, Instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici existente în motivele de recurs, văzând și dispozițiile art. 315 alin. 1 C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC C. SA Timișoara împotriva sentinței civile nr. 159 din 10 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2007.