ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 401/2020

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2016, sub dosar nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba anularea Deciziei nr. 55/22.09.2015 privind soluționarea contestației, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.11.2014, Deciziei de impunere nr. x/28.11.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și Dispoziției nr. 219299/28.11.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală.

Prin sentința nr. 301/2016 pronunțată în data de 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond anularea Deciziei nr. 55/22.09.2015 privind soluționarea contestației, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.11.2014, Deciziei de impunere nr. x/28.11.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și Dispoziției nr. 219299/28.11.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală.

Apreciază că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine cauzei, ceea ce încalcă disp. Art. 425 C. proc. civ.

De asemenea, în opinia recurentei, hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că a fost încălcat dreptul la apărare deoarece nu au fost analizate condițiile, modalitățile și silogismul juridic-fiscal al contractului cu B..

Penalitățile imputate sunt abuzive și nefondate, având în vedere că prin controalele dispuse nu au fost constatate aceste abateri fiscale, nefiind nicio intenție de a încălca prevederile legale.

În susținerea recursului declarat, recurenta relatează împrejurările de fapt ale cauzei.

Ca și critici concrete aduse sentinței recurate, se identifică opinia recurentei potrivit căreia nu se încadrează în prevederile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal întrucât nu este vorba despre prime de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, ci în numele unor persoane cu care nu există contracte de muncă cu privire la aceste plăți, aspect care, în mod greșit a fost considerat de către instanța de fond ca fiind fără relevanță.

Chiar și din concluziile raportului de expertiză se deduce faptul că prevederile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal nu sunt aplicabile în cazul de față.

Mai mult, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. n) din Codul fiscal, cheltuielile cu prima de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum și cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

În plus, potrivit art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Deoarece Codul fiscal nu detaliază regimul primelor de asigurare care nu sunt aferente obiectului de activitate, se raportează la prevederile C. civ., sens în care aceste cheltuieli pot fi considerate liberalități.

Astfel, consideră că primele de asigurare plătite persoanelor în afara unor prevederi salariale, excede obiectului de activitate, însă sunt efectuate în interesul societății, astfel încât aceste operațiuni trebuie considerate ca fiind legale.

Susține că nu există drept de deducere la calculul impozitului pe profit față de cheltuielile cu primele de asigurare care nu sunt aferente obiectului de activitate, invocând dispozițiile art. 41 din Codul fiscal.

În opinia recurentei, instanța de fond a considerat în mod greșit că suma reprezentând utilizarea autovehiculelor societății reprezintă un avantaj ce trebuie luat în calcul la stabilirea venitului impozabil pe motiv că acestea ar fi fost folosite în scop personal.

Acestea au fost utilizate doar în scopul transportului de materiale necesare producției, precum ți a transportului personalului angajat de acasă la serviciu și invers, fiind înregistrat în contabilitate consumul de carburant necesar efectuării acestor transporturi.

Susține recurenta că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 43 alin. (2) lit. I) din Codul de procedură fiscal referitoare la elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină un act administrative fiscal, mai exact mențiunile privind audierea contribuabilului.

De asemenea, s-a dat o interpretare greșită dispozițiilor H.G. nr. 44/2004, fiind invocate prevederi neaplicabile în cauză.

Apreciază că în cauză se aplică prevederile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 ref.la art. 42 lit. b) Codul fiscal.

În acest caz nu poate exista o dublă impunere atât la nivelul angajatorului cat și la nivelul angajatului iar sumele primate cu titlu de donație nu sunt impozabile în înțelesul impozitului pe venit.

Aceste venituri nu sunt salarii sau asimilate salariilor astfel cum este prevăzut în mod expres de dispozițiile art. 55 alin. (2) lit. k) iar, în același timp, nu se încadrează nici în dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. g) în sensul că nu sunt plătite de către suportator către salariații proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii întrucât nu le-au încasat ca și salariați, conform contractului individual sau colectiv de muncă.

Așadar, aceste venituri nu intră în baza de calcul a contribuțiilor sociale individuale.

În consecință, a solicitat admiterea recursului.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept prezentate de reclamantă, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Argumentele invocate de recurentă, vizând interpretarea normelor legale incidente, deduc controlului judiciar al instanței de recurs legalitatea soluției instanței de fond prin prisma dreptului substanțial, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reținut ca întemeiat.

În opinia instanței de recurs, judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a situației de fapt și a aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale incidente în speță.

Astfel, se reține că, prin decizia de impunere nr. x/28.11.2014, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba au fost stabilite în sarcina societății reclamante obligații fiscale suplimentare, reprezentând: suma de 481.416 RON, reprezentând contribuția de asigurări sociale datorate de angajator, suma de 310.231 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente acesteia, suma de 72.121 RON, reprezentând penalități de întârziere, suma de 242.678 RON, reprezentând contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, suma de 156.541 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente acesteia, suma de 36.356 RON, reprezentând penalități de întârziere, suma de 6.623 RON, reprezentând de asigurare pentru accidente de munca, suma de 3957 RON, reprezentând majorări de întârziere, suma de 993 RON, reprezentând penalități de întârziere, suma de 11.654 RON, reprezentând contribuție de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, majorări de întârziere aferente acesteia în sumă de 7.544 RON, penalități de întârziere în sumă de 1.746 RON, suma de 11.576 RON, reprezentând contribuția individuala de asigurări pentru șomaj reținuta de la asigurați, majorări de întârziere aferente în cuantum de 7504 RON și penalități de întârziere în cuantum de 1734 RON, suma de 121.203 RON, reprezentând contribuția pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, majorări de întârziere aferente în cuantum de 78.462 RON și penalități de întârziere în sumă de 18.158, suma de 127834 RON, reprezentând contribuția pentru asigurări de sănătate reținută de la asigurați, majorări de întârziere aferente în cuantum de 82.564 RON și penalități de întârziere în sumă de 19.151 RON, suma de 19.812 RON, reprezentând contribuții pentru concedii si indemnizații, majorări de întârziere aferente în cuantum de 12.826 RON și penalități de întârziere în sumă de 2968 RON, suma de 5827 RON, reprezentând contribuția angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, majorări de întârziere aferente în cuantum de 3722 RON și penalități de întârziere în sumă de 873, suma de 468.271 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor, majorări de întârziere aferente în cuantum de 265.467 RON și penalități de întârziere în sumă de 70.182 RON.

La aceeași dată a fost emisă și dispoziția de măsuri nr. 219299/28.11.2014 prin care s-a dispus corectarea Declarațiilor D112 pentru perioada 01.07.2012 - 31.12.2013, în sensul declarării impozitului pe veniturile din salarii și a contribuțiilor sociale obligatorii aferente avantajelor de natură salarială constând în prime de asigurare plătite de suportator pentru salariații proprii, altele decât cele obligatorii, precum și a avantajelor constând în utilizarea în scop personal a autoturismelor din patrimoniul societății.

Prin Decizia nr. 55/22.09.2015 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Practic, sumele stabilite suplimentare de organele fiscale au fost determinate de faptul că recurenta nu a apreciat ca fiind venituri din salarii sau asimilate salariilor avantajele reprezentând primele de asigurare plătite de suportator pentru salariații proprii, altele decât cele obligatorii și, de asemenea, nici avantajele constând în utilizarea în scop personal a autovehiculelor din patrimoniul societății.

În ceea ce privește dreptul contribuabilului la a fi audiat, în mod corect instanța de fond a observat că recurenta a fost înștiințată că, la data de 25.11.2014 va avea loc discuția finală cu contribuabilul iar organele fiscale i-au prezentat constatările potrivit raportului de inspecție fiscală, societatea exprimându-și în scris observațiile cu privire la constatările efectuate, organul fiscal răspunzând punctului de vedere prezentat.

În consecință, a fost respectat dreptul societății recurente de a fi ascultată, lipsa mențiunii din cuprinsul deciziei de impunere nefiind de natură a conduce la aplicarea sancțiunii nulității actului administrativ-fiscal, nefiind produsă nicio vătămare acesteia.

Potrivit art. 46 din Codul de procedură fiscal aplicabil,"Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia."

În consecință, lipsa mențiunii privind audierea contribuabilului nu este un element prevăzut în mod expres ca având drept consecință nulitatea necondiționată a actului administrativ-fiscal astfel că persoana interesată trebuie să dovedească producerea unei vătămări.

Or, în condițiile în care recurenta și-a exprimat punctul de vedere referitor la constatările organului de control, este evident că nu i s-a produs nicio vătămare astfel că nu se poate aplica sancțiunea nulității, așa cum corect a observat judecătorul fondului.

Referitor la primele de asigurare, s-a reținut că recurenta a încheiat contractul de asigurare de grup pentru angajați, cu B., la data de 08.10.2008, contract având ca obiect asigurarea pentru deces din orice cauză, invaliditate parțială permanentă din accident, îmbolnăvire gravă extinsă.

În baza contractului încheiat, recurenta a achitat pentru salariații proprii, prime de asigurare în cuantum de 3.098.640 RON, primele fiind achitate lunar către societățile de asigurare iar, în cel mult 5 zile de la data plății primelor, se solicita răscumpărarea acestora. Societatea de asigurări răscumpăra asigurările cu reținerea unui comision de răscumpărare și rambursa angajaților recurentei (persoanele asigurate), primele de asigurare pe care le vira ori în conturile personale ale angajaților, ori în contul colector al societății.

Aceste sume au fost considerate de către societate ca fiind cheltuieli nedeductibile fiscal iar, în perioada 2008-2013, nu a constituit, reținut și virat impozitul pe veniturile din salarii sau asimilate salariilor, aferent primelor de asigurare suportate de angajator pentru salariați. În consecință, nu a calculat, reținut și achitat nici contribuțiile de asigurări sociale.

Intimata, prin actele fiscale contestate în prezenta cauză, a apreciat că primele de asigurare achitate salariaților societății recurente, trebuiau tratate ca si avantaje salariale, contrar opiniei recurentei, care a apreciat că primele în discuție aveau regimul unor cheltuieli nedeductibile fiscal.

Art. 55 din Legea nr. 571/2003, având denumirea marginală "Definirea veniturilor din salarii", prevede că: "(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă (…)"

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii."

(3) Avantajele, cu excepția celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menționată la alin. (1) și (2) includ, însă nu sunt limitate la: g) primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariații proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plății primei respective, altele decât cele obligatorii;"

În cadrul punctului 68 din H.G. nr. 44/2004 se menționează că " Veniturile din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din: o) alte drepturi sau avantaje de natura salariala ori asimilate salariilor."

De reținut sunt și prevederile pct. 69 din aceleași Norme Metodologice care dispun în sensul că "Avantajele în bani și în natura sunt considerate a fi orice foloase primite de salariat de la terti sau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă ori a unei relatii contractuale între părți, după caz."

Relevante în speță sunt și dispozițiile pct. 70 din H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora "La stabilirea venitului impozabil se au în vedere și avantajele primite de persoana fizica, cum ar fi: h) contravaloarea primelor de asigurare suportate de persoana juridica sau de o alta entitate, pentru angajatii proprii, precum și pentru alti beneficiari, cu excepția primelor de asigurare obligatorii potrivit legislației în materie.

Tratamentul fiscal al avantajului reprezentand contravaloarea primelor de asigurare este urmatorul:- pentru beneficiarii care obtin venituri salariale și asimilate salariilor de la suportatorul primelor de asigurare, acestea sunt impuse prin cumularea cu veniturile de aceasta natura ale lunii în care sunt platite primele de asigurare;".

Trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 78 din Codul fiscal nu este necesară în economia speței întrucât nu este întrunită ipoteza altor beneficiari care nu au relație generatoare de venituri salariale și asimilate salariilor cu suportatorul primelor de asigurare, în cauză fiind vorba despre venituri obținute ca urmare a desfășurării de activitate generatoare de venituri salariale.

În consecință, interpretarea recurentei nu este în spiritul legii iar sistemul legal de impuneri este bazat pe o justă așezare a sarcinilor fiscale, nefiind vorba despre o diferențiere a impozitelor pe grupuri sau categorii de cetățeni, ci de o corectă aplicare a normelor Codul fiscal.

