ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2586/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2586/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Brașov sub nr. 58/64/2012 reclamanții H.Z.J. și H.C. au solicitat în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov anularea

Deciziei nr. 310 din 26 iulie 2011 și obligarea pârâtei să soluționeze pe fond

contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010.

În motivare

reclamanții au arătat că împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie

2010 au formulat o Contestație înregistrată sub nr. 909210 din 9 noiembrie 2010

la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, contestație prin care au

solicitat anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală,

susținând că nu datorează TVA, majorări de întârziere și dobânzi aferente și

motivând punctul această susținere.

În motivarea acțiunii

au arătat că A.N.A.F. a respins contestația ca lipsită de obiect, reținând că

reclamanții nu ar fi contestat noua decizie de impunere, prin care de fapt s-au

îndreptat erorile materiale strecurate în prima decizie.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov a depus la dosar întâmpinare prin care a

precizat că se impune introducerea în cauză în calitate de pârâtă a A.N.A.F.,

aceasta fiind instituția care a emis Decizia nr. 310 din 26 iulie 2011 a cărei

anulare s-a solicitat.

La termenul de

judecată din 28 februarie 2012 reprezentanta reclamanților a precizat că

înțelege să se judece cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, instanța dispunând citarea acestei pârâte în cauză.

Pârâta A.N.A.F. a

depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 195

din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamanții H.Z.J. și H.C. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală; s-a dispus anularea Deciziei nr. 310 din 26 iulie 2011 emisă de pârâtă

și a fost obligată pârâta să soluționeze pe fond contestația formulată de

reclamanți împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010, emise de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov, Activitatea de Inspecție Fiscală.

Pentru a pronunța

această sentință, Curtea de apel a reținut că, respingerea ca fără obiect a

contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie

2010, motivată pe faptul că s-a emis Decizia nr. 130 din 28 octombrie 2010,

prin care s-au îndreptat anumite erori materiale strecurate în decizia inițială

este nelegală.

În acest sens, s-a

arătat că reclamanții au formulat contestație din 8 septembrie 2010 care

vizează atât Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, cât și raportul de

inspecție fiscală din 30 iulie 2010, iar prin Decizia nr. 310 din 26 iulie

2011, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor nu s-a pronunțat și cu

privire la acel raport de inspecție fiscală.

În ceea ce privește

susținerea pârâtei potrivit căreia Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie

2010 a înlocuit Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, s-a considerat

că nu poate fi primită, termenul "înlocuire" nefiind un termen

juridic, definit de legislație și conturat în doctrină cu privire la actele

administrativ fiscale. Aceste acte pot fi revocate, anulate, modificate nu însă

înlocuite.

Prin emiterea

Deciziei de soluționare a contestației nr. 310 din 26 iulie 2011 s-a încălcat

dreptul la apărare al contribuabilului, care în fapt a contestat obligațiile

fiscale principale și accesorii reținute în sarcina sa, având mai puțină

importanță numărul deciziei de impunere, cu atât mai mult cu cât însuși organul

fiscal a susținut că a doua decizie de impunere o înlocuiește pe prima, termen

impropriu, și are la bază același Raport de inspecție fiscală nr. 7777 din 30

iulie 2010.

De altfel, s-a

considerat că organele fiscale nu au respectat nici termenul procedural de

recomandare pentru sesizarea organului competent să soluționeze contestația, ci

și-au creat o situație favorabilă, înaintând contestația după emiterea Deciziei

nr. 130 din 28 octombrie 2010.

În aceste

împrejurări, a apreciat judecătorul fondului că remediul pentru repararea

prejudiciului cauzat reclamanților îl constituie anularea Deciziei de

soluționare a contestației nr. 310 din 26 iulie 2011 și obligarea Direcției

Generale de Soluționare a Contestației să soluționeze pe fond contestația

formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei

succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele

critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidenta

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

cu referire la art. 304

1

C. proc. civ.:

S-a arătat că sentința

civilă recurată este nemotivată, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În acest sens, s-a

arătat că instanța de judecată trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a

cerut și asupra mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de

părți.

S-a arătat că

motivarea trebuie să fie în strictă concordanță cu măsurile luate de instanță

în dispozitiv, scopul acesteia fiind tocmai acela de a fundamenta și explica

măsurile adoptate de instanță, nefiind respectate prevederile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., motivarea trebuind să privească atât împrejurările de

fapt cât și pe cele de drept.

De asemenea, s-a

arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

În acest sens, s-a

susținut că Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010 a fost transmisă

prin poștă cu confirmare de primire, corespondența fiind returnată cu mențiunea

«avizat, reavizat, expirat termen de păstrare», fapt pentru care organele de

inspecție fiscală ale Direcției generale a finanțelor publice Brașov, în

conformitate cu prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, au afișat, respectiv publicat, concomitent la

sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale

de Administrare Fiscală anunțul individual nr. 1 1043 din 22 noiembrie 2010 de

emitere a actului administrativ fiscal.

S-a arătat că,

întrucât adresa nr. 909210 din 25 martie 2011 a fost primită de către

persoanele fizice la data de 08 iunie 2011, iar în termenul legal de depunere

prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

nu s-a înregistrat nicio contestație referitoare la Decizia de impunere nr. 130

din 28 octombrie 2010, Direcția generală de soluționare a contestațiilor, a

emis Decizia nr. 310 din 26 iulie 2011, prin care a respins contestația

formulată de persoanele fizice H.Z.J. și H.C. împotriva Deciziei nr. 130 din 30

iulie 2010 emisă de Direcția generală a finanțelor publice a județului Brașov -

Activitatea de inspecție fiscală în baza Raportului de inspecție fiscala

încheiat la data de 29 iulie 2010 și înregistrat sub nr. 7777 din 30 iulie

2010, ca fiind fără obiect.

