Decizia nr. 3755/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 286/2018 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 18.05.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A., personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat obligarea pârâtului prin Procurorul General, să anuleze Decizia nr. 437/7.02.2017 și să emită o nouă decizie de salarizare prin care: indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON. începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015; vechimea în funcție să fie mai mare de 20 de ani, reclamantul funcționând în această instituție de 23 de ani.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 286 din data de 30.01.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat în parte Decizia nr. 437/7.02.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește data recalculării indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectoriale de 445,5 RON; a obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantului decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale producătoare de efecte juridice astfel în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON; a obligat pârâtul să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile 286 din data de 30.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin motivele de recurs formulate, reclamantul A. a arătat că în mod greșit a reținut prima instanță că reclamantul nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani prin depunerea unei adeverințe emise de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, iar "calculul matematic al situației sale" nu este suficient pentru a face dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcție mai mare de 20 de ani. La momentul angajării, postul ocupat figura în statul de funcții ca funcționar (așa cum îl recunoaște și art. 93 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), iar începând cu anul 2003 postul a fost transformat în grefier. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Anexa VI din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice: "(3) Personalul își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În concluzie, odată cu aplicarea Legii nr. 284 din 28 decembrie 2010, reclamantul trebuia să păstreze drepturile aferente vechimii în funcție, anume stabilitatea, câștigate până la data intrării în vigoare a acestei legi. La data de 4 februarie 2007, reclamantul beneficia de un spor de fidelitate de 10%, potrivit Deciziei Procurorului General Nr. 1381/12.06.2007, ceea ce dovedește faptul că avea o vechime efectivă în funcția auxiliară de specialitate de Ia 10 la 15 ani, calculată conform dispozițiilor O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției - art. 16. Potrivit acestor dispoziții: "Art. 16 Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe beneficiază de un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcția auxiliară de specialitate, calculat ia salariul de bază, după cum urmează: - de la 5 la 10 ani - 5%; - de la 10 la 15 ani -10%; - de la 15 la 20 de ani -15%; - peste 20 de ani - 20%. (2) Sporul prevăzut la alin. (1) se plătește de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcția auxiliară de specialitate". Așa cum reiese din acest text de lege, intervalul de timp necesar pentru trecerea dintr-o tranșă în alta, este de 5 ani. În continuare, recurentul-reclamant prezintă calculul matematic al situației sale menținând că: Dacă la data de 4 februarie 2007, a fost încadrat în tranșa de la 10 la 15 ani, în mod evident că după 5 ani și anume la data de 4 februarie 2012, a intrat în tranșa de la 15 la 20 de ani, urmând ca de la data de 4 februarie 2017 să intre în tranșa de peste 20 de ani. Astfel, apreciază că soluția dată cererii sale de instanța de fond nu este conformă cu dispozițiile art. 3 alin. (3) din Anexa VI din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pe aspectul păstrării drepturilor câștigate aferente, vechimii în funcție dobândite. Pentru motivele de fapt și de drept menționate solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rejudecarea cauzei în fond și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziei nr. 437/7.02.2017 a Procurorului general și obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să emită o nouă decizie de încadrare, cu luarea în considerare a unei vechimi în funcție de peste 20 de ani, drept câștigat și recunoscut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate și respingerea în integralitate a acțiunii, pentru următoarele considerente: I. Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân m mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din anexa VI a aceluiași act normativ, "Prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. W al părții a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)". Din analiza dispozițiilor legale citate rezultă că noile salarii de bază ale personalului din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1), "La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia". II. În conformitate cu art. 1 alin. (51) din O.U.G nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015: "Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcției grad, treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții". Potrivit art. 3 1 alin. (1) 3 din O.U.G nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G nr. 43/2016, "în aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituție sau autoritate publică se înțelege acea instituție sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri și cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate". Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea și creșterile salariale prevăzute de O.G nr. 3/2006 (7%) și O.G nr. 10/2007 (18%). III. Acordarea creșterilor salariale de 7% și 18% doar anumitor categorii profesionale a reprezentat opțiunea legiuitorului, și nu o formă de discriminare. În această ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituțională a reținut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp". Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că "sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în M. Of. nr. 915 din 10.11.2006). În jurisprudența sa, C.E.D.O a reținut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (hot. din 08.11.2005, pron. în cauza Kechko c. Ucrainei). De asemenea, aceeași instanță a stabilit că "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (hot. din 08.12.2009, pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei). IV. Prima instanță a încălcat principiul neretroactivității legii civile. Art. 6 alin. (1) C. civ. prevede că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta neavând putere retroactivă. Neretroactivitatea legii, așa cum este consacrată constituțional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepție, nu numai pentru acelea care o prevăd explicit. în afara excepției stabilite prin Constituție, care privește legea penală sau contravențională mai favorabilă, nicio altă excepție nu poate aduce limitări acestui principiu constituțional. El se prezintă ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței persoanei. Așa cum s-a reținut în literatura juridică, principiul neretroactivității legii civile constă în aceea că legea civilă se aplică numai situațiilor juridice care iau naștere după intrarea ei în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor, nu și pentru trecut. În final, solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate și respingerea în integralitate a acțiunii.