Deopotrivă, sunt de reținut și prevederile pct. 106 din același act normativ care dispun în sensul că "Venitul brut lunar din salarii reprezinta totalitatea veniturilor realizate intr-o luna conform art. 55 alin. (1) - (3) din Codul fiscal de o persoană fizica, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate."

Aplicând metoda de interpretare sistematică a dispozițiilor legale amintite mai-sus se concluzionează că, în mod just intimata a apreciat că primele de asigurare achitate de către angajator pentru salariații proprii, altele decât cele obligatorii, sunt avantaje salariale, indiferent de împrejurarea că nu au fost prevăzute în contractul colectiv sau contractele individuale de muncă ale angajaților și astfel, aserțiunea recurentei care apreciază că aceste cheltuieli nu sunt deductibile fiscal nu are suport legal.

În acest context, în mod corect nu a fost luată în considerare de către prima instanță opinia expertului contabil, întrucât primele de asigurare au natura unor avantaje salariale, indiferent de modul în care au fost înregistrate în contabilitate de către societate, fiind irelevant faptul că nu au fost incluse ca atare în cadrul contractelor de muncă ale angajaților, astfel că în mod just a fost stabilită obligația recurentei de plată a sumelor suplimentare, astfel cum a reținut organul fiscal, fiind aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal, contrar susținerilor acesteia.

Potrivit art. 41 din Codul fiscal, "categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: a) venituri din activități independente, definite conform art. 46; b) venituri din salarii, definite conform art. 55", textul art. 55 find redat mai-sus.

Contrar aserțiunilor recurentei, pentru a putea fi calificate ca și venituri din salarii, nu era necesar ca sumele primite (cu titlu de prime de asigurare, în speța de față), să fie prevăzute în mod expres în clauzele unui contract de muncă, individual sau colectiv, întrucât textul art. 55 din Codul fiscal nu face o astfel de distincție, condiția prevăzută fiind ca veniturile să fie obținute "de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă", condiția fiind de ordin subiectiv (persoană care desfășoară activitate în baza unui contract de muncă) și nu obiectiv (veniturile putând fi de orice natură, indiferent de denumirea acestora sau forma acordată).

Față de aceste prevederi legale, nu se poate acredita ipoteza avansată de recurentă, potrivit căreia primele de asigurare achitate propriilor salariați ar avea natura juridică a unor liberalități, aceste venituri făcând parte din avantajele salariale, astfel cum este în mod expres prevăzut la art. 55 alin. (3) lit. g): " primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariații proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plății primei respective, altele decât cele obligatorii;", condiția fiind ca să fie în legătură cu o activitate desfășurată, conform alin. (1) sau (2), ceea ce este și cazul de față, primele fiind dobândite de către salariații recurentei, care își desfășoară activitate în baza contractelor individuale de muncă, indiferent de obiectul de activitate al societății.

Prevederile Codul fiscal au caracter special față de dispozițiile înscrise în C. civ. și se aplică cu prioritate, astfel că instanța de recurs nu va acorda prevalență argumentelor prezentate de recurentă care apreciază, în mod eronat, că sunt incidente în cauză prevederile C. civ. sau ale vechiul C. civ., referitoare la liberalități și în niciun caz primele de asigurare nu pot fi considerate "daruri manuale", așa cum susține recurenta, obiectul darului manual putându-l constitui bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 RON și susceptibile de remitere demanu ad manu (potrivit dicționarului juridic).

În consecință, mobilele incorporale (drepturile de creanță, drepturile de creație intelectuală, fondul de comerț etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate și dobândite printr-o predare și primire efectivă.

Cât timp s-a apreciat de către instanță că primele de asigurare, în modalitatea în care au fost achitate salariaților recurentei, reprezintă venituri asimilate salariilor, ceea ce implică incidența în speță a prevederilor art. 41 lit. b) coroborate cu cele ale art. 55 din Codul fiscal, nu se pot aplica, în egală măsură, dispozițiile indicate de către recurentă, referitoare la art. 42 lit. b) (categoria de venituri neimpozabile).