În ceea ce privește

termenul "înlocuire" a precizat că acesta este reglementat la Cap.

IV.8 din Anexa nr. 1 la Ordinul Președintelui Agenției Naționale de

Administrare Fiscală nr. 364 din 25 martie 2009 pentru aprobarea Sistemului de

proceduri pentru inspecția fiscală, respectiv la pct. 3.12, care stipulează:

"3.12 Noul act

administrativ fiscal corectat înlocuiește actul care conține erori și va avea

același număr de înregistrare, modificându-se doar data emiterii efective. În

conținutul noului act administrativ corectat vor fi modificate numai datele sau

sumele care conțin erori, așa cum au fost aprobate prin Referatul privind

îndreptarea erorilor materiale".

În concluzie, s-a

solicitat admiterea recursului și, în temeiul art. 312 alin. (3) din Codul de

procedura civilă, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate

a acțiunii ca nefondată.

Procedura în fața

instanței de recurs.

Reclamanții intimați

au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în

conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de

recurs, vizează susținerea potrivit căreia hotărârea atacată nu răspunde

exigențelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ipotezele

reținute fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Astfel cum au

observat și intimații-reclamanți prin întâmpinarea depusă, recurenta nu indică

care ar fi circumstanțele de fapt și de drept esențiale dezlegării pricinii,

care nu au fost lămurite de prima instanță, limitându-se a expune texte din

doctrină referitoare la sancțiunea ce intervine în situația nemotivării

hotărârii judecătorești.

Verificând

considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului

a indicat motivele de fapt și de drept pe care se sprijină hotărârea

pronunțată, expuse în mod clar, logic și detaliat, răspunzând exigențelor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Împrejurarea că în

urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a argumentat

hotărârea în sensul constatării vătămării produse reclamanților ca urmare a

nesoluționării contestației, ceea ce excludea, în mod logic interpretarea

recurentei-pârâte, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Reține instanța de

control judiciar că prin prin Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 s-a

reținut în sarcina reclamanților H.Z.J. și H.C. obligația de a achita TVA în sumă

de 4.213.479 lei și accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) în sumă de

3.656.458 lei.

Împotriva acestei

decizii de impunere reclamanții au formulat contestație ce a fost înregistrată

sub nr. 9916 din 8 septembrie 2010 la Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov.

Ulterior s-a emis

Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010 care a "înlocuit"

Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, constatându-se că prima decizie

conținea erori materiale, erori care se referă la greșeala de scriere a unei

date, precum și neinvocarea unui temei legal referitor la înregistrarea fiscală

în perioada 2005 - 2006.

Înalta Curte constată

că sunt fondate susținerile recurentei în sensul că organul fiscal avea această

posibilitate a "înlocuirii" actului administrativ fiscal, în temeiul

pct. 47.7 din H.G. nr. 1050 privind Normele metodologice de aplicare a O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în situația în care eroarea

materială nu poate fi îndreptată direct pe actul administrativ fiscal.

Însă, reține instanța

de control judiciar că, potrivit art. 47.1 din H.G. nr. 1050 privind Normele

metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

aceste erori nu pot privi fondul actului, respectiv existența sau inexistența

obligațiilor fiscale, astfel că, se constată că organul fiscal avea obligația

de a soluționa fondul contestației potrivit art. 205 și următoarele din C.

proc. fisc.

De altfel, chiar în

preambulul deciziei atacate se menționează că s-a formulat contestație împotriva

Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 emisă de D.G.F.P. Brașov și

Raportului de inspecție fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010 pentru suma totală

de 7.869.937 de lei, că reclamanții au formulat contestație în termenul legal

prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. 92/2003, în fața organului competent,

potrivit art. 209 alin. (1) lit. c) din aceeași ordonanță.

Contestația, ca și

cale administrativă de atac este sinonimă plângerii prealabile reglementate de

art. 7 din Legea nr. 554/2004, jurisprudența instanței supreme fiind conturată

în sensul că instanța de contencios administrativ poate verifica legalitatea

deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, numai dacă

autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său.

În acest cadru, în

lumina respectării dreptului părților la un proces echitabil consacrat prin

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organul de soluționare a

contestației, organ care nu îndeplinește condiția de independență față de

raportul juridic dedus judecății, a constatat în mod nelegal că prin

"înlocuirea" deciziei de impunere, contestația a rămas fără obiect.

Un prim aspect

constatat, este că obiectul contestației exista, respectiv, cererea de

reanalizare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Pe de altă parte,

"înlocuirea" nu vizează fondul cauzei, având ca obiect greșeli

materiale, care aparțin organului fiscal, referindu-se la erori minore care nu

afectează în niciun fel raportul juridic.

Alegațiile recurentei

cu privire la procedura de comunicare către părți și extrasele din

corespondența purtată între organul de soluționare a contestației și direcția

regională, nu au nicio nicio relevanță cu privire la fondul cauzei, motiv

pentru care au și fost înlăturate de către prima instanță, care a constatat în

mod judicios încălcarea dreptului la apărare al recurenților prin

nesoluționarea contestației.

În plus, Înalta Curte

reține că raportul de drept fiscal este supus principiului proporționalității,

ce presupune că, acordându-se prioritatea cuvenită interesului public, să nu

fie vătămate nejustificat și disproporționat drepturile, libertățile și

interesele legitime ale destinatarului actului administrativ fiscal, prin

acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal.

În concluzie, Înalta

Curte constată că reclamanții au contestat în mod legal Decizia de impunere nr.

130 din 30 iulie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 7777 din 30 iulie

2010 emise de D.G.F.P. Brașov, în mod corect fiind obligată pârâta prin sentința

atacată la soluționarea pe fond a contestației.

Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Constatând că

sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să

atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr.

195 din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN