ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6822/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, la data de 8 august 2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, contestație împotriva Ordinului nr. 1471/C/2017 emis de Ministrul Justiției, plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a soluționa contestația prealabilă formulată împotriva Ordinului de salarizare nr. 1471/C din data de 24.05.2017 emis de Ministerul Justiției, contestație respinsă prin adresa nr. x/06.07.2017 a Ministerului Justiției, comunicată la data de 13.07.2017, solicitând anularea parțială a acestui ordin si emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamant și cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, conform art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea 71/2015.

Prin sentința civilă nr. 1283 din 20 martie 2018, Curtea de Apel București:

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Justiției, ca neîntemeiată;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției,

- a anulat în parte Ordinul nr. 1471/C/24.05.2017 al Ministrului Justiției, în privința reclamantului, în ceea ce privește data recalculării indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referință sectoriale de 445,5 RON;

- a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantului ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice astfel: în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției prescripției acțiunii, apreciind că aceasta este greșită. În opinia sa, instanța de fond trebuia să o admită, întrucât, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, prescripția începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. În speță, această dată este 9.04.2015, arătând, totodată, că nimic nu îl împiedica pe reclamant să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referință sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Recurentul-pârât a criticat și soluția instanței de fond sub aspectul greșitei rețineri a faptului că reclamantul era îndreptățit la calcularea indemnizației în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

A susținut pârâtul că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau față de reclamant, emițând în acest sens Ordinul ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016, în raport de art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Totodată, atât timp cât dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referință sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiției. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizațiilor, valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Prin notele scrise depuse la dosarul instanței de recurs la data de 9.12.2020, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, în raport de OMJ nr. 93/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018.

Ulterior emiterii OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor și asistenților judiciari o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin a fost emis OMJ nr. 93/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantului pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială și-a îndeplinit obligațiile impuse prin sentința civilă recurată în cauză, astfel încât acțiunea a rămas fără obiect.

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective și individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantului la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantului de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 și ordinul individual nr. 93/C/2019 (în anexele căruia este menționat reclamantul) au fost emise de Ministerul Justiției ulterior pronunțării sentinței recurate și după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantului de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantului și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

b) Cât privește aspectul prescrierii dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că, atât timp cât cererea administrativă a reclamantului datează din 27.06.2017, acțiunea în contencios administrativ având ca obiect constatarea refuzului pârâtului de a da curs favorabil acestei cereri, fiind introdusă în data de 08.08.2017, se situează în interiorul termenului legal de prescriptie de 6 luni, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Referirile recurentului-pârât la art. 7 din Legea nr. 554/2004 sunt nerelevante sub aspectul prescriptiei dreptului la actiune, dat fiind faptul că acest text legal reglementează procedura plângerii prealabile, care este anterioară introducerii acțiunii în instanță, deci excede problemei prescriptiei dreptului la acțiune.

Ca atare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului referitoare la exceptia prescripției acțiunii.

c) În ceea ce privește critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligațiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 și nr. 93/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizației brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susținerile reclamantului cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referință sectorială eronată pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraților, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016, fără mențiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menționată în sentința recurată (405 RON).

Așadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoașteri a erorilor de calcul din ordinele anterioare, respectiv a folosirii unei valori de referință sectorială inferioare, în dezacord cu prevederile legale și cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a condus la existența unor diferențe salariale între reclamante și alți magistrați din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantului în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizații calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referință sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanța de fond a reținut, în raport de hotărâri judecătorești pronunțate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamantul din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Este necesar a se menționa că, la data pronunțării sentinței de fond, prima instanță a avut în vedere nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizațiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantului, ar trebui să se raporteze la aceste valori, ceea ce a și determinat recurentul-pârât Ministrul Justiției să procedeze la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 93/C/2019.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care soluția instanței de fond este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1283 din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.