În consecință, nu vor fi incidente nici dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, drepturile acordate asiguraților neincluzând drepturile acordate cu titlu de venituri asimilate salariilor (cum este cazul primelor de asigurare din speța pendinte, acordate salariaților recurentei, în baza contractului încheiat cu B.)

Referitor la plata contribuțiilor sociale obligatorii, art. 296

4

alin. (1) lit. u) din Codul fiscal prevede că "(1) Baza lunară de calcul al contribuțiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 296

3

lit. a) și b), reprezintă câștigul brut realizat din activități dependente, în țară și în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaționale la care România este parte, care include: (u)orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii."

Astfel cum s-a argumentat anterior, primele de asigurare au natura juridică a unor venituri de natură salarială astfel că intră în baza de calcul a contribuțiilor sociale individuale, aceste avantaje fiind obținute de salariații recurentei, care au prestat activitate în baza contractelor individuale de muncă, fiind irelevant aspectul învederat de recurentă, în sensul că nu a fost prevăzută plata acestor prime, prin intermediul unei clauze la contractul de muncă, așa cum s-a arătat mai-sus.

În consecință, nu se va reține ca fiind întemeiată construcția juridică a recurentei care se bazează pe interpretarea naturii juridice a primelor de asigurare, care, în opinia sa, nu poate fi aceea de venituri salariale, argument ce nu a fost îmbrățișat de către instanța de recurs.

Aprecierile recurentei cu privire la concluziile raportului de constatare tehnică-științifică încheiat de specialiștii din cadrul DIICOT nu vor fi luate în considerare întrucât instanța are rolul de a verifica dacă emitentul actelor contestate a făcut o corectă aplicare a legislației incidente speței și nu de a controla rapoarte de expertiză efectuate de alte structuri și organe de cercetare penală.

Cu privire la sumele reprezentând utilizarea autovehiculelor societății în scop personal, instanța de fond a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal potrivit cărora "(3) Avantajele, cu excepția celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menționată la alin. (1) și (2) includ, însă nu sunt limitate la: a) utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii, în scop personal, cu excepția deplasării pe distanță dus-întors de la domiciliu la locul de muncă;".

Instanța de fond a avut în vedere, ca și material probator, nota explicativă data de administratorul societății recurente din care a rezultat că acesta a utilizat autoturismele aflate în patrimoniul societății în interes personal, în procent de 10%, administratorul desfășurându-și activitatea în baza contractului individual de muncă.

În consecință, în mod corect au fost aplicate prevederile textului legal mai-sus redat, la aceeași concluzie ajungând și expertul contabil care a efectuat raportul de expertiză cu ocazia judecării cauzei la instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a răspuns în mod pertinent argumentelor prezentate, a stabilit în mod corect situația de fapt fiscală și a indicat inclusiv probele avute în vedere pentru a ajunge la concluzia că actele contestate sunt legale astfel că nu vor fi primite criticile recurentei care nu a făcut dovada contrară celor reținute.

Cu privire la dobânzile, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere la care a fost obligată recurenta, instanța de recurs constată că aceste accesorii sunt datorate potrivit prevederilor art. 119, 120 și 120 indice 1 Codul de procedură fiscală.

Astfel, art. 119 alin. (1) dispune în sensul că "(1)Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere." iar art. 120 și 120 indice 1 reglementează modul de calcul al accesoriilor fiscale: " 1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv"; "(1) Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale".

În consecință, soluția primei instanțe este corectă și din acest punct de vedere, contrar aserțiunilor recurentei.

Legislația incidentă în cauză, astfel cum a fost redată mai sus, este clară și precisă iar faptul că recurenta a oferit o altă interpretare textelor legale nu poate conduce la concluzia că este lipsită de culpă, indiferent de rezultatul altor controale fiscal, atât timp cât instanța apreciază că opinia organelor de control exprimată prin actele contestate în speța pendinte este corectă.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență C. împotriva sentinței nr. 301/2016 din 19 decembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.