ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4537/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de suspendare înregistrată la data de 08.10.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - DGRFP București - AFPC Mijlocii, în temeiul dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ a solicitat suspendarea executării:

- deciziei de impunere privind obligațiile fiscal principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, nr. x din 14/03/2019;

- deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x din 14/03/2019 stabilite de inspecția fiscală prin raportul nr. x-MJ 15 din data de 14.03.2019;

- raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 14/03/2019 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 14/03/2019, până la pronunțarea unei soluții definitive cu privire la anularea acestor acte administrative.

Totodată, la data de 12 iunie 2019, reclamanta a introdus cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea actelor administrative anterior menționate cerere de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe roul Tribunalului Ilfov, dosar ce urmeaza a fi declinat la Curtea de Apel București având în vedere dispozițiile art. 10 Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 767 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de conexare la dosarul nr. x/2019 și a respins cererea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Finanțelor Publice Pentru Contribuabilii Mijlocii, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond nu a motivat sentința potrivit exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu a analizat argumentele sale referitoare la nelegalitate actelor administrative contestate în baza cărora, în ipoteza unei unei eventuale executări silite, societatea va intra în insolvență. De asemenea nu s-a avut în vedere situația societății B. care deși, în baza unor hotărâri judecătorești, a fost obligată să storneze facturile emise, totuși organele fiscale au considerat că societatea datorează taxe și impozite aferente respectivelor facturi.

Totodată, recurenta arată că motivarea hotărârii este insuficientă, instanța de fond neprocedând la o "pipăire" a fondului cauzei și a legalității sau nelegalității actelor administrative, ci doar la o analiză sumară a actelor administrative și a argumentelor prezentate de către reclamantă și fără o analiză a probatoriului administrat.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit. ț) din Legea nr. 554/2004, precum ale art. 14 și art. 15 din aceeași lege, nefăcând o analiză a condiției cazului temeinic justificat și a pagubei iminente prin prisma aspectelor invocate, respectiv condiția cazului temeinic justificat nu a fost analizată, iar paguba iminentă a fost analizată sumar și nu prin prisma înscrisurilor existente la dosar.

Concluzionând, recurenta face referire și la Recomandarea nr. R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989, potrivit căreia "executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului".

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii nu a depus întâmpinare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta A. S.R.L. a încadrat recursul formulat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în motivarea căii de atac a invocat critici ce se circumscriu motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din această perspectivă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: … b) …motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În strânsă legătură cu obligația de motivare a hotărârii, Înalta Curte reține și obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la hotărârea pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că, din conținutul acesteia, nu rezultă că prima instanța s-ar fi pronunțat asupra tuturor aspectelor deduse judecății.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat suspendarea în temeiul dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

- a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, nr. x din 14/03/2019;

- a deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x din 14/03/2019 stabilite de inspecția fiscală prin raportul nr. x-MJ 15 din data de 14/03/2019,

- a raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 14/03/2019 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 14.03.2019, până la pronunțarea unei soluții definitive cu privire la anularea acestor acte administrative.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.", iar potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea cu exces de putere a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului s-a rezumat la o simplă redare a normelor de drept incidente, fără a proceda la o analiză a împrejurărilor legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze sau nu o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative contestate.

Totodată, în raport de dispozițiile textelor de lege anterior citate, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat în niciun fel elementele relevante care să contureze îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, în ceea ce privește actele administrative a căror suspendare s-a solicitat.

Deși în cuprinsul considerentelor sentinței de fond se menționează faptul că "nu se poate reține îndeplinirea condiției prevenirii producerii unei pagube iminente în sensul legii", Înalta Curte reține că instanța de fond nu a efectuat nici măcar o analiză sumară a actelor, în aparența lor, fără prejudecarea fondului, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă.

Astfel, instanța de fond a reținut generic, printr-o analiză superficială a cererii de suspendare, la finalul sentinței recurate ca nefiind îndeplinite condițiile cumulative impuse de dispozițiile art. 15 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a analiza fiecare dintre aceste condiții prin prisma dispozițiilor legale evocate în cuprinsul sentinței recurate.

Față de aspectele anterior menționate, fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de soluția de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamanta A. S.R.L., fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

În consecință, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea, în parte, a sentinței civile nr. 767 din 11 noiembrie 2019, în vederea lămuririi depline a situației de fapt, în raport de toate condițiile reglementate de dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 767 din 11 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanței.

Menține sențința recurată în privința cererii de conexare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.