ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6012/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 20 septembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba-Iulia, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de soluționare a contestației formulate la data de 04.02.2016 de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală x/17.12.2015, în sensul admiterii contestației, anulării actelor administrativ-fiscale contestate și, pe cale de consecință, exonerării reclamantei de la plata sumelor din actele administrativ-fiscale atacate.

Reclamanta a formulat o cerere modificatoare prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 391/21.07.2016 privind soluționarea contestației administrative, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, precum și obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de soluționare a contestației formulate la data de 04.02.2016 împotriva deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a raportului de inspecție fiscală x/17.12.2015, în sensul admiterii contestației, anulării actelor contestate și, pe cale de consecință, exonerării reclamantei de la plata sumelor din aceste acte administrativ-fiscale.

Ulterior, reclamanta a formulat o nouă cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu privire la primul petit și a solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea pe fond a contestației formulate la data de 04.02.2016 împotriva deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a raportului de inspecție fiscală x/17.12.201, menținând solicitarea cu privire la anularea deciziei nr. 391/21.07.2016 privind soluționarea contestației.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județeane a Finanțelor Publice Brașov, având în vedere că actele contestate de reclamantă nu au fost emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Totodată, a invocat excepția lipsei de obiect în ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la emiterea deciziei de soluționare a contestației, având în vedere că DGRFP Brașov - Serviciul Soluționare Contestații a soluționat contestația prealabilă formulată de reclamantă, prin Decizia nr. 391/21.07.2016.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii modificate ca inadmisibile având în vedere că reclamanta a atacat Decizia de impunere nr. x/17.12.2015 și Raportul de Inspecție fiscală x/17.12.2015, fără a contesta Decizia nr. 391/19.07.2016, de soluționare a contestației.

De asemenea, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât actele administrative fiscale contestate nu au fost emise de aceasta.

Prin sentința nr. 29/2017 din 08 februarie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de obiect a acțiunii, invocate de pârâte prin întâmpinare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu această pârâtă; a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și, în consecință: a dispus anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 391/21.07.2016 emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov la soluționarea în fond a contestației formulate de reclamantă, precum și la plata către reclamantă a sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată parțiale, respingând restul pretențiilor cu acest titlu.

3.1. Împotriva sentinței nr. 29/2017 din 08 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Directia Generală Regională a Finantelor Publice Brasov, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea în totalitate a acțiunii, ca nelegală și neîntemeiată.

În motivarea recursului critică soluția de anulare a deciziei nr. 391/21.07.2016 emise de către DGRFP Brașov - Serviciul soluționare contestații, apreciind că instanța s-a pronunțat printr-o interpretare și aplicare eronată a legii, iar pe de altă parte, hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției de admitere a acțiunii reclamantei, preluând afirmațiile neprobate ale acesteia, în sensul că ar fi amânat nepermis de mult soluționarea contestației reclamantei, existând pericolul continuării executării silite, afirmații contrazise de prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 277 și 278 din Legea nr. 207/2015.

Învederează că prin sentința civila nr. 76/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov s-a admis cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a RIF nr. x/17.12.2015 emise de AJFP Alba, până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a acestor acte.

Susține că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, fără a analiza întregul probatoriu administrat în cauză, dar că în mod corect a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Brașov.

Pe fond, arată că prin Decizia nr. 391/21.07.2016, DGRFP Brașov - Serviciul Soluționare Contestații a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015, emise în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015, de către A.J.F.P. Alba - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Arată că plățile efectuate în sumă de 5.498.949 RON au fost considerate dividende nete, pentru care, conform art. 7 pct. 12 ultima teză din Legea nr. 571/2003, societatea avea obligația să calculeze, să rețină și să vireze impozitul pe dividende în cotă de 16%.

De asemenea, cu privire la diminuarea capitalului social cu suma de 11.200.000 RON, prin anularea unui număr de 112.000 acțiuni deținute de acționarul B., arată că această împrejurare nu se circumscrie excepției prevăzute la art. 7 pct. 12 lit. d) din Legea nr. 571/2003, care arată că nu se consideră dividend o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de către participanți, întrucât: distribuirea de bani nu s-a efectuat cu ocazia reducerii capitalului social conform Hotărării Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 06.10.2015, ci anticipat, în baza Hotărârii Consiliului de Administrație al societății din data de 30.07.2004; acționarii nu au constituit efectiv capitalul social al societății la nivelul sumelor plătite de societate acestora.

Astfel, s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.A. o obligație suplimentară de plată în cuantum de 1.047.419, reprezentând impozit pe dividende, la care s-au calculat dobânzi de întârziere în sumă de 573.176 RON și penalități de întârziere în sumă de 157.447 RON.