Apărările formulate în cauză. Recurentul-reclamant a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurentul-pârât a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 04 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate atât de recurentul-reclamant, cât și de recurentul-pârât, a apărărilor formulate prin întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului-reclamant este fondat și va fi admis, iar recursul recurentului-pârât este nefondat și va fi respins. Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului prin Procurorul General, să anuleze Decizia nr. 437/7.02.2017 și să emită o nouă decizie de salarizare prin care: indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON. începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015; vechimea în funcție să fie mai mare de 20 de ani, reclamantul funcționând în această instituție de 23 de ani. Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, a anulat în parte Decizia nr. 437/7.02.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește data recalculării indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectoriale de 445,5 RON; a obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantului decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale producătoare de efecte juridice astfel în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON; a obligat pârâtul să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în familia ocupațională "Justiție", la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015), trebuia să se aibă în vedere o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON, iar premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Cu privire la ultimul capăt de cerere s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani prin depunerea unei adeverințe emise de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, iar "calculul matematic al situației sale" nu este suficient pentru a face dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcție mai mare de 20 de ani. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual acestora, după cum urmează: Cu privire la recursul formulat de către reclamant, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 1381 din data de 07.06.2007, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 60 alin. (3), art. 92, art. 93 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare și art. 16 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției a decis că începând cu data de 04.02.2007 reclamantul A. beneficiază de un spor de fidelitate de 10%, calculat la salariul de bază. Aceleași mențiuni sunt consemnate și în carnetul de muncă seria x nr. x: beneficiază de un spor de fidelitate de 10% calculat la salariul de bază; grefier gr. III, 10% st., 15% tox., 15% sp.v. Dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 8/2007, menționează în mod expres că: (1) Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe beneficiază de un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcția auxiliară de specialitate, calculat la salariul de bază, după cum urmează: - de la 5 la 10 ani - 5%; - de la 10 la 15 ani - 10%; - de la 15 la 20 de ani - 15%; - peste 20 de ani - 20%. (2) Sporul prevăzut la alin. (1) se plătește de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcția auxiliară de specialitate. Din analiza înscrisurilor depuse în susținerea cererii deduse judecății rezultă că pentru acordarea unui spor de fidelitate de 10% la data de 04.02.2007, recurentul-pârât a avut în vedere o vechime efectivă în funcția auxiliară de specialitate de la 10 la 15 ani, iar pentru acordarea unui spor de fidelitate de 20% recurentul-reclamant trebuia să aibă o vechime efectivă în funcția auxiliară de specialitate de peste 20 de ani. În raport de aceste dispoziții legale precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în mod greșit a reținut prima instanță că acesta nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani, față de împrejurarea că recurentul-reclamant nu a putut prezenta o adeverință emisă de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, atât timp cât din anexa la Decizia nr. 437/07.02.2017 rezultă că recurentul-reclamant este încadrat în funcția de grefier gr. I, cu o vechime în funcție de 15-20 ani pentru care i se aplică un spor de 15%. Or, în situația în care la data de 04.02.2007 recurentul-reclamant se încadra în categoria de vechime în funcția auxiliară de specialitate de la "10 la 15 ani", la data de 07.02.2017, adică după 10 ani nu se putea încadra în categoria următoare "de la 15 la 20 ani", ci trebuia să treacă în ultima categorie "vechime în funcția auxiliară de specialitate de peste 20 ani". Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a făcut dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcție mai mare de 20 de ani, aspect față de care recursul va fi admis. Cu privire la recursul pârâtului, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin Ordinul nr. 437/07.02.2017 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale ale reclamanților au fost recalculate pe baza unei valori de referință sectoriale de 405 RON, dar s-a stabilit ca plata acestor drepturi să se facă cu începere din data de 01.10.2016, în loc de 09.04.2015. Din această perspectivă sunt relevante modificările aduse prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015, prin care a fost aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: La articolul I, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5 1 ), cu următorul cuprins: "(5 1 ) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004. În același sens a reținut și prima instanță, și anume că prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție. Această concluzie este susținută nu numai de Raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5 1 ) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice". Totodată, se reține că potrivit art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 9 iunie 2016, la O.U.G. nr. 57/2015 se introduce un nou articol, art. 3 1 , cu următorul cuprins: "(1) Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții (...)". Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale, publicată la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016, prin care, la articolul 31 din Ordonanță, după alin. (1) s-au introdus patru noi alineate, alin. (11)-(14), prin care s-a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizațiilor, raportarea la indemnizațiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească. Însă, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a constatat că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale. Prin această decizie, Curtea Constituțională a concluzionat în sensul că, efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Prin urmare, în mod corect prima instanță a constatat că salariul de bază/indemnizația de încadrare pentru reclamanți trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaționale justiție, calculat în funcție de o valoare de referință sectorială de 405 RON, care urmează să fie majorată cu 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015. În acest sens, s-a reținut că reclamantul erau îndreptățit la recalcularea drepturilor salariale, în sensul stabilirii la un nivel maxim care să includă și majorările salariale de 5%, 2% si 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (deci o valoare de referință sectorială de 347,10 RON), precum și majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 (deci o valoare de referință sectorială de 405 RON) și recunoscute prin hotărâri judecătorești, încă din data de 09.04.2015. Cu privire la capătul accesoriu prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, de asemenea, se constată că soluția primei instanțe este legală, aceasta impunându-se în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant prin plata, pentru perioada de timp indicată în cererea de chemare în judecată, a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit. În acest context, se reține că pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum, însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Așadar, prin această obligație, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât și posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuție (dobânda și indicele de inflație). Prin urmare, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: PENTRU ACESTE MOTIVE,