Menționează că organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Brașov - Inspecție Fiscală au formulat sesizarea penală nr. 1107/09.02.2015 și că organele de inspecție fiscală din cadrul AJFP Alba - Inspecție Fiscală, prin adresa nr. x/29.10.2015, au solicitat informații de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov cu privire la stadiul soluționării sesizării penale nr. 1107/09.02.2015 formulate de AJFP Brașov - Inspecție Fiscală, în baza constatărilor din Procesul-verbal nr. x/17.11.2014, Procesul-verbal nr. x/27.01.2015, Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2015 și Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. x/30.01.2015. Organele de cercetare penală din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov au răspuns prin adresa înregistrată la AJFP Alba sub nr. x/24.11.2015, precizând că plângerea penală nr. 1107/09.02.2015 înregistrată în dosar nr. x/2015, a fost trimisă la IPJ Brașov - Serviciul de Investigare a Criminalității Economice.

Recurenta-pârâtă arată că până la data emiterii Deciziei D.G.R.F.P. Brasov nr. 391/19.07.2016, nu au fost transmise informații din care să rezulte finalizarea cercetărilor penale.

Invocă încălcarea de către societate a dispozițiilor art. 272 alin. (3) lit. c) și art. 144

4

din Legea nr. 31/1990, precizând că obiectul litigiului derivă din constatările consemnate de organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Alba - Inspecție Fiscală în Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite, reținându-se și constatările efectuate de organele fiscale din cadrul AJFP Brașov, în urma cărora s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/17.11.2014, Procesul-verbal nr. x/27.01.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2015, respectiv Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. x/30.01.2015, ce au stat la baza formulării sesizării penale nr. 1107/09.02.2015, înregistrată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov.

Susține că organele administrative nu s-au putut pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere dispozițiile art. 28 din C. proc. pen.., apreciind că din interpretarea Deciziei nr. 95/2011 a Curții Constituționale reiese că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția asupra laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

Pe de altă parte, arată că în funcție de soluția care urmează a se pronunța pe latură penală în dosarul penal nr. x/2015 de către organele de cercetare penală, procedura administrativă urmează a fi reluată conform art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, apreciază că în mod nelegal instanța a admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, întrucât nu s-a reținut că ar exista vreo culpă procesuală, rea credintă sau comportament neglijent, care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată.

Consideră că o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru acordarea cheltuielilor de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ceea ce nu este cazul în speță, iar pe de altă parte, cheltuielile privind angajarea unui apărător și cele privind administrarea probatoriului sunt cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței recurate și respingerea în tot a acțiunii reclamantei.

În motivarea recursului critică cele reținute de către prima instanță, în sensul că se impunea ca organul fiscal să motiveze și să justifice existența unei interdependențe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului.

Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta-pârâtă susține că între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare și stabilirea caracterului infracțional al faptelor reținute există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea administrativă a cauzei.

Precizează că organul fiscal a apreciat că faptele reținute în sarcina societății întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 272 alin. (3) lit. c) și art. 144

4

din Legea nr. 31/1990, motiv pentru care organul fiscal a formulat sesizarea penală nr. 1107/09.02.2015, care formează obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov.

Menționează că obiectul litigiului izvorăște din constatările consemnate de organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Alba - Inspecție Fiscală în Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite, unde s-au avut în vedere și constatările efectuate de organele fiscale din cadrul AJFP Brașov, în urma cărora s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/17.11.2014, Procesul-verbal nr. x/27.01.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2015, respectiv Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. x/30.01.2015, ce au stat la baza formulării sesizării penale nr. 1107/09.02.2015.

În ceea ce privește reducerea capitalului social al societății cu suma de 11.200.000 RON și creanțele stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2015 invocă aceleași argumente ca recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brasov, apreciind că se impune soluționarea cu prioritate a laturii penale a cauzei, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 95/2011.

Cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 3000 RON, la care Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a fost obligată la plată, solicită anularea acestora, iar în subsidiar, restrângerea lor în raport cu valoarea și complexitatea cauzei.

3.3. Prin recursul declarat împotriva aceleiași sentințe, reclamanta A. S.A. solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește soluția de reducere a onorariului avocațial și obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 de RON + TVA, precum și acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a redus în mod eronat onorariul avocatului ales al reclamantei de la suma de 5.000 de RON + TVA la 3.000 de RON, fără a ține cont de prevederile art. 127 din Statutul profesiei de avocat și de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și nici de faptul că suma de 5.000 de RON nu reprezintă onorariul brut, perceput de avocat, ci din aceasta se scad taxele și contribuțiile către Barou și către bugetul de stat, onorariul net fiind în cuantum de 4.288 de RON.

Arată că în cauză a formulat cererea de chemare în judecată, două cereri modificatoare ale acesteia, a studiat practica neunitară a instanțelor de judecată, litigiul fiind unul de o dificultate ridicată, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o creanță în cuantum de 1.047.419 RON, reprezentând impozit pe dividende stabilit suplimentar la plată.

Mai mult, arată că onorariul în discuție a fost perceput atât pentru prima instanță, cât și pentru calea de atac.

4.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin reprezentant teritorial Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a formulat întâmpinare, prin care precizează că achiesează la motivele de recurs ale Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, solicitând respingerea recursului reclamantei, având în vedere că nu se poate reține culpa sa pentru a-i fi acordate reclamantei cheltuielile de judecată.

4.2. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată, arătând că prima instanță a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive, aceasta nefiind emitenta actelor contestate.

4.3. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor pârâtelor ca nefondate și menținera hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

2.1.1. Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba-Iulia, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov: obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de soluționare a contestației formulate la data de 04.02.2016 împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și Raportului de inspecție fiscală x/17.12.2015, în sensul admiterii contestației, anulării actelor administrativ-fiscale contestate și, pe cale de consecință, exonerării reclamantei de la plata sumelor din actele administrativ-fiscale atacate.

Reclamanta a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând anularea Deciziei nr. 391/21.07.2016 de soluționare a contestației administrative, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației și obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de soluționare a contestației formulate la dată de 04.02.2016.

Printr-o nouă cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu privire la primul petit, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea pe fond a contestației din data de 04.02.2016 și anularea deciziei nr. 391/21.07.2016 de soluționare a contestației.

Prin decizia de soluționare a contestației, nr. 391/19.07.2016, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/17.12.2015, emise în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015, de către A.J.F.P. Alba - Activitatea de Inspecție Fiscală, pentru suma totală de 1.778.042 RON, reprezentând impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, în suma de 1.047.419 RON, cu dobânzi aferente în suma de 573.176 RON și penalități aferente în sumă de 157.447 RON, până la soluționarea sesizării penale nr. 1107/09.02.2015, ce face obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

2.1.2. În ceea ce privește critica recurentelor-pârâte cu privire la măsura suspendării soluționării contestației administrative, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că aceasta a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, decizia fiind nelegală.

În motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației s-a reținut că organele fiscale au formulat sesizarea penală nr. 1107/09.02.2015, care formează obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov și că, până la soluționarea aspectelor penale se impune suspendarea soluționării contestației pentru suma totală de 1.778.042 RON, reprezentând impozit din veniturile pe dividende distribuire persoanelor fizice, în sumă totală de 1.047.419 RON, la care se adaugă dobânzi aferente în cuantum de 573.176 RON și penalități aferente în sumă de 157.447 RON.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanță a apreciat ca nelegală suspendarea procedurii administrative, soluție care este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Din examinarea dispozițiilor art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 reiese că pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală de către organul care a efectuat inspecția fiscală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, iar constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, astfel cum corect a sesizat și prima instanță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.

Astfel, în ceea ce privește prima condiție, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 272 alin. (3) lit. c) și art. 144

4

din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, la suspendarea contestației administrative prin Deciziei nr. 391/21.07.2016, a fost avută în vedere plângerea penală nr. 1107/09.02.2015, întocmită de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Or, această plângere penală a fost formulată Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în condițiile în care activitatea de control a fost efectuată de o echipă din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Alba, care a emis și raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestate, organul de soluționare a contestației administrative fiind Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Cu privire la cea de-a doua condiție, Înalta Curte constată că prin decizia de suspendare a contestației administrative nu se arată în concret care este înrâurirea hotărâtoare a soluției ce se va pronunța în penal asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, aspect reținut în mod corect de către prima instanță.

În jurisprudența Înaltei Curți s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a Î.C.C.J. - S.C.A.F.).

Suspendarea soluționării contestației formulate de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Brașov au sesizat organele de urmărire penală în vederea stabilirii eventualului caracter penal ale unor fapte săvârșite de societatea reclamantă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurenta-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 49 și următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situației de fapt fiscale reale, are atribuția de a corobora și aprecia probele administrate, ținând seama de forța lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidențele contabile ale contribuabilului și alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conținutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin mențiunile pe care le conțin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea și, prin urmare, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (09.02.2015) și până la data soluționării acestui recurs - 28.11.2019, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal.

Reținând aspectele de mai sus, precum și data la care a fost formulată contestația administrativă de către recurenta-reclamantă, 04.02.2016, consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al recurentei-reclamante de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere, emise în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune respingerea recursurilor pârâtelor și menținerea hotărârii recurate cu privire la soluția de admitere a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., de anulare a deciziei de soluționare a contestației nr. 391/21.07.2016 emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și obligării pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov la soluționarea în fond a contestației formulate de reclamantă.

2.1.3. În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, invocată de toate cele trei recurente, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte solicită aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare în raport cu munca prestată de avocat și complexitatea cauzei, iar recurenta-reclamantă solicită, din contră, acordarea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, fără reducerea cuantumului acestora, în condițiile în care prima instanță a redus cheltuielile de judecată în baza textului de lege de mai sus.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocațial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocațial solicitat de parte.

3.1.4. Referitor la cererea recurentelor-pârâte cu privire la exonerarea lor de plata cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, Înalta Curte constată că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Analizând textul de lege de mai sus se observă că acesta se aplică indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate, partea care a pierdut procesul urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, se constată că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă care nu se suprapune cu reaua-credință a părții, fiind indiferent, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, legiuitorul a apreciat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani cheltuite cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Având în vedere soluția de admitere pe fond a cererii de chemare în judecată a reclamantei, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea obligației pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 29/2017 din 08 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 29/2017 din 08 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2